Pescuitul cu cormorani: istoria unei tradiții care pare desprinsă dintr-o legendă
Există metode de pescuit care presupun plase, undițe, harpoane sau capcane. Și există una care pare desprinsă dintr-o legendă: omul se urcă pe barcă împreună cu o echipă de cormorani dresați, iar păsările se scufundă, prind peștii și îi aduc înapoi la barcă.
Această tehnică este cunoscută astăzi mai ales din China și Japonia. În japoneză poartă numele de ukai, iar în China a fost practicată în numeroase regiuni fluviale și lacustre. Deși metoda pare exotică, ea are o istorie atestată documentar de peste un mileniu și reprezintă un exemplu remarcabil de colaborare între oameni și animale.
Cum funcționează pescuitul cu cormorani?
Cormoranii sunt păsări acvatice excelente pentru pescuit. Se scufundă rapid, înoată eficient și pot urmări pești sub apă. Pescarii tradiționali au transformat aceste aptitudini naturale într-o tehnică de pescuit controlată.
În forma sa clasică, pasărea este legată printr-o sfoară de pescar sau de barcă. În unele tradiții, un inel sau o legătură este plasată în jurul gâtului, astfel încât cormoranul să nu poată înghiți peștii mai mari. Pasărea se scufundă, capturează peștele și revine la barcă, unde pescarul îl recuperează. Cormoranul poate continua apoi să pescuiască.
Descrierile etnografice din China arată că pescarii folosesc semnale vocale sau gesturi pentru a dirija păsările. Barca, câteva unelte simple și o echipă de cormorani pot forma astfel un sistem de pescuit surprinzător de eficient.
Dar partea cea mai dificilă nu este pescuitul propriu-zis, ci dresajul.
Dresajul: între domesticire și păstrarea instinctului sălbatic
Un paradox stă la baza metodei: cormoranul trebuie să fie suficient de îmblânzit pentru a asculta de pescar, dar suficient de „sălbatic” pentru a-și păstra dorința și abilitatea de a vâna.
Cercetătorul Shuhei Uda, care a studiat atât pescuitul chinezesc, cât și tradiția japoneză de pe râul Uji, descrie tocmai acest echilibru. O pasăre prea domesticită poate deveni mai puțin eficientă la pescuit; de aceea, pescarii trebuie să controleze comportamentul păsării fără să îi elimine complet instinctele naturale.
În China, există dovezi etnografice privind creșterea cormoranilor în captivitate și transmiterea unor tehnici de reproducere, îngrijire și dresaj de la o generație de pescari la alta. Studiile moderne arată că aceste tehnici diferă de la o regiune la alta și s-au modificat în funcție de schimbările economice și de regulile privind pescuitul.
Așadar, nu este vorba pur și simplu despre „a lua o pasăre și a o învăța să pescuiască”. În comunitățile tradiționale care au practicat această metodă de pescuit, cormoranul devenea parte a unui întreg sistem de muncă, îngrijire și transmitere a cunoștințelor.
Cât de veche este metoda?
Pescuitul cu cormorani este atât de vechi în Asia încât data exactă a apariției sale rămâne dificil de stabilit. Unele cercetări istorice indică existența practicii în Asia de Est încă din primele secole ale erei noastre. Un studiu consacrat istoriei pescuitului cu cormorani în Europa indică utilizarea lor în scopuri de pescuit în Asia de Est încă din secolul al III-lea.
O altă sursă istorică, publicată de revista Nature în 1932 pe baza cercetărilor antropologului Berthold Laufer, menționează o referință japoneză datată aproximativ în anul 607. Este important însă să facem diferența între cea mai veche mențiune documentară cunoscută și momentul în care metoda a fost inventată: existența unei surse din 607 nu demonstrează că pescuitul cu cormorani a început în acel an.
În Japonia, tradiția a devenit deosebit de bine înrădăcinată. Spre exemplu, orașul Gifu prezintă pescuitul cu cormorani de pe râul Nagara ca pe o tradiție cu o vechime de peste 1.300 de ani.
China: de la tehnică de subzistență la simbol cultural
În China, pescuitul cu cormorani s-a răspândit în special în zonele cu râuri și lacuri importante. Regiuni din bazinul fluviului Yangtze, dar și sud-vestul Chinei, au dezvoltat propriile tradiții.
Pescarii de pe lacul Poyang, din provincia Jiangxi, au continuat să folosească această metodă chiar și atunci când s-au schimbat tehnicile de pescuit, regulile și condițiile sociale. Pescarii au trebuit să-și adapteze activitatea la noile realități economice și administrative.
În sud-vestul Chinei, cercetările publicate în Geographical Review la începutul anilor 2000 descriau pescuitul cu cormorani ca pe o activitate tradițională aflată sub presiunea metodelor moderne de pescuit. În aceste comunități, practica nu era doar o atracție vizuală: ea reprezenta o formă de muncă transmisă de-a lungul generațiilor.
