Cât de „slabă” era marina americană înaintea atacului de la Pearl Harbor?

S-a scris mult pe tema nepregătirii SUA pentru participarea la cel mai mare conflict planetar și conducerea de la Washington a fost arătată mereu cu degetul. Atacul de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) a demonstrat slăbiciunea militară împinsă la extrem. Oare să fie adevărat? Repetarea cu înverșunare a unei idei nu înseamnă cumva ascunderea adevărului?

Fostul agent GRU, Victor Suvorov, a publicat multe lucrări prin care a schimbat cred decisiv cursul scrierii istoriei contemporane. Șocant de logic și de precis în demonstrații, autorul amintește în volumul Ultima Republică, tom II, Cauza sfântă că ambasadorul SUA la Moscova a avut o întrevedere cu Molotov în septembrie 1940 și i-a spus că flota americană cunoaște cea mai mare expansiune din istorie și, implicit, soarta Axei a fost hotărâtă. URSS ar fi trebuit să intre de partea americanilor în conflict pentru a se afla în tabăra învingătoare.

Diplomatul american oferă o informație despre amploarea creșterii flotei. Sunt amintite 32 de cuirasate, 20 de portavioane, 100 de crucișătoare, 400 de distrugătoare etc. să analizăm acum doar nevoia de cuirasate, navele mari fiind mai puține și mai ușor de urmărit în evoluția lor.

Cuirasatul este cea mai mare navă echipată cu tunuri grele și are drept misiune lichidarea oricărui vas inamic de suprafață prin artileria principală sau cea secundară. Cum avionul a devenit o amenințare mortală pentru vasele de luptă, acestea au fost echipate cu o bogată artilerie antiaeriană, tunurile medii fiind capabile să ducă și luptă contra avioanelor de atac în zbor orizontal. Focul tunurilor grele era absolut necesar pentru sprijinirea debarcărilor.

Ce dotare avea marina americană în 1938?

Dotarea US Navy în 1938 era absolut suficientă pentru forțele navale existente. Erau disponibile 16 cuirasate, trei fiind înarmate cu tunuri de calibrul 406 mm și 11 cu piese de calibrul 356 mm. Celelalte două erau modele mai vechi, mult folosite pentru instruirea tunarilor de la artileria medie și antiaeriană. Folosirea acestei forțe blindate nu se putea face împotriva Germaniei sau a Italiei, flotele acestora fiind derizorii. Marea Britanie era capabilă să le facă față și singură. Atunci pentru ce se construia o marină fără egal în lume?

Existența cuirasatelor indică un singur adversar: Japonia. Aceasta avea o forță navală cu care ridica pretenții în Pacific. Soarta statului asiatic era pecetluită indiferent de ce atitudine ar fi luat. Conducerea de la Tokyo se juca cu focul, dar la Washington armele erau plănuite pentru un conflict despre care nu s-ar fi știut nimic. Dacă ne uităm puțin și pe fișele tehnice ale navelor puse în șantiere, vom constata că erau planificate pentru acțiuni ofensive, pe spații largi. Rezervoarele de combustibil erau extrem de generoase. Tunurile erau numai de calibrul 406 mm, cele mai eficiente arme grele din conflict. Numai Japonia producea ceva comparabil cu artileria navală americană.

Victor Suvorov a fost acuzat de multe ori că lansează teze senzaționale fără să aibă o acoperire în documente oficiale. Informația a fost mai mult decât exactă. Nu trebuie să analizăm decât datele de lansare a chilelor, adică începutul oricărui vapor civil sau militar. La 16 septembrie 1940 a fost pusă chila pentru USS New Jersey (BB-62) - foto sus -, adică erau în lucru opt cuirasate ultramoderne. Cum navele Bismarck și Tirpitz erau monstruoase încă doar pe hârtie, este clar că SUA se pregătea pentru dominație mondială.

Cum Marea Britanie și Germania se măcinau reciproc pe mare, conducerea de la Washington se pregătea de zor pentru confruntarea decisivă cu Japonia. Aceasta avea doar 6 cuirasate vechi și patru crucișătoare de bătălie tot vechi, deci superioritatea americană ar fi fost de 3 la 1. Nu se știa nimic de navele din clasa Yamato. Era aproape neglijabilă, dar la război este bine să ai totuși o superioritate mare pentru a învinge eventualele surprize ale adversarului. 

Care a fost strategia americană? 

Proiectanții și strategii americani au aplicat cu maximă pricepere principiul dinților rechinului. În timp ce navele mai vechi sunt împinse în poziții avansate, unele sunt în diferite faze de construcție și altele abia sunt ordonate. Nu trebuia să existe o mare grabă pentru că importantă era partea superioară unde urma să fie amplasat armamentul de diferite calibre. Aceeași regulă se aplica la toate tipurile de vapoare de luptă. Graba strică treaba, spunea un vechi proverb. Nu trebuia să fie ceva perimat în marea flotă a SUA și cuirasatele din clasele mai vechi erau îmbunătățite prin adăugarea de cuirase din oțel înalt aliat, tunuri noi, sisteme de ochire îmbunătățite, armament antiaerian și radar pentru descoperirea țintelor aeriene și a celor navale și în condiții de întuneric sau ceață. 

Strategia Washingtonului a fost perfectă. Construirea treptată a permis menținerea unui număr mare de cuirasate și armarea acestora cu tehnică de ultimă generație, inclusiv cu radar pentru dirijarea tirului sau pentru detectarea țintelor aeriene. Construirea bruscă ar fi permis deținerea unui număr mare de vapoare cu caracteristici asemănătoare, dar care s-ar fi uzat moral extrem de rapid. Ar fi provocat neliniște chiar și printre aliați prin demascarea timpurie a intențiilor imperialiste. 

Erau exagerate sau greșite informațiile pentru tovarășul Stalin? SUA a respectat în mod deosebit, suspect de deosebit, statul comunist și, dacă se elimină din calcule USS Wyoming, mai mult navă de antrenament, chiar se obține rezultatul de 32 de cuirasate. Dictatorul de la Kremlin era pregătit să dezvolte o flotă în jurul unui nucleu de nave blindate și dotate cu tunuri de calibrul 406 mm, alianța cu SUA fiind o ocazie perfectă pentru importul de tehnologie.

Este interesant că fiecare mare putere ascundea câte ceva și SUA avea lansate în construcție două unități ale clasei South Dakota înainte de declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Politicienii confecționau de zor zarurile pentru declanșarea incendiului planetar.

Planurile ofensive ale SUA au fost perfecte și munca de apropiere a fost efectuată precum în războiul de asediu prin aducerea treptată a tehnicii militare începând cu echipamente pentru reparații sau transport combustibil și armament. Anul 1941 a adus o accelerare a pregătirilor și flota japoneză a atacat preventiv la Pearl Harbor ceea ce era vârful aisbergului. N-a putut să evite dezastrul final. Decât să-l amâne până-n 1945. 

Bibliografie

Chant, Christopher, Warships of the World, Hermes House, 2011.
Gailey, Harry A., Războiul din Pacific, Editura Saeculum I. O., Editura Vestala, București, 1998.
Lord, Walter, Pearl Harbor, Editura Politică, București, 1970.
Suvorov, Victor, Ultima Republică, vol. III, Polirom, Iași, 2011.
Stokesbury, James L., Scurtă istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1993.
Vasiliu, Florin, De la Pearl Harbor la Hiroshima, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.