Pasagerul grec: omul care a plătit primul bilet de avion în România

În 1926, un bărbat provenind dintr-o familie de greci stabilită în Brăila intra în istorie ca primul pasager plătitor pe o cursă aeriană civilă din România. Destinul lui Nicolae Anninos începe într-un mic oraş din estul României, continuă deasupra tuturor şi ia sfârşit, tragic, într-un sediu de bancă.

Februarie 2012.În principalul ziar din Brăila apărea un anunţ imobiliar mai puţin obişnuit. O casă boierească, veche şi extrem de luxoasă, aflată în apropierea Dunării, era scoasă la vânzare pentru o sumă exorbitantă, chiar şi pentru un imobil din Capitală. În textul însoţitor al anunţului, actualul proprietar oferea detalii tehnice, suprafaţă, dotări, deschidere etc. şi încheia cu o frază ce avea să constituie începutul articolului ce urmează:„Imobilul i-a aparţinut lui Nicolae Anninos, din familia Anninos, primul pasager ce a zburat cu un avion comercial“.

Povestea avea să devină ceva mai clară după o scurtă vizită la Muzeul Aviaţiei din Bucureşti. Nicolae Anninos este într-adevăr consemnat în istoria aviaţiei din România, dar sub o titulatură uşor diferită faţă de cea sub care fusese prezentat în anunţul imobiliar. Domnul cu acest nume, grec la origine, dar domiciliat în Brăila, este considerat primul cetăţean care a plătit contravaloarea unui bilet de avion, pentru un zbor pe teritoriul României. Se întâmpla în 1926.

Un povestitor neaşteptat

Istoria lui Anninos este o nebuloasă totală chiar şi pentru brăileni. Puţini sunt cei care ştiu că grecul le-a plasat oraşul în istoria aviaţiei. Singurul care părea să aibă toate răspunsurile era semnatarul anunţului imobiliar apărut în ziarul local. Sau, mai corect, semnatara. Căci persoana care scosese imobilul familiei la vânzare era nepoata lui Nicolae Anninos.

Când ne-am întâlnit, prima rugăminte a doamnei a fost ca nici măcar să nu-i pomenim numele în ziar. Nu din vreo secretoşenie ciudată, ci pentru a nu o implica în vreun fel în „superba poveste a lui Nic“, cum i se spune în familie. Tocmai sosise din Grecia, unde avea domiciliul stabil. Într-o română imperfectă, dar fermecătoare, ne-a povestit tot ce ştia despre bunicul ei. Ne-a dat poze, însemnări din jurnal, mărturii de la ceilalţi membri ai familiei. I se rupea sufletul să vândă vechea casă a familiei, dar, spunea ea, nu avea de ales. Şi acum, venise în România doar pentru că primise un telefon, de la un potenţial cumpărător. În rest, relaţiile cu oraşul unde trăise bunicul erau mai degrabă întâmplătoare. 

Timp de două ore, într-un parc ascuns printre blocurile comuniste din Drumul Taberei, doamna ne-a povestit istoria familiei Anninos. De la casa din Brăila, „Doamne ajută să o cumpere cineva,  altfel ajunge în paragină“, prin destinul fermecător şi tragic al bunicului ei, până la traumele suferite de clanul Anninos din cauza comuniştilor.  

O problemă de onoare

Mostenitorul afacerilor familiei Anninos

Iunie 1926.Un bărbat dintr-o familie de greci stabilită la Brăila trimitea de urgenţă o scrisoare către Ministerul de Război. Linia ferată Buzău – Făurei – Brăila fusese închisă de inundaţiile ce loviseră România, iar un transport de cereale îl aştepta în portul din Galaţi. În joc erau promisiuni, sume mari de bani, onoarea de afacerişti de încredere pe care familia o clădise în timp. 

În scrisoarea cu pricina, domnul Nicolae Anninos solicita, contra unei sume de 1.800 de lei (de patru ori contravaloarea unui bilet de tren la clasa I în acele vremuri), să-i fie pus la dispoziţie un avion. 

În ziua de 15 iunie 1926, omul de afaceri se urca la bordul unui avion civil de transport, tip DH-9. Lângă el se afla doar pilotul cu rang de plutonier-major Ion Negreanu. Aşa începea povestea zborului comandat de primul pasager plătitor din România. Şi a vieţii tumultuoase, fracturată între glorie şi deznădejde, a celui care, cândva, privind de sus, avea să exclame, deopotrivă copilăros şi înspăimântat:„Ce legănare ca în poveşti!“.

