Pontifii cu armură și vitejii ce apar după luptă. Expansiunea islamică până la Roma
Orice român care are ocazia să lege o prietenie, sau chiar numai să aibă o conversație cu o persoană din țarile balcanice, fie din fosta Jugoslavie, din Albania, Grecia sau Bulgaria, poate observa cu ochi critic două însușiri foarte evidente ce leagă România de sudul Dunării. În primul rând se află bucătăria, absolut identică nu doar în felurile tipice, în general de origine persană sau antică, ci și în mândria cu care este revendicată în fiecare țară, iar în al doilea rând mult trâmbițata luptă antiotomană, mit fondator al tuturor statelor moderne din Balcani și născător al unei hoarde îngâmfate de "salvatori ai Europei". Cu puțin bun simț, putem observa că dacă a existat o dominație otomană în Europa, aceasta a fost cauzată mai mult din dezbinarea puterilor balcanice decât dintr-o ambiție turcească de neoprit.
A existat însă o epocă, între secolele IX și X, în care Europa Occidentală părea pe punctul de a-și pierde temeliile, tocmai consolidate de Carol cel Mare, împăratul franc considerat de mulți un legitim părinte al Europei moderne. Pe lângă mici răzvrătiri, dezbinări politice tot mai frecvente și un climat rece, care împiedica o oarecare creștere demografică, pe ruinele vechiului Imperiu Roman banchetau ultimii mari invazori: din Panonia, călăreții ungari, capabili de a ajunge până la Paris și Bordeaux cu o singură campanie de jaf; din Scandinavia și Danemarca, navigănd cu faimoasele lor îmbarcațiuni în formă de balaur, veneau să prade orașele costiere sau fluviale teribilii vikingi, care ajunseseră în Spania musulmană și în sudul Franței.
Marea Mediterană, în schimb, devenise apanajul piraților berberi din nordul Africii. Aceștia, recent convertiți la Islam, au dus timp de un secol (813-915) o serie de campanii de colonizare și jaf a Italiei, ajungând cu flotele lor ușoare să urce pe fluviul Rodan până în Burgundia și Elveția de astăzi. În sursele latine apar sub numele de Agareni, deoarece erau considerați moștenitorii patriarhului Avram și a servitoarei sale Agar. Din punct de vedere strict teologic nu era o formulă nepotrivită, Islamul revendicănd revelația iudeo-creștină, transmisă de arhanghelul Gabriel și împlinită de profetul Mohamed. Era folosit și numele de Sarazini, deși acesta se referea inițial la triburile arabe din Siria dar și mauri, pentru culoarea mai închisă a pielii.
Expansiunea Islamică până la Roma
Expansiunea Islamică de la moartea Profetului (632) a fost extrem de rapidă: în anul 638 cădeau Siria și Palestina, în 642 Egiptul și un an mai târziu Persia. La 674 este asediat pentru prima oară Constantinopolul iar în 680 cade Cartagina și Exarhatul Africii, în Tunisia de astăzi. Capitala bizantină va fi ținută în șah până în 717, când va fi supusă unui dublu asediu: pe uscat va fi atacată de trupele avaro-slave, iar pe mare de flotele musulmane.