Această distincție este importantă. Imaginea contemporană a pescarului cu cormorani este adesea asociată cu turismul și fotografia, dar în spatele ei se află o tehnologie tradițională de procurare a hranei.
Japonia și ukai: pescuitul devine spectacol
În Japonia, una dintre cele mai cunoscute forme ale tradiției este ukai de pe râul Nagara, în Gifu.
Aici pescuitul se desfășoară noaptea. Lumina torțelor atrage atenția asupra bărcilor, iar pescarii dirijează cormoranii cu ajutorul unor corzi. Una dintre țintele tradiționale este ayu, un pește de apă dulce apreciat în bucătăria japoneză.
De-a lungul timpului, ukai a depășit însă rolul de simplă metodă de pescuit. A devenit și o tradiție ceremonială și culturală. În prezent, pe Nagara, tradiția are și o importantă dimensiune de patrimoniu cultural.
De ce nu a devenit o metodă obișnuită de pescuit în Europa?
Pescuitul cu cormorani nu este exclusiv asiatic. Surse istorice documentează existența sa și în Europa, inclusiv în Anglia, Franța și Ungaria. Totuși, aici metoda nu a atins niciodată amploarea pe care a avut-o în China și Japonia.
Cea mai veche sursă europeană considerată sigură este asociată cu umanistul Justus Joseph Scaliger, care a descris în 1557 pescuitul cu cormorani la Veneția. Spre deosebire de contextul asiatic, unde metoda putea avea o funcție economică și de subzistență, în Europa ea a fost asociată în mare măsură cu curțile regale și aristocrația, ca activitate de agrement.
În Anglia, regele Iacob I era atât de interesat de cormoranii dresați pentru pescuit încât, în 1611, a numit un „master of the royal cormorants”. Acest episod arată cât de diferit putea fi percepută aceeași tehnică: instrument de muncă într-o comunitate de pescari, dar și divertisment aristocratic într-un alt context.
O tehnologie tradițională înaintea tehnologiei moderne
Privit de la distanță, pescuitul cu cormorani poate părea o curiozitate. În realitate, el este o formă sofisticată de tehnologie tradițională.
Pescarul folosește capacitățile biologice ale unei alte specii și le integrează într-un sistem controlat. Nu construiește o plasă capabilă să urmărească peștele sub apă și nici nu are nevoie de un mecanism complex. În schimb, investește timp în creșterea, îngrijirea și dresarea unei păsări care face o parte din muncă.
Acest sistem explică și de ce tradiția nu poate fi separată de cunoștințele despre comportamentul animalelor. Cercetările contemporane asupra pescarilor din China și Japonia arată că succesul metodei depinde de un echilibru delicat între controlul uman și comportamentul natural al cormoranului.
De la necesitate la patrimoniu
Modernizarea pescuitului a schimbat profund locul acestei metode în societate. Plasele moderne, bărcile motorizate și alte tehnologii permit capturarea peștilor la o scară pe care pescuitul cu cormorani nu o poate concura în multe situații.
În unele regiuni chineze, cercetătorii au observat tocmai această presiune asupra pescarilor tradiționali. Metoda a supraviețuit prin adaptare, dar rolul său economic s-a modificat.
În Japonia, în schimb, unele forme ale tradiției au devenit obiecte de patrimoniu și atracții culturale. În Gifu, de pildă, pescuitul cu cormorani este încă prezentat public în fiecare vară, păstrând o parte importantă din tehnicile și ritualurile istorice.
Astfel, aceeași practică poate avea astăzi mai multe sensuri: metodă de pescuit, meserie tradițională, formă de spectacol, patrimoniu cultural și sursă pentru studiul relației dintre oameni și animale.
O lecție despre istoria relației dintre oameni și natură
Istoria pescuitului cu cormorani este mai mult decât istoria unei tehnici de pescuit. Ea arată cât de inventivă poate fi adaptarea umană la mediul natural. În loc să încerce să învingă capacitatea cormoranului de a vâna, pescarul a învățat să o folosească. Generații întregi au transformat comportamentul natural al unei păsări într-un instrument de lucru și au construit în jurul lui un întreg sistem de cunoștințe.
Poate tocmai aici se află motivul pentru care tradiția continuă să fascineze. O barcă, un pescar, câteva torțe și păsări care dispar pentru câteva secunde sub apă sunt suficiente pentru a reconstitui o tehnologie veche de secole.
Într-o lume în care pescuitul modern este dominat de motoare, sonare și echipamente industriale, pescuitul cu cormorani amintește de o altă posibilitate: aceea în care tehnologia nu însemna neapărat construirea unei mașini, ci învățarea, cu răbdare, a modului în care poate lucra împreună omul și un alt animal.
Foto sus: Pescuit cu cormorani în Yangshuo (© Flickr / Rod Waddington)
Mai multe pentru tine...