Familie cu blazon

Alaturi de tatal si de fratele sau

Nikos Anninos, devenit ulterior Nicolae Anninos, s-a născut în 7 aprilie 1897, la Brăila. Provenea dintr-o familie înstărită de greci, stabilită de câţiva ani în România. Clanul Anninos era unul de armatori, cele patru vapoare aflate în posesia neamului de greci tăind Europa încărcate cu petrol şi cereale. Un leu cu o sabie apărea pe blazonul familiei, iar fiecare bărbat născut sub numele de Anninos devenea automat conte, printr-o tradiţie ce data din timpul lui Napoleon, care, se spune, ar fi fost salvat de la moarte de bunicul lui Nikos.

Gherasim şi Oreea, părinţii lui Nicolae, se stabiliseră aşadar de ceva vreme în Brăila, locul unde, în acele vremuri, exista o consistentă comunitate elenă. Familia Anninos trăia într-o vilă aflată în centrul istoric al oraşului, însă afacerile cu petrol şi cereale erau desfăşurate de-a lungul şi de-a latul Europei.

Un bărbat fermecător

Nicolae Anninos, intr-o ipostaza mai sportiva

Nicolae Anninos a terminat liceul la Atena, urmând urmând Facultatea de Înalte Studii Comerciale din Lausanne. Avea să preia apoi o parte din afacerile familiei, alături de fratele său, Ilie. 

Despre cel ce avea să privească România de la înălţime în 1915 se spune că nu era chiar un playboy, fiind cam mic de înăţime, însă avea mare succes la tinerele fermecate de stilul său de viaţă burghez şi de sumele de bani ce se învârteau în jurul afacerilor cu iz maritim. Bătea des drumurile Europei, detaşat de tatăl său să continue tradiţia de comercianţi a familiei. Iar un astfel de drum avea să-l transforme şi în pasager pe prima cursă aeriană civilă din România.

Cu inima „ticăind de emoţie“

15 iunie 1926.Cu aprobarea de zbor primită de la autorităţile vremii, Nicolae Anninos se aşază, deopotrivă speriat şi emoţionat, lângă pilotul Negreanu. Câteva minute mai târziu, avea să privească România de la înălţime, în ceea ce a intrat în istorie ca fiind inaugurarea liniei aeriene de pasageri Bucureşti – Galaţi. Iată care au fost impresiile notate după încheierea zborului, redactate în spiritul epocii, cu un mic aer burghez.  

„Mă urc în cabina aeroplanului, după ce dl pilot Negreanu mi-a dat un dolman (n.r. – haină groasă pentru zbor cu glugă), care avea în dreptul urechilor nişte clape mici, desfăcute, ca să aud ce îmi spune. Îmi încleştez mâinile pe rezemătoarea scaunului şi, legat în chingi, aştept cu inima ticăind puternic de emoţie plecarea aeroplanului. Îmi fac o cruce în gând şi zic, tot în gând, «Doamne ajută!». Motorul pornit zbârnâie foarte tare şi helicea începe să se învârtească din ce în ce mai repede. Apoi, zgomotul creşte şi mai mult, totul mi se pare infernal.

Când aeroplanul începe să se mişte pe roţi, încleştez şi mai mult mâinile pe braţele scaunului şi închid ochii, aşteptând cu respiraţia tăiată ceea ce avea să se întâmple. Am impresia că toată maşinăria are să se desfacă în bucăţi. Deodată, zdruncinăturile încetează brusc, zgomotul pare să înceteze şi el, iar iuţeala cu care pământul fuge sub noi se micşorează de asemenea. Mi se pare apoi că aeroplanul se opreşte în aer şi am senzaţia clară că pluteşte, într-adevăr.“ 

„Deodată, pământul se înclină...“

„Clipele în care aeroplanul se separă de pământ mi se par o dulceaţă infinită, de neînchipuit, o legănare ca în poveşti, o senzaţie de un contrast izbitor cu emoţia din primul moment. Acest fapt mă determină să prind curaj, mă uit cu atenţie în jur şi vântul şuieră cu putere pe deasupra aeroplanului. Uit de frică şi privesc în jur, în faţă, spre pământ. Pare un covor de petice regulate şi neregulate, care trec ca la paradă pe sub noi“, notează meticulos, în continuare, Nicolae Anninos. 

