Pactul Kellogg-Briand, de la idealism politic la realitate

Pe 24 iulie 1929 intră în vigoare Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și drept Pactul de la Paris, prin care statele semnatare se angajau să renunțe la război ca instrument al politicii naționale. Despre acest pact se spune că ar fi scos războiul în afara legii;nu este adevărat. Pactul Kellogg-Briand, o inițiativă comună franco-americană, propunea condamnarea folosirii războiului ca modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state și rezolvarea acestor dispute prin metode pacifiste. Deși a fost aplaudat drept o inițiativă diplomatică remarcabilă, Pactul a fost, în fond, un eșec:el nu a impus sancțiuni în cazul încălcării principiilor sale fundamentale, astfel că statelor semnatare le-a fost ușor, la momentul convenabil, să încalce Pactul.

Pactul Kellogg-Briand a fost semnat la Paris, pe 27 august 1928, de reprezentanții a 15 state (Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Marea Britanie, Statele Unite și Statul Liber Irlandez), dar a intrat în vigoare un an mai târziu. Ulterior, vor adera la acest Pact alte 47 de state, printre care și România.

În 1927, cu ocazia împlinirii a 10 de ani de la intrarea Americii în război, Aristide Briand, ministrul de externe francez, prezintă la Washington un proiect de tratat prin care guvernele francez și american se angajau să denunțe ideea războiului și să promoveze rezolvarea pe cale pașnică a disputelor. Proiectul este prezentat Secretarului de Stat Frank B. Kellogg, care „efectiv nu a știut ce reacție să adopte în fața unui document prin care se renunța la ceva de care nu se temea nimeni și se oferea ceva subînțeles de toată lumea” (H. Kissinger). Kellogg acceptă însă ideea aderării Statelor Unite la un asemenea tratat, realizând că acesta nu putea avea, de fapt, nicio consecință practică.

Aristide Briand a fost un conducător politic clasic al celei de-a III-a Republici. Începându-și cariera ca agitator de stânga, el a ajuns membrul permanent al cabinetelor franceze – ocazional ca prim-ministru, dar mult mai des ca ministru de externe (funcție în care a servit în paisprezece guverne). Briand a recunoscut încă din start că poziția de relativă superioritate a Franței vizavi de Germania începuse să se erodeze și a ajuns la concluzia că împăcarea cu Germania era cea mai bună soluție pentru securitatea Franței pe termen lung.[…] Briand a înțeles că, dacă Franța nu urmărea reconcilierea, aceasta tot avea să fie realizată până la urmă prin presiunile anglo-saxone și prin forța crescândă a Germaniei.(Henry Kissinger, în Diplomația)

Kellogg duce ideea lui Aristide Briand mai departe, propunând ca tratatul să nu fie unul bilateral, între Statele Unite și Franța, ci unul internațional, la care să poată adera orice stat. Americanii se temeau de ideea unui tratat bilateral;acesta putea fi interpretat ca o alianță ce ar fi obligat Statele Unite să intervină în ajutorul Franței. De aceea, Kellogg propune un tratat deschis. Ulterior, atât americanii, cât și francezii au făcut modificări planului inițial, impunând câteva condiții care, de fapt, îngrădeau și mai mult aplicabilitatea Pactului. Spre exemplu, a fost impusă condiția ca pactul să excludă războiul defensiv, pentru autoapărare, și să nu afecteze obligațiile anterioare ale unui stat rezultate din statutul de membru al Ligii Națiunilor sau din acordurile de la Locarno.

Ideea tratatului a fost foarte primită la nivel internațional. După ororile Primului Război Mondial, toată lumea a fost atrasă de ideea condamnării războiului ca fiind ilegal. În plus, pentru că tratatul specifica în mod clar că se referea doar la războaiele de agresiune (deci nu și la cele defensive), multe state au acceptat aderarea fără nicio problemă.

Președintele Coolidge declara, în 1928, că „Respectarea acestui legământ promite mai mult pentru pacea lumii decât oricare alt acord negociat vreodată între națiuni.”Și totuși, americanii au refuzat ferm să accepte orice formă de punere propriu-zis în aplicare a pactului sau orice formă de sancțiune care ar fi putut să le îngrădească libertatea de acțiune.

TEXTUL TRATATULUI

PREAMBUL

Deeply sensible of their solemn duty to promote the welfare of mankind;

Persuaded that the time has, come when a frank renunciation of war as an instrument of na tional policy should be made to the end that the peaceful and friendly relations now existing between their peoples may be perpetuated;

Convinced that all changes in their relations with one another should be sought only by pacific means and be the result of a peaceful and orderly process, and that any signatory Power which shall hereafter seek to promote its ts national interests by resort to war a should be denied the benefits furnished by this Treaty;

Hopeful that, encouraged by their example, all the other nations of the world will join in this humane endeavor and by adhering to the present Treaty as soon as it comes into force bring their peoples within the scope of its beneficent provisions, thus uniting the civilized nations of the world in a common renunciation of war as an instrument of their national policy;

ARTICLE I

The High Contracting Parties solemly declare in the names of their respective peoples that they condemn recourse to war for the solution of international controversies, and renounce it, as an instrument of national policy in their relations with one another.

ARTICLE II

The High Contracting Parties agree that the settlement or solution of all disputes or conflicts of whatever nature or of whatever origin they may be, which may arise among them, shall never be sought except by pacific means.

Pactul Kellogg-Briand se înscrie în seria inițiativelor pacifiste ce au caracterizat perioada interbelică, cu precădere anii '20, prin care statele europene sperau că vor reuși să prevină izbucnirea unui nou război. La fel ca și tratatul Ligii Națiunilor, pactul Kellogg-Briand – simbol al diplomației idealiste din epocă –  propunea principii și idei pacifiste grandioase, dar fără aplicabilitate practică.

La doar câțiva ani după semnarea tratatului, în anii '30, s-a dovedit că el nu a avut niciun efect în stăvilirea militarismului din state precum Germania, Italia sau Japonia. Inutilitatea Pactului a devenit clară în 1931, în momentul în care Japonia, stat semnatar al pactului, invadează Manciuria, iar celelalte state au realizat că nu au cum să impună termenii tratatului sau să-i sancționeze pe cei care îl încalcă.

Cu toate acestea, Pactul a jucat un rol important după război, servind drept bază pentru crearea noțiunii de „crime împotriva păcii”, precum și pentru Carta Națiunilor Unite, care preia ideea condamnării războiului.

Textul tratatului:http://www.yale.edu/lawweb/avalon/imt/kbpact.htm

Henry Kissinger, Diplomația, Editura All, București, 2008

Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relațiilor internaționale (1919-1947), Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006