Deși bizantinii se vor salva, atât prin diplomație, convingând triburile slave să se despartă de Khanatul Avar, cât și prin luptă, în același an va cădea Spania, condusă de regii vizigoți. În Franța, expansiunea arabo-berberă va fi oprită în anul 732 la Poitiers, după o expediție ce atinsese Provența și Ile-de-France, în Italia avea să înceapă ceva mai târziu. În Cronica unui cleric spaniol, Isidor Pacensis, învingătorii acelei bătălii aveau sa fie numiți, pentru prima oară, ,,europeni,, (Europenses).h
Cucerirea Spaniei facilitează anexarea insulelor mediteraneene: Balearele, Sardinia și Corsica, dar mai ales, din 827, Sicilia. Akmed ibn Soliman povestește că emirul nordafrican Ziadet Allah a debarcat în Sicilia în dimineața de 17 iunie însoțit de 10.000 de soldați arabi, berberi, spanioli și persani. Pentru a aminti cât de adânc a influențat acea perioadă cultura europeană, termenul amiral, împrumutat în limba română din franceză, vine din cuvântul arab amir, prinț sau conducător, și putea desemna atât deținătorul unui rol politic cât și șeful unei expediții pe mare. Controlul mării al musulmanilor era atât de puternic încăt cronicarul ibn Haldun scria că ,,popoarele creștine erau nevoite să navigheze lângă maluri deoarece musulmanii se aruncau pe ei cum face leul cu a sa pradă”.
În anul 813, pirații berberi debarcă pentru prima dată pe coasta Romei, la nord de estuarul Tibrului, cucerind orașul Cencelle, fondat de împăratul Traian. Populația care scapă de robie se refugiază în munții păduroși din zonă. Papa Leon III îi scria atunci împăratului franc, Carol cel Mare, plângându-se și că 40 de nave au debarcat pe insula Ponza și au luat în sclavie populația. Musulmanii ocupă și alte insule, locuite îninte de monahi și pescari și instalează primele baze solide pe malurile mării, numite în arabă ribat. Acest cuvânt desemna inițial stațiile de poștă sau locurile unde soliile își puteau schimba caii, dar după aceste încercări de expansiune în Italia sunt descrise astfel de către cronicarul Ibn Hawqal: ,,ribat-urile ce se află pe coaste sunt pline de tălhari, oameni fără Dumnezeu, răzvrătiți și trădători de toate graiurile,,. Ca în toată istoria omenirii, faptele ce priveau armele și căștigul ușor prin jaf atrăgeau și în acest caz tot soiul de disperați și bandiți din zonele limitrofe. Astfel, musulmanii își creează diferite puncte de control teritorial profitând de slaba reacție a autorităților locale. În 845 se văd prima dată navele musulmanilor poposind în golful de Napoli.
În 23 august din anul următor dau însă lovitura cea mai puternică: 70 de nave pornite de la Palermo, din Sicilia, cu 10.000 de pedeștri și 500 de călăreți, urcă pe fluviul Tibru până la Roma și înving gărzile papale adunate în grabă. Nefiind dotați cu tehnologia necesară unui asediu care să răpună zidurile Romei, ridicate de împăratul Aurelian, musulmanii se împrăștie către marile sanctuarii ale apostolilor Petru și Paul. Papa Sergiu II dispunea de o garnizoană de soldați germani, franci și sași, dar aceștia sunt anihilați în timpul apărării bazilicii sf. Petru. Cum ar fi dorit Baiazid în Scrisoarea III a lui Eminescu, berberii intră cu caii în catedrala Romei, împrăștie moaștele și fură tot aurul pe care îl găsesc. Același lucru se întâmplă cu toate bisericile din afara zidurilor.
Marchezul Guido din Spoleto trimite trupe în ajutorul Papei, însă ajung prea târziu. Sergiu II îi scrie lui Cesarius, fiul ducelui de Napoli, cerându-i ajutor. Cănd contingentele ,,salvatoare” ajung toate fermele din jurul Romei sunt distruse iar bisericile jefuite. Atacul este atât de brutal încât dă nume macabre unor locuri: Feminamorta, Ponte Sanguinario, Campomorto etc. Ironia sorții, trupele berbere se adună în două grupuri separate, la Cencelle în Nord și la Gaeta în Sud, iar cei din urmă, după ce au încărcat prada pe nave sunt surprinși de o furtună. Soldații din Napoli asistă la spectacolul funebru al sutelor de cadavre împrăștiate de valuri pe plajă.