„Încetineala de melc“, perspectiva dată de înălţime, „infinitul cerului“ şi priveliştea care „îmbată“ pasagerul îşi fac loc, de-a valma, în notiţele de după zbor. Descrierea meticuloasă, cu accente literare, se termină cu momentul aterizării. 

„Deodată, pământul se înclină. Mă lipesc de scaun şi un fior rece mă străbate:ceva pare să se petreacă. În realitate, este o întoarcere a aeroplanului, care începe să coboare spre pământ. Se apropie de el şi se aude un fâlfâit uşor. Am impresia că aeroplanul stă pe loc şi pământul se apropie de noi...

Apropiindu-se mai mult, pământul începe să defileze cu iuţeală mare. Lucrurile se măresc vertiginos.
Iată-ne aproape de pământ şi aeroplanul zburdă fericit că a ajuns acasă. Am ajuns... Stau câteva minute ameţit de călătoria aeriană şi domnul pilot mă invită să cobor din aeroplan. Parcă n-am siguranţă în picioare şi o ameţeală plăcută mă cuprinde. Îmi revin repede şi-i strâng mâna pilotului cu care am călătorit atât de plăcut.“

Fotografia document

Zborul lui Anninos nu este consemnat în nicio „Carte a Recordurilor“ a aviaţiei româneşti. În fapt, neaşteptat de puţină lume, chiar şi din rândul specialiştilor în domeniu, ştiu ceva despre asta. Aşa se explică şi cum este posibil ca un angajat al Aeroportului Băneasa, din Capitală, să posteze pe un forum o rugăminte, ca oricine cunoaşte ceva despre povestea lui Nicolae Anninos (despre care „auzise de undeva“) să-i ofere orice detaliu poate. 

La Muzeul Aviaţiei din Capitală există însă câteva date şi, mai ales, fotografia făcută în 1926, înainte de decolarea în acel zbor istoric. O puteţi vedea alături. Şi mai ciudat este că, după cum afirmă specialiştii de la muzeu, este foarte probabil ca niciunul dintre cei prezenţi în acea fotografie, aranjaţi şi mândri nevoie-mare, să nu fi fost conştient pe deplin, în acea clipă, de unicitatea momentului ce urma să aibă loc. Nu există nicio mărturie prin care să se ateste că vreun oficial de la Ministerul de Război îi informase pe cei implicaţi că banii oferiţi de Anninos erau, în fapt, contravaloarea primului bilet de avion cumpărat vreodată în România. 

Iuţeala cu care pământul fuge sub noi se micşorează. Mi se pare că aeroplanul se opreşte în aer şi am senzaţia clară că pluteşte, într-adevăr.

Uit de frică şi privesc în jur, în faţă, spre pământ. Pare un covor de petice regulate şi neregulate, care trec ca la paradă pe sub noi.

Nicolae Anninos,  descriind zborul din 1926 

Final de poveste:moartea lui Anninos şi decăderea familiei

Familia Anninos, la inceput de secol XX

În aceeaşi perioadă, Nicolae Anninos este numit preşedintele Băncii Eleno-Române. Fusese selectat pe criterii care astăzi nu par să mai prezinte nicio relevanţă, precum încredere şi onoarea familiei. După numai un an, în 17 septembrie 1927, la numai 30 de ani, cel care intrase deja în istorie prin zborul către Galaţi este găsit mort, împuşcat în sediul băncii pe care o conducea. 

Trei ipoteze

Moartea lui Anninos continuă să fie un mister şi astăzi. Practic, există trei ipoteze privind posibila cauză a acestui eveniment. Dincolo de păreri şi teorii, două lucruri sunt certe:Nicolae Anninos s-a sinucis, iar suicidul său a fost cauzat direct de o problemă extrem de complicată legată de finanţele familiei. Aşadar, o primă teorie insinuează probleme cu împrumuturile nereturnate. Potrivit acesteia, Anninos s-ar fi împrumutat cu sume mari de la cămătarii din Brăila, sume pe care s-a găsit în imposibilitatea de a le mai achita. 

