Operaţiunea Attila: Invazia turcă a Ciprului

În decursul întregului deceniu 1960-70, forţele radicale ale ambelor minorităţi din Cipru cresc în influenţă, taberele aducând clandestin pe insulă militari greci, respectiv turci, pentru antrenament și instrucţie, ca o anticipare a ceea ce avea să urmeze. La 15 iulie 1974 are loc o lovitură de stat, în cursul căreia membrii Gărzii Naţionale Cipriote iau cu asalt palatul prezidenţial, dorind asasinarea „moderatului” Makarios (Arhiepiscopul Macarie al III-lea, primul preşedinte al Republicii Cipru - n. ed.).

Acesta le scapă atacatorilor greci, care îl proclamă președinte al ţării pe Sampson, un ultranaţionalist, fost membru EOKA (Ethniki Organosis Kyprion Agoniston - organizație naționalistă cipriotă greacă - n. ed.). Dorinţa puciștilor era de a realiza Enosis, unirea cu Grecia.

Alarmaţi de această lovitură de stat care contravenea tuturor tratatelor și înţelegerilor de până atunci, având ca scop final Enosis, cu efecte devastatoare asupra minorităţii ciprioţilor turci, la 20 iulie 1974 începe Operaţiunea Attila: debarcarea armatei turce în insulă. Scopul declarat iniţial al forţelor de invazie era acela de a înlătura guvernul pucist și de a restabili forma de guvernare anterioară.

Operaţiunea Attila

Într-o acţiune concertată aeriană, maritimă și terestră, primele detașamente ale forţelor de invazie turce debarcă la Kirenia/Girne, unde întâmpină o rezistenţă înverșunată. Prin bombardamente susţinute, forţele aeriene fac diferenţa și turcii stabilesc în 21 iulie un cap de pod în port și pe câteva străzi adiacente, realizând legătura la culoarul deja securizat în 1964, până la Nicosia, cu enclavele minorităţii turce din capitală. La acest moment, forţele turce ocupau 3% din suprafaţa insulei. În acest timp, unităţi ale Gărzii Naţionale ale ciprioţilor greci intră în enclavele turcilor, arestează peste 3.000 de locuitori și fac numeroase victime.

Nave turceşti, cu trupe, arme şi tancuri, se apropie de ţărmul insulei Cipru în iulie 1974

Guvernul provizoriu cade la 23 iulie și președintele autoproclamat este înlocuit, conform Constituţiei, de Glafcos Clerides, președintele ales al Camerei Reprezentanţilor.

Grecia, Turcia și Marea Britanie, puterile garante ale statului independent Cipru, se întâlnesc între 25 și 30 iulie la Geneva pentru negocieri, în vederea încetării conflictului, căutându-se garanţii că Turcia nu va extinde zona de ocupaţie, grecii se vor retrage din enclave și că se va organiza o nouă conferinţă de pace în luna august.

„Ayșe pleacă în vacanţă”

A doua conferinţă de pace a început, într-adevăr, la Geneva, în 14 august. Dar imediat ce primele propuneri ale Turciei au fost refuzate, între ministrul de Externe delegat la conferinţă și prim-ministrul Turciei are loc un dialog telefonic aparent banal, menţionându-se la un moment dat că „Ayșe pleacă în vacanţă” – semnalul convenit pentru punerea în mișcare a trupelor. Și chiar în timp ce conferinţa își desfășura lucrările, începe a doua invazie, care duce în final la ocuparea a 38% din teritoriul insulei; câteva luni mai târziu, în acest spaţiu e proclamat Statul Federal al Ciprului, sub conducerea lui Rauf Denktash.

Între cele două părţi ale insulei, nord și sud, se instaurează „Linia verde” („Green Line”), patrulată de unităţi ale Naţiunilor Unite, ce separă complet insula de la est la vest, marcând ruptura dintre comunităţile etnice cipriote. După încetarea ostilităţilor se semnează, la 2 august 1975, un acord de schimb de populaţii.

Ciprioţii greci ripostează – aici, în interiorul Hotelului Ledra Palace din Nicosia, adăpost temporar în timpul invaziei

Deoarece avansul trupelor turce din august 1974 determinase deja fuga a aproximativ 150-200.000 de ciprioţi greci către partea de sud, practic, acest acord s-a aplicat doar minorităţii turce care, aflându-se de câţiva ani izolată în enclave în sud, nu se putuse deplasa până atunci. Aceștia au profitat de ocazia creată și, în convoaie organizate, au trecut Linia verde însoţiţi de unităţi ale Naţiunilor Unite.