Bătălia de la Ostia
După dezastroasa expediție din 846, în anul următor devine papă Leon IV, care începe reconstrucția zonelor distruse și țese o serie de alianțe antimusulmane. Însuși împăratul Lotarius, suveranul de drept al Italiei, trimite o armată condusă de fiul său Ludovic să îndepărteze pericolul din jurul Romei. În timp ce trupele imperiale elimină ultimele grupări musulmane, papa ridică ziduri în jurul Vaticanului și le binecuvăntează cu o procesiune pe care o conduce desculț.
Între timp Sarazinii își întăreau prezența în zona muntoasă din sudul Romei. După ce distrusese orașele Arci și Aquino, șeicul Massar cu oamenii săi ocupaseră mănăstirea Montecassino, fondată de sfântul Benedict în secolul VI. Spre surprinderea noastră, în acest caz lăcașul creștin nu a fost atins, ba chiar circula zvonul că însuși comandantul musulman ar fii smuls o gâscă din gura câinelui său ca să nu facă pagube călugărilor. Desigur locul era important și pentru poziția sa ridicată, ușor de apărat, cum o arată și crâncena bătălie dusă acolo în Al Doilea Război Mondial. În pofida fortificațiilor musulmanii sunt învinși de trupele imperiale ajunse din Franța; șeicul Massar, odată capturat este executat cu cruzime: este străpuns cu mai multe sulițe aruncate de la distanță mică.
Când află vestea acestei morți Abbas ibn Fadhal lansează o expediție de răzbunare cu singurul scop de a decapita cât mai mulți creștini: capurile sunt puse în coșuri și trimise ca trofeu la Palermo. Deși pe deoparte lupta devine tot mai crudă, pe de alta, mai ales în sudul Italiei se leagă relații bune între pirați și aristocrația locală. În primul rând musulmanii aveau mereu mărfuri exotice de vânzare, la prețuri foarte bune. Însuși papa se indignează aflând că toți, inclusiv în piețele din Roma, preferă mătasea sarazinilor, ieftină și de calitate, celei vândute de negustorii creștini din Veneția sau Constantinopol. Pe de altă parte berberii erau buni luptători și se angajau fără probleme ca mercenari in luptele locale.
Papa Leon IV, aliat cu ducele de Napoli, reunește flota în vara lui 848 la Ostia. Înaintea începerii operațiunilor, toți soldații primesc în genunchi binecuvântarea papală și un steag alb și auriu; le este amintit că luptă pentru salvare creștinismului. Sarazinii apar în forțe cu velele lor negre. Lupta este crâncenă și forțele creștine distrug flota inamică, cum se poate vedea în frescele pictate de Raffaello în camerele Vaticanului. Amiralul Cesarius, fiul ducelui de Napoli, spânzură mulți prizonieri pe plajă, ca advertisment pentru viitori atacatori. Cei rămași în viață sunt duși în triumf la Napoli și la Roma, unde papa îi pune la construcția zidurilor Vaticanului, necesare tocmai apărării de Sarazini. Deși victorioși, italienii nu pierd timp așteptând următorul atac ci împînzesc teritoriul cu turnuri fortificate. Înalte și subțiri pe malurile mării, necesare controlului circulației pe ape, turnurile sunt scunde și late în interiorul litoralului, unde se pregătește o posibilă rezistență armată care să evite penetrarea spre localitățile mai mari. Intrările în aceste turnuri sunt dotate cu o tehnologie nouă: porțile sunt făcute din scânduri groase puse în verticală, legate cu funii și se închid de sus în jos, urmând șinele scobite în tocuri. Numele acestor intrările siguranță era "porte saracene" însă și astăzi în italiană zăbrelele se numesc saracinesche. Ne rămân încă și toponime semnificative din acea epocă: Tot Paterno, Tor Vaianica, Tor Astura sunt localități la sud de Roma, dar și unele cartiere ale Urbei, ca Tor di Valle, Tor Sapienza, Tor Bella Monaca, Torrino sau Tormarancia ne sugerează existența acestor rețele de apărare și control. În unele localități musulmanii supraviețuitori se instalează pașnic și sunt tolerați de autohtoni, mai ales pentru că vând produse rare precum bumbac (qutum), zahăr (sukkur) sau lac (lakn). Cuvântul magazin, împrumutat în română din franceză, are origini în arabă (makahzin) dar a rămas și în italiană (magazzino) cu semnificația inițială: depozit pentru marfă, magazie.
