O istorie a danturii curate: din Egiptul antic în băile moderne

În 2003, la un congres stomatologic desfășurat la Viena, a fost prezentat un document care a atras imediat atenția participanților: un papirus egiptean din secolul al IV-lea d.Hr., păstrat în colecția Bibliotecii Naționale a Austriei, care conținea o veche rețetă pentru curățarea dinților. Ingredientele notate de scrib sună neașteptat de rațional pentru o formulă veche de secole: sare, piper, mentă și flori de iris.

Instrumentele s-au schimbat radical. Preocuparea pentru dinți, mult mai puțin.

Lumea veche avea propriile ritualuri

Grija pentru igiena orală apare în multe civilizații vechi, adaptată la materialele disponibile. Bețișoarele cu capăt zdrobit, folosite pentru curățarea mecanică a dinților, sunt documentate în Mesopotamia încă din mileniul al patrulea î.Hr., iar o variantă a acestui obicei a supraviețuit până astăzi în unele regiuni sub forma miswakului, rămurica de Salvadora persica.

Egiptenii foloseau pulberi abrazive obținute din coji de ou pisate, cenușă și piatră ponce. Grecii au adăugat teoria: Hipocrate recomanda curățarea dinților și lega respirația urât mirositoare de depunerile de pe ei, o intuiție clinică remarcabilă pentru secolul al V-lea î.Hr. Romanii au transformat igiena orală în ritual social, cu pulberi de curățare elaborate și scobitori de argint la banchete.

Unele practici romane par astăzi de-a dreptul bizare. Urina apare în sursele antice în legătură cu curățarea și albirea dinților, prețuită pentru conținutul de amoniac, iar cea importată din Peninsula Iberică trecea drept cea mai eficientă. Poetul Catullus a lăsat o epigramă usturătoare la adresa unui personaj numit Egnatius, care își etala dinții albiți prin metoda respectivă. Detaliul e memorabil tocmai pentru că arată cât de mult poate supraviețui o nevoie umană, chiar dacă soluțiile se schimbă complet.

Periuța capătă forma pe care o recunoaștem

Primele periuțe cu peri fixați într-un mâner sunt asociate cu China anului 1498, din timpul împăratului Hongzhi, unde se foloseau peri de mistreț siberian montați pe bambus sau pe os. Modelele au circulat ulterior în Europa, unde materialele au fost adaptate gusturilor locale, publicul avut preferând părul de cal, mai blând.

Producția de masă e legată de numele englezului William Addis, în jurul anului 1780. Povestea devenită celebră spune că ideea i-ar fi venit în închisoare, unde a găurit un os rămas de la masă și a trecut prin găuri smocuri de păr. După eliberare, improvizația a devenit afacere, iar compania fondată de el produce periuțe și astăzi.

Secolul al XIX-lea schimbă și modul în care e livrată pasta de dinți. Formulele comerciale s-au vândut inițial în borcane de porțelan, folosite în comun de toată familia, până când, în 1892, dentistul american Washington Sheffield a introdus tubul flexibil, împrumutat de la tuburile de vopsea ale pictorilor. O altă schimbare vine în 1938, odată cu perii de nailon, care înlocuiesc părul de animal și fac periuța ușor de produs la scară mare.

Laboratorul intră în baie

Secolul XX mută progresul din atelier în laborator. Pastele cu fluor se răspândesc în a doua jumătate a secolului, iar fluorizarea devine unul dintre instrumentele importante pentru prevenirea cariilor. În paralel apar periuțele electrice, formulele mai sofisticate de pastă, ața dentară comercială și aparatele destinate curățării interdentare.

În 1962, stomatologul Gerald Moyer și inginerul hidraulic John Mattingly au dezvoltat la Fort Collins, în Colorado, un aparat care folosea un jet pulsatil de apă pentru curățarea zonelor greu accesibile cu periuța. Principiul e astăzi familiar chiar și persoanelor care nu au folosit vreodată unul.

Dușurile bucale moderne folosesc același principiu general, jetul de apă orientat către spațiile dintre dinți și către zona gingivală, iar astfel de dispozitive pot fi utile mai ales persoanelor cărora curățarea interdentară clasică le este dificilă, cum sunt purtătorii de aparate ortodontice sau de lucrări protetice.

Ele nu au eliminat periuța și nici nu au transformat întreținerea danturii într-o operațiune complet automată. Au adăugat încă un instrument într-o istorie care, privită de aproape, e mai puțin despre invenții miraculoase și mai mult despre rafinarea aceleiași mișcări repetitive.

În baia contemporană pot sta aliniate o periuță electrică, pasta cu fluor, ața dentară și un irigator care pulsează apă cu precizie. Scribul egiptean care amesteca sare, mentă și iris nu ar recunoaște niciunul dintre aparate. Ar înțelege însă imediat pentru ce sunt acolo.