Prețul ambițiilor imperiale ale lui Mussolini: economia Italiei, sacrificată pe altarul înarmării
Primul Război Mondial a fost aprins de conducătorii marilor puteri pentru a obține și mai multă influență pe plan mondial și nu avea vreo legătură cu fericirea oamenilor. La Belle Époque a fost spulberată în canonada tunurilor pregătite de decenii.
Primul Război Mondial a fost aprins de conducătorii marilor puteri pentru a obține și mai multă influență pe plan mondial și nu avea vreo legătură cu fericirea oamenilor. La Belle Époque a fost spulberată în canonada tunurilor pregătite de decenii.
Conducerea de la Roma a fost de acord să participe la ostilități din 1915 în vederea dobândirii de teritorii în dauna Austro-Ungariei, dar trupele inamice au rezistat cu înverșunare și costurile conflictului au fost deosebite din punct de vedere economic și social, ceea ce a favorizat acțiunile unor grupări extremiste. Popoarele trăiesc mereu cu iluzia că există bunul conducător și că oamenii fanatici, cei ce par puternici, sunt mai buni decât ceilalți, mereu acuzați de toate relele. Adăugarea de ingrediente naționaliste vrăjește masele și locuitorii din peninsulă au căzut pradă iluziilor, fenomen descris perfect de către savantul Gustave Le Bon.
Italia avea în perioada interbelică parte de un regim fascist care promitea o revoluție în ceea ce privește administrarea țării și aducerea de multă prosperitate pentru populație, totul însoțit de iluzia refacerii gloriei Romei imperiale. Benito Mussolini, Îl Duce, a trecut la muncă intensă, de lăsa lumina aprinsă în birou până târziu în noapte, și datele publicate despre economia italiană atrăgeau atenția specialiștilor chiar în vreme de recesiune. Trebuia să fie o minune economică și socială. Fascismul atrăgea încă prin iluzii despre un viitor glorios, dar multe probleme persistau.
Realitatea era complet diferită de ceea ce dorea să sugereze conducerea totalitară și nemulțumiri sociale existau, dar erau controlate de poliția politică. Binele economic era o iluzie vândută de regimul autoritar, ceva ce va face orice stat de tip nou.
Oare de ce nu mergea economia reală?
Explicația este una simplă: autoritățile cereau cantități sporite de armament pentru controlarea Mării Mediterane și în 1929 erau în asamblare 12 nave din Clasa Navigatori, distrugătoare ce dispuneau de câte patru tunuri de calibrul 120 mm și aveau un deplasament de 1.930 t. Erau prea puține și au urmat alte comenzi până în 1934.
Au fost astfel completate 24 de unități, ceea ce era mult pentru un stat ce combătea recesiunea ce venea dinspre America. Distrugătoarele erau vapoare militare mici, cam lipsite de prestanță, dar atacurile cu torpile impuneau dezvoltarea de viteze superioare și întreaga construcție era adaptată pentru astfel de misiuni și urma derobarea în vederea evitării tirului inamic.
Investițiile în uzinele mecanice au dus la menținerea de locuri de muncă și la funcționarea economiei, dar produsul final nu aducea vreun beneficiu. Mai mult. Genera costuri deosebite din moment ce micile nave militare înghițeau mult combustibil lichid pe care Italia nu-l avea și era dependentă de importuri scumpe. Un distrugător putea să ajungă la 680 de tone de păcură, dar apoi volumele de combustibil au fost reduse în vederea asigurării stabilității în ape agitate. S-a ajuns la numai 450 t.
Italia a dezvoltat o flotă de distrugătoare când se zice că era recesiune și cele din Clasa Navigatori au fost prețuite la 21 milioane de lire fără armament și alte echipamente cu destinație militară. Un automobil Fiat obișnuit era prețuit la numai 10.800 de lire ale timpului.
Tunurile navale erau deosebit de scumpe și treceau cu masa de pragul celor cinci tone, chiar dacă aveau calibrul de doar 120 mm. Chiar dacă statul italian avea resurse deosebit de limitate, munițiile erau multe, mărunte și scumpe prin materiile prime utilizate. Unitatea de foc pentru o singură piesă depășea șase tone și masa armei. Întreaga industrie fascistă depindea dim ce în ce mai mult de cererile marinei militare, dar dezvoltarea economică era una artificială, politică.
România, un stat cu economie în plină dezvoltare, a reușit să formeze o flotă din numai patru distrugătoare în toată perioada interbelică. Italia a comandat 24 de vapoare exact atunci când erau zise probleme financiare. Efortul bugetar a fost deosebit, copleșitor, dar liderul fascist nu se uita la bani și avea impresia că prin vapoare militare industria funcționează. Apariția unei flote noi a dus la necesitatea dezvoltării altor clase de nave militare pe care să le protejeze distrugătoarele ce dispuneau de armament antiaerian și antisubmarin.
Trebuie să se termine cu folosirea termenului de Marea Criză Economică și cu formulări referitoare la lipsa de activitate în uzinele mecanice și la afectarea orașelor. Imaginea tradițională despre supraproducția de mărfuri, cea generatoare de falimente, a fost corectă numai în ceea ce privește livrările de armament. Torpilele necesare în timpul atacurilor în viteză erau și mai interesante pentru profitul firmelor, dar curgeau și ceva comisioane către liderii fasciști.
Politicienii epocii au făcut totul pentru înarmare și au pompat resursele de la populație în industria grea. A fost o strategie la nivel mondial și nici nu conta natura regimului politic. S-a dat vina pe sistemul economic capitalist pentru ca faptele oamenilor politici sau din lumea afacerilor să fie acoperite și autorii să aibă parte și de glorie postumă.
Pregătirile pentru Al Doilea Război Mondial au început în forță din 1926 și fiecare mare putere s-a pregătit intens pentru a avea avantaje tactice și strategice în momentul declanșării ostilităților. Recesiunea pentru unele categorii sociale era primul semn al dezastrului pregătit de cei de la conducere.
Benito Mussolini era convins că este un geniu chemat să refacă gloria unui imperiu dispărut în ceața trecutului îndepărtat și a pariat totul pe Regia Marina, ceea ce a dus la lipsa de resurse pentru populație. Grav pentru regim a fost că și celelalte categorii de arme au primit alocări reduse și politica de expansiune n-a putut fi dusă în conformitate cu planurile utopice de prin cabinetele plăcute și secrete ale Romei. Un regim totalitar se hrănește cu idei utopice și favorizează ascensiunea unor persoane pasionate de statutul social și de traiul bun.
Foto sus: Benito Mussolini vizitând minele de cărbune din Carbonia, în 1938 (© Ignoto, CC0, via Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
