Pearl Harbor şi lipsa de pregătire a apărătorilor americani

Ziua de 7 decembrie 1941 n-a mai fost una fericită în arhipelagul din mijlocul Oceanului Pacific deoarece aparate de zbor decolate de pe şase portavioane au lovit instalaţiile militare americane şi astfel s-a scris cu bombe şi gloanţe declaraţia de război a Japoniei împotriva SUA. A fost un adevărat dezastru militar la o primă vedere şi imediat a început vânătoarea de vinovaţi. Comandanţii din regiune au fost etichetaţi drept responsabili pentru pierderile umane şi materiale, dar acuzaţiile au fost îndreptate şi împotriva Washington-ului, amiralii trimiţând prea puţine resurse pe insula Oahu. Chiar preşedintele ar fi dus o astfel de politică în favoarea aliatului britanic. Oare care să fie adevărul?

Au fost publicate în sursele americane inventarele cu ceea ce era repartizat poziţiei strategice din insulele vulcanice şi datele sunt uimitoare. Se aflau pe piste 12 bombardiere grele de tip B-17, avioanele cu patru motoare fiind capabile să atace ţinte aflate la 800 km. Lipsite de încărcătura ofensivă şi dotate cu rezervoare suplimentare, avioanele deveneau perfecte instrumente de cercetare la mare distanţă şi pe timp îndelungat.

Nu exista ceva asemănător în toată Japonia, dar SUA dispunea de 12 într-o singură insulă. Interesant este de spus că Italia şi Germania nu asamblau ceva apropiat de Fortăreaţa zburătoare. Era şi normal din moment ce combustibilul lichid nu prea se găsea în ţările Axei. Un prototip de B-24 era adus în secret pentru misiuni de recunoaştere şi era mai impresionant decât B-17. A fost ochit cu prioritate de piloţii niponi, şocaţi de ceea ce vedeau.

Forţa de atac împotriva portavioanelor nipone putea să fie formată din 33 de bombardiere B-18, mereu catalogate drept depăşite de către specialişti. Totuşi, aveau capacitatea să lovească ţintele plutitoare dincolo de raza de acţiune a aparatelor asiatice de la bordul navelor. Ar fi fost utile măcar pentru cercetare dacă nu aveau încărcătură ofensivă. Efectivele erau completate pentru distanţe mai mici cu 13 Douglas A-20 şi 31 de bombardiere în picaj. Puteau să plece de pe pistele pregătite din timp avioane model Dauntless, bombardiere care se vor dovedi un coşmar pentru flota japoneză şi care aveau suficient armament pentru a juca rolul de aparat de vânătoare împotriva torpiloarelor sau a avioanelor similare prin misiunea principală.

Apărarea insulei cu baza navală era efectuată de 108 avioane P-40 Warhawk, net superioare celor nipone prin armamentul de bord, viteză şi putere de încasare. Se adăugau alte 11 din performantul model F4F-3 Wildcat şi care aparţineau de puşcaşii marini. Mai puţin manevrabile în raport cu viitorul faimos aparat Mitsubishi A6M Zero, aveau o putere de foc remarcabilă şi o capacitate de încasare deosebită.

Recunoaşterea îndepărtată putea fi efectuată cu ajutorul hidroavioanelor PBY din diferite variante, 71 de exemplare existând în dotarea forţelor americane. Se adăugau alte două ce erau repartizate aliaţilor olandezi. Nu exista vreo forţă navală din lume care să dispună într-o insulă micuţă atâtea hidroavioane.

Se spune aproape în fiecare lucrare ştiinţifică sau de popularizare că nu erau suficiente echipaje antrenate, dar şi numai dacă jumătate dintre maşinile zburătoare ar fi plecat în misiune tot ar fi fost un adevărat record mondial. Mai trebuie să fie precizat un aspect în legătură cu aparatele Catalina: erau cele mai performante hidroavioane de luptă produse în serie. Nu degeaba Iosif Stalin a fost interesat de modelul american, revoluţionar în raport cu ceea ce producea industria sovietică. Istoricii americani, militari sau civili, au încercat prin toate mijloacele oferite de inteligenţa umană să demonstreze că n-a existat pregătire pentru un conflict şi că a fost normal ca atacul japonez să fi fost puternic şi devastator.

Adevărul este că nu exista loc pe pământ unde să fi fost adunate pe o suprafaţă redusă atât de multe hidroavioane cu performanţe de zbor uimitoare. Chiar dacă au apărut lucrări în care se spune clar că erau mult mai lente decât avionul Zero, este evident că un aparat conceput să folosească drept pistă de decolare o suprafaţă lichidă nu poate să fie comparat cu un aparat de vânătoare. Catalina era util pentru recunoaşteri îndepărtate şi pentru atacuri cu bombe pe timp de zi şi de noapte. Potenţialul acestor maşini zburătoare n-a fost folosit în decembrie 1941, dar nu înseamnă că erau puţini şi neputincioase.

Insula Oahu era cel mai apărat teritoriu de pe Terra dacă se ţine cont de suprafaţă şi de numărul de avioane. Dacă se adaugă unităţile flotei, acestea depăşeau navele principale ale Germaniei şi Italiei luate împreună. Numai întreaga marină imperială niponă mai putea fi luată în calcul. N-a existat lipsă de pregătire, ci a fost o suprapregătire de război.

Întreaga flotă niponă dispunea de zece cuirasate şi la Pearl Harbor erau staţionate opt nave americane. Este mai mult decât evident că s-a format o grupare de lovire cu o putere fantastică şi care dispunea de baza logistică necesară pentru o ofensivă spre teritoriile nipone. Dacă se face o comparaţie la nivel de calitate, flota japoneză era o umbră a celei concentrate într-un singur golf ascuns pe o insulă pierdută în imensitatea oceanului.

_{Foto sus: Atacul de la Pearl Harbor (© Library of Congress)}