Primul meci internaţional de rugby – motiv de vrajbă între Anglia şi Scoţia

În a doua jumătate a secolului XIX se resimţea o întreagă gamă de efecte ale Revoluţiei Industriale care, la rândul lor, generau noi schimbări în societatea europeană. Nici domeniul activităţilor recreaţionale nu a fost trecut cu vederea, aşa că un nou joc cu mingea era adus pe scenă:rugby-ul. Primul meci de rugby a avut loc între Anglia şi Scoţia şi a generat o serie de controverse, care au evidenţiat necesitatea câştigării independeţei rugby-ului între jocurile cu mingea.

Pentru majoritatea locuitorilor din Edinburgh, ziua de 27 martie 1871 nu era cu nimic diferită faţă de oricare alta. Părea a fi doar o altă zi de luni, cu muncitori roind pe străzile oraşului în toate părţile, îndreptându-se spre atelierele şi fabricile în care lucrau, bucurându-se numai de aerul proaspăt al primăverii. Aşa începea o nouă săptămână de trudă. Totuşi, pentru aceia interesaţi de noile activităţi sportive, ce se răspândeau prin oraşele industriale ale Marii Britanii, avea să fie o zi de neuitat. Un anunţ ce apărea în ediţia de dimineaţă a publicaţiei „The Scotsman” anunţa că Raeburn Place, terenul deţinut de Academical Cricket Club, urma să găzduiască o întâlnire sportivă nemaivăzută, iar intrarea costa un shilling de persoană. La ora 3, 40 de tineri bărbaţi din Anglia şi Scoţia urmau să concureze în primul meci internaţional de rugby din lume.

Rugby-ul câştigă teren

Fuseseră purtate discuţii, de ceva vreme, pentru organizarea unui eveniment internaţional. În anul precedent, o echipă engleză a jucat cu o alta a unor exilaţi scoţieni din Oval, Londra, însă aceştia jucaseră după regulile Asociaţiei (de fotbal), care nu erau prea populare în Scoţia. Lumea fotbalului era, încă, dominată de certurile dintre campioni din diverse regiuni, iar, în ianuarie 1871, reprezentanţi de la 21 de cluburi engleze s-au întâlnit într-un restaurant de pe strada Regent pentru a încerca să realizeze o standardizare a regulilor de rugby şi să elimine acţiunile mai violente.

Totuşi, vecinii lor erau hotărâţi să nu accepte să fie lăsaţi deoparte, aşa că un grup de cluburi scoţiene au trimis o invitaţie la Londra:„Cu scopul de a testa cu adevărat ce poate face Scoţia împotriva unei echipe engleze, noi, reprezentând interesele fotbalului din Scoţia, prin prezenta scrisoare, provocăm orice echipă din întreaga Anglie să joace cu noi un meci, câte 20 de jucători în fiecare echipă, reguli de rugby, fie în Edinburgh, fie în Glasgow.” Determinată, parcă, să confirme suspiciunile cu privire la izolarea englezilor, nou formata Rugby Football Union nu a făcut nimic în această privinţă. Însă, unul dintre cele mai vechi cluburi din Londra, Blackheath, a ridicat mănuşa duelului – jocul urma să aibă loc.

Un joc între gentlemeni

Primul meci internaţional de rugby pare, astăzi, un eveniment cu o uşoară notă de straniu. Când s-a pus mingea în joc, aproximativ 4000 de persoane aştepatu, înghesuite, în Raeburn Place – cifra poate părea mică pentru standardele contemporane, însă, în acea vreme era un număr fabulos. Tot în neconcordanţă cu standardele actuale ale rutinelor minuţioase au fost şi pregătirile echipelor dinainte de meci. Jucătorii englezi fuseseră pe drum în noaptea dinaintea meciului, dormiseră pe plăci de lemn într-un vagon de clasa a treia, după ce îşi plătiseră singuri călătoria, căci invitaţia nu oferea şi vreun fel de sponsorizare a cheltuielilor de drum. Cât despre meci, în anii 1870, rugby-ul se juca într-o manieră de nerecunoscut de fanii de astăzi:marcarea unui eseu nu era luată în considerare, şi cu greu permitea punctarea chiar şi atunci când se şuta la ţintă, iar penaltiurile nu erau cunoscute, din moment ce niciun gentleman nu ar trişa. Având în vedere certurile continue cu privire la legile de joc, se poate afirma, fără mari dubii, că puţini dintre cei 4000 de spectatori aveau clarificate câtuşi de puţin regulile.

Cu toate acestea, în ziua următoare, „Glasgow Herald” îşi informa cititorii că toţi cei prezenţi s-au bucurat de eveniment:„Concurenţii erau îmbrăcaţi în costume adecvate, englezii purtând un tricou alb, ornamentat cu un trandafir roşu, iar scoţienii un tricou maro cu un ciulin... Diferenţa dintre cele două echipe a fost bine marcată, englezii fiind mai solizi în comparaţie cu oponenţii lor.” Totuşi, spre deliciul fanilor, englezii nu au reuşit să puncteze în primele 50 de minute, iar după după ce echipele au schimbat terenurile, scoţienii au continuat să domine jocul.

În caz de neatenţie, arbitrul depunctează echipa mai gălăgioasă

Aşa cum era de aşteptat, polemica cu privire la regulile jocului s-a redeschis, jucătorii englezi plângându-se pentru un eseu al scoţienilor. Unii dintre cei prezenţi susţin că scoţienii şi-au deschis violent calea peste linie, alţii că un jucător care deţinea mingea a ezitat, ceea ce era incorect în Anglia, dar nu şi în Scoţia. Orişicât, jocul s-a terminat, iar Scoţia a ieşit învingătoare, marcând un gol şi două eseuri, în timp ce Anglia nu reuşise decât un singur eseu. După încheierea partidei, mingea a fost expusă în vitrina unui magazin din Stockbridge, a un simbol al mândriei caledoniene în acele vremuri, când în spaţiul public se dezbătea posibilitatea guvernării Scoţiei de către proprii cetăţeni.

Deschizând o epopee a controverselor, unul dintre arbitrii meciului, un director de şcoală local, nici măcar nu văzuse marcajul câştigător. Câmpul vizual al doctorului HH Almond fusese obstrucţionat de îmbulzeala de pe linie, dar acesta a decis să ofere verdictul în favoarea Scoţiei:„Când un arbitru este în dubiu, cred că este justificat ca el să decidă împotriva echipei care face cel mai mult zgomot”, a explicat Almond mai târziu. „Cel mai probabil ei sunt cei care au greşit.”

Sursa:BBC History Magazine