Ioan VIII, sabia și blestemele
Pentru o câțiva ani buni nu mai asistăm la invazii sau atacuri sarazine. În 865 însă împăratul franc Ludovic II decide să elimine emiratul de Bari, o mică entitate politică independentă construită în tocul cizmei italiene și controlată de un emir local, numit al Muforaq ibn Salam care își atribuia titlul de sultan. În 871 armatele acestuia, formate din țărani de ai locului, italieni și greci, sunt învinse iar orașul Bari este recucerit de creștini, însă rivalitatea dintre trupele imperiale și baronii locali provoacă retragerea lui Ludovic II, împărat lipsit de orice autoritate și carismă. Știrea pierderii unui emirat în Italia și a retragerii ajunge ca o provoacare la Palermo, unde noul emir, abd Allah , decide armarea unei flote care să cucerească definitiv Roma.
În 872 devine papă Ioan VIII, care este la curent cu toate pregătirile musulmanilor și cu decizia împăratului de a abandona Italia în mâinile nobilimii locale. Într-o liturghie, de față cu mai marii Romei și cu puținii soldați la dispoziție Ioan blesteamă expediția ce avea să se abată pe oraș. Sursele ne spun că la puțină vreme după emirul and Allah, care debarcase cu toată armata și pornise în marș spre Roma, a fost cuprins de un atac de apoplexie și a murit, lăsându-și trupele dezbinate și libere să își caute baroni locali pentru care să lupte ca mercenari. Papa îi excomunică pe toți creștinii ce colaborează cu soldații sarazini.
Împăratul Ludovic II moare la Milano în 875, unde se retrăsese abandonând restul Italiei anarhiei. Noul suveran, Carol II este la fel de nepăsător și neglijent față de scrisorile papei, încât pontiful decide să înarmeze țăranii din fermele din jurul Romei și să construiască o armată și o flotă personală. Concomitent ridică ziduri de apărare în jurul bazilicii Sf. Pavel, rămasă neapărată și vulnerabilă, și creează un nou cartier în jurul ei, numit somptuos Ioanopoli. Se pune deci în fruntea noii sale armate și cu flota atacă portul orașului Terracina, ocupat de musulmani. Atacul duce la scufundarea a 18 nave inamice și la capturarea a sute de prizonieri duși în triumf la Roma. Vigoarea papei se manifestă și pe plan diplomatic: Ioan trimite solii cu sume mari de bani ducilor de Amalfi, Salerno și Napoli pentru a-i convinge să uite conflictele dintre ei și să nu mai plătească mercenarii berberi. Sergiu II, duce de Napoli refuză orice colaborare dar papa reușește să-i convingă adversarii politici să îl prindă și să i-l trimită ostatic la Roma. Temându-se că Sergiu poate fii iertat și se poate întoarce ca inamic în oraș, adversarii săi î-l orbesc și î-l trimit la Roma cu siguranța că nu mai poate face daune. Mercenarii privați de salariile baronilor se revarsă în interiorul peninsulei după pradă. În 881 distrug abația Sf. Vincențiu de pe râul Volturn: întemeiată de Carol cel Mare aceasta era una din cele mai importante din Europa, având sute de călugări, faimoși pentru copiatul și decoratul cărților.