O a doua teorie se leagă de o dramă legată de potenţiala decădere a afacerilor familiei, lăsate de tată pe umerii săi. În fine, cea de-a treia ipoteză, cea care le fusese spusă tuturor membrilor familiei şi ne este transmisă chiar de nepoata lui Nicolae, pune la baza deciziei de suicid un complot între partenerii de afaceri ai tânărului grec. 

Această ultimă ipoteză pare a fi susţinută, într-o anumită măsură, şi de ceea ce a mai rămas din concluziile anchetei ce a avut loc în 1927. Potrivit investigaţiilor, Nicolae Anninos semnase fără să-şi dea seama nişte hârtii ce-i fuseseră puse în faţă, în ceea ce autorităţile au catalogat, mai târziu, sub numele generic de „fraudă“. Speriat şi nevrând să strice numele şi onoarea familiei, Nicolae Anninos a decis să-şi ia viaţa.

Fotografia înmormântării 

Respectul de care se bucura Anninos în comunitatea brăileană este perfect ilustrat într-o fotografie de arhivă. Nepoata acestuia o scoate dintr-un album al familiei, vechi, cu coperţile îngălbenite. În imagine se văd sute de oameni, adunaţi pe străzi, în spatele unei trăsuri trase de şase cai. Este imaginea înmormântării de care a avut parte Nicolae Anninos. 

Acesta a fost condus pe ultimul drum ca un veritabil erou local, însoţit de comunitatea în mijlocul căreia alesese să trăiască. Moartea sa nu a fost însă un final al nefericirilor din familie, ci, dimpotrivă, un început al celei mai negre perioade a clanului Anninos. Practic, spune şi nepoata lui Nikos, nimic nu a mai fost la fel de la acel moment. Moartea celui în care îşi puseseră toate speranţele pentru păstrarea blazonului familiei a însemnat o lovitură fatală pentru părinţii lui Nicolae Anninos. Iar dramele din familie s-au îndesit odată cu intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial şi, mai ales, după venirea comuniştilor la conducerea României. Întreaga poveste Anninos a început să se destrame. La câţiva ani distanţă, tatăl său a murit, se zice că de „inimă rea“, neputând să depăşească şocul cauzat de decesul fiului său. 

Fratele lui Nikos, Ilie, a rămas cu familia în casa mare din Brăila până la venirea comuniştilor. I-au fost confiscate toate bunurile, inclusiv cele patru vapoare, şi a fost obligat să trăiască într-o cămăruţă din ceea ce, odată, fusese palatul Anninos. 

În anii ’60, la insistenţele statului grec, Ilie reuşeşte să se întoarcă în ţara natală a părinţilor, fiind obligat însă să ia cu sine doar 60 de kilograme din ceea ce, odată, fusese marea avere a familiei. Oreea Anninos, mama celor doi fraţi, a murit după o luptă cruntă cu cancerul. Până la dispariţia sa tragică, Nicolae Anninos nu s-a căsătorit niciodată, nici nu a avut vreun urmaş. Casa familiei este scoasă, în prezent, la vânzare. 

Un dor inexplicabil

Nepoata lui Nicolae Anninos nu este legată în niciun fel de România. S-a născut în Grecia, a copilărit acolo şi tot acolo şi-a întemeiat o familie. Erau vremuri când mai trecea pe la Brăila, cât să mai viziteze fosta casă a familiei şi să ia pulsul oraşului. Nu poate, aşadar, să facă o comparaţie între cum era cândva şi cum este astăzi, dar, spune ea, măcar pornind de la ce-i povesteau cei din familie, oraşul de astăzi nu pare a mai avea multe în comun cu cel în care adevărate colonii de cetăţeni greci îşi desfăşurau afacerile, la începutul secolului al XX-lea. 

Curios, totuşi, deşi nu a copilărit în România şi nici nu a avut în familie vreun cetăţean român, doamna vorbeşte limba noastră. Spune că familia a sperat, ani în şir, că vor reveni, cu toţii, la casa din Brăila. Poate fi şi acesta un semn pentru cei care visează la emigrare. Pare de neînţeles cum cineva, a cărei rudă s-a sinucis aici, într-o ţară ai cărei funcţionari le-au luat totul şi i-au obligat să trăiască din nimic, tânjesc încă să se întoarcă într-o bună zi.

Caracteristicile avionului lui Anninos

Putea transporta maximum două persoane.