La sosirea în partea de nord, acestora li s-au repartizat locuinţe părăsite de grecii care, mulţi dintre ei, plecaseră cu un an în urmă doar cu hainele de pe ei, lăsând casa cu masa pregătită pentru prânz sau cu lumina aprinsă. Se estimează că aproximativ 60.000 de ciprioţi turci au trecut în partea de nord ca urmare a acestui schimb de populaţii.

Crime împotriva umanităţii, de ambele părţi

Având iniţial opinia publică internaţională de partea ei, Turcia a pierdut înţelegerea în momentul în care a depășit prevederile din Tratatul de Garantare din 1960, unde se stipula că poate interveni doar pentru repunerea în funcţie a statului, nu pentru crearea unei zone de ocupaţie sau a unui stat nou. Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a emis, astfel, Rezoluţia 353 din 20 iulie 1974, prin care cerea încetarea imediată a acţiunilor și retragerea armatei turce, precum și Rezoluţia 360 din 16 august 1974, prin care se confirma acceptarea valorilor de suveranitate, independenţă și integritate teritorială ale Ciprului și se condamnau acţiunile militare unilaterale ale Turciei.

Ca parte a conflictului s-au înregistrat numeroase cazuri documentate de încălcări ale drepturilor omului și cazuri de crime împotriva umanităţii, îndreptate atât împotriva minorităţii turce, cât și împotriva ciprioţilor greci. Cum ciprioţii greci s-au refugiat de la primele focuri de armă, aria de acţiune împotriva lor s-a restrâns mai ales în Peninsula Karpass, unde a rămas izolată o minoritate.

Tabere improvizate pentru ciprioţii greci care fug din partea de nord a insulei

În schimb, împotriva turcilor din sud, sute de cazuri dovedite de violuri și omoruri – înregistrate ca și crime împotriva umanităţii – au avut loc în Limassol și în satele Aloda, Maratha și Santalaris, din centrul insulei. Organizaţia Naţiunilor Unite a emis rezoluţii de condamnare ale acestor acţiuni.

În prezent, într-un efort reparatoriu pentru memoria victimelor de atunci, Comitetul pentru Persoane Dispărute (CMP) lucrează pentru identificarea a încă 1.600 de persoane declarate dispărute în urma acţiunilor din iulie-august 1974 (aproximativ 1.100 de greci și 500 de turci). Deși oficial negocierile între cele două părţi au continuat și în anii ulteriori, Linia verde a fost închisă și tratativele s-au purtat doar în ţări terţe.

Portocale și sârmă ghimpată

În 1983, forul de conducere a turcilor ciprioţi a declarat independenţa părţii de nord și constituirea Republicii Turce a Ciprului de Nord (TRNC), recunoscută internaţional doar de Turcia. Între cele două părţi se află Linia verde, zonă militarizată patrulată de forţe ale Naţiunilor Unite, în cadrul misiunii UNFICYP. Cu o lăţime variind de la câţiva metri în oraș până la câţiva kilometri în zonele deschise, linia de demarcaţie este o prezenţă continuă în peisaj, delimitată vizibil cu sârmă ghimpată, butoaie de tablă și baricade de tot felul.

În Nicosia sunt străzi ale căror trotuare se află în ţări diferite, iar drapelele Greciei și Turciei flutură faţă în faţă, la câţiva metri distanţă. Linia de demarcaţie a cuprins în interiorul ei clădiri, firme, farmacii, garaje auto, toate părăsite astăzi. Există și un showroom Toyota cu mașini nevândute, abia scoase din fabrică acum 45 de ani. La câţiva kilometri spre vest, Linia verde se deschide larg, găzduind în interiorul ei și Aeroportul Nicosia, așa cum l-a găsit invazia din 1974, inclusiv cu un avion parcat care nu și-a mai luat zborul la vreme.

Linia verde e întărită cu sârmă ghimpată – impactul vizual e, desigur, foarte puternic

Contrastul este marcant între clădirea renovată recent de „dincoace” și ruina de la un metru distanţă, de alături, dar „dincolo” de sârma ghimpată. Deseori, aceeași clădire are încăperi de ambele părţi: dincoace, locuibile, dincolo, în interiorul liniei de demarcaţie, aflate în paragină și având încă urme de gloanţe pe faţade.