În anul următor papa Ioan VIII moare de bătrânețe iar un an mai târziu este distrusă și abația Montecassino. Cunoscând pericolul ce se apropia, starețul Beltram înarmează cu bastoane toți călugării și decide să își apere mănăstirea. Luptele au fost crâncene, Sarazinii fiind înfruntați în fiecare coridor și cameră. Ultimul rămas a fost chiar abatele Beltram, care rezistase cu ultimii confrați în capela sf. Martin; odată imobilizat a fost decapitat pe altar. Cronicarul evreu Ahimas ben Paltiel, care a relatat cucerirea mănăstirii ne spune că emirul a profanat moaștele și a băut din potirele liturgice. În anul 897 este distrusă abația Farfa, la fel de mare și influentă ca primele două.
Ultimul atac major asupra Romei e abate în anul 902, când emirul Ibrahim ibn Ahmad debarcă în forțe dar este surprins de un infarct. În Roma populația se convinge, după al doilea deces la momentul potrivit al liderilor inamici, că sunt protejați de sus și că luptă de partea Binelui. În anul 915 papa Ioan X decide că momentul de slăbiciune al emirilor din Palermo trebuie folosit și creează o serie de alianțe menite să elibereze Italia de pirați, mercenari sau negustori sarazini. Armata papală este compusă tot din țărani de ai locului și gărzi orășenești din Nepi, Tivoli și Vicovaro, însă se adună și soldații experți al ducelui Alberic de Spoleto iar împăratul Bizantin trimite o flotă care să împiedice un atac de pe mare. Ducele de Gaeta, realizând că nu este oportun să rămână aliat al emirului, trece de partea creștină. Generalul armatei romane este Teofilact, senator bogat și faimos, tatăl unei tinere care fermeca toți conducătorii vremii, numită Marozia. În nordul Romei ultimul ribat musulman este distrus pe lacul Bracciano iar în sud lângă orășelul Vicovaro, unde toți musulmanii din zonă se adună înțelegând pericolul. Bătălia este sângeroasă și creștinii înving, însă femeile și copii Sarazinilor se refugiază pe un deal, unde se va forma satul Saracinesco, astăzi locuit de 175 de persoane.
Ultima bătălie se dă lângă localitatea Agropoli, pe malul mării Tireniene la nord de Napoli. Acolo se afla cel mai mare ribat din Italia, instalat în anul 880, când Docibile ducele de Gaeta chemase un mare număr de mercenari dar nu mai putuse să îi îndepărteze odată sfârșită campania. Asediul ține până musulmanii termină hrana șisunt nevoiți să iasă în câmp deschis. Trupele sarazine erau formate numai din pedeștri, singurul care avea un cal fiind emirul Abiku, care ducea steagul verde al Islamului. Marșul spre bătălie este făcut intonând funebrul cânt Ya Sin, ce pregătea războinicii musulmani de paradis. Înfruntarea este brutală și creștinii înconjoară cu cavaleria nobilimii romane inamicii. Masacrul este total, victoria definitivă.
Deznodământul și femeile din Nettuno
După această campanie la Roma se celebrează somptuos căsătoria dintre fiica senatorului Teofilact, Marozia și ducele de Spoleto, Alberic. Papa Ioan X, care privea cu preocupare creșterea puterii nobilimii din Roma, sfârșește asasinat, după unele surse chiar din ordinul Maroziei. Deși mercenarii și pirații au fost exterminați pe solul italian după un secol de luptă, în unele localități musulmanii s-au integrat pașnic. Faimos este cazul femeilor din orașul costier Nettuno: acestea se îmbrăcau și la mult timp după aceste evenimente cu haine tipice femeilor musulmane din secolul X. Până în epoca renașterii fustele roșii de mătase ale femeilor din Nettuno vor fii arătate cu degetul de Biserică, fiind sursă de corupție morală, mai ales acompaniate de cămășile brodate și adânc decoltate. Trecând prin Londra sau Bruxelles astăzi, am avea impresia că lumea s-a întors pe dos.