Avea lungimea de 9, 27 m, înălţimea de 3, 44 m şi anvergura aripilor de 19, 92 m.

Greutatea fără încărcătură era de 1.014 kg, în timp ce greutatea maximă la decolare se ridica la numai 1.723 kg.

Motorul avea 230 CP, iar viteza maximă era de 182 km/h.

Durata maximă de zbor nu depăşea patru ore şi jumătate. 

Fiind un avion de război, era prevăzut fie cu o mitralieră tip „Vickers“, fie cu până la 209 kg de bombe.

Zborul în epoca aventurierilor şi a afaceriştilor

Cu un astfel de avion a zburat Yvonne Camarasescu, in 1910

Înainte ca Nicolae Anninos să-şi ia inima în dinţi şi să vâre mâna adânc în buzunare, alegând zborul ca soluţie finală pentru a-şi salva afacerile, doi aventurieri cu oareşce stare aleseseră să vadă România de la înălţime. Gesturile lor, percepute în epocă fie ca mostre de curaj nebun, fie de-o totală inconştienţă, au rămas pomenite în istoria aviaţiei române ca primele călătorii aeriene ale unor civili.

În 10 septembrie 1910, Yvonne Cămărăşescu, fostă Blondel, fiica ambasadorului Franţei la Bucureşti şi căsătorită cu prefectul Silistrei, participa la prezentarea pilotului francez Michel Mola, cel care făcuse un survol deasupra Bucureştiului. Spre uimirea celor prezenţi, doamna Cămărăşescu a acceptat invitaţia francezului la o plimbare la înălţime în jurul Capitalei. 

Zburătoarea eroină

„A fost aşezată pe un fel de scândurică în spatele pilotului şi legată cu nişte chingi de pilonii ce susţineau aripile“, povesteşte Valeriu Avram, doctor în istoria aviaţiei. Avionul a ajuns până la Ploieşti în aproximativ o oră, la viteza de 70 km/h şi o altitudine de 100 m. În urma plimbării, Yvonne a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind prima femeie ce parcursese o astfel de distanţă în zbor. 

La intrarea României în Primul Război Mondial, în august 1916, Yvonne se afla la Silistra, unde primul ei soţ era prefect. S-a oferit voluntar pentru a fi sanitar în serviciile sanitare civile de pe lângă armata română. A organizat pe propria cheltuială un spital cu 30 paturi la Silistra, care a primit soldaţii români răniţi în bătălia de la Turtucaia. După înfrângerea armatei române în Cadrilater, de către armatele turco-bulgaro-germane,  Yvonne s-a refugiat la Brăila, iar mai apoi la Iaşi, după pierderea Brăilei. 

Oriunde s-a aflat în retragerea armatei române, ea şi-a instalat spitalul de campanie, având grijă de soldaţii români răniţi sau bolnavi. Pentru modul în care i-a îngrijit şi pe soldaţii ruşi răniţi, nu numai pe cei români, a fost decorată cu Ordinul rusesc „Crucea Sfântul Gheorghe“, în anul 1916. Yvonne a murit la vârsta de 87 ani, la Bucureşti, în anul 1971.

Omul în blană de urs

În octombrie 1911, un avion ce se îndrepta spre Roman, pentru o serie de manevre militare, a aterizat forţat pe un câmp din apropierea Capitalei, spre stupefacţia şi spaima ţăranilor aflaţi la muncă. Pilotul, îmbrăcat într-o haină din blană de urs, i-a întrebat pe oameni de un meşter fierar, ce l-ar fi putut ajuta să îndrepte trenul de aterizare îndoit. 

Nu mică-i fu surpriza ca, la sosirea fierarului, să apară şi un domn la costum care s-a recomandat scurt:Ionuţ Popescu, negustor de cereale. Acesta l-a rugat pe pilot ca, în drumul său spre Roman, să-l lase şi pe dânsul la Bacău, unde urma să fie încheiată o afacere importantă. Aterizarea a avut loc pe un câmp aflat la intrarea în oraşul de destinaţie. Ulterior, aventurierul Ionuţ Popescu avea să devină unul dintre cei mai importanţi membri, din epocă, ai Partidului Ţărănist.;

Modelul avionului folosit în 1910 de doamna Cămărăşescu era un biplan Farman

sursa:http://adevarul.ro/cultura/istorie