O dramă la începutul Primului Războiului Mondial: moartea prinţului Mircea
2 noiembrie 1916. Ziua morţilor, în calendarul religios catolic. România intrase de numai câteva luni în războiul mondial şi la porţile Bucureştiului băteau armatele germane, părea că înfrângerea este aproape. Însă în aceste zile, regina Maria nu era interesată de nimic mai mult decât de soarta celui mai mic dintre fiii ei, micul Mircea. De câteva luni era grav bolnav de febră tifoidă, epidemie care a cuprins întreaga ţară în anii războiului care a urmat. Acum, îl lovise pe cel mai mic dintre fiii regilor României, în vârstă de numai 3 ani.
În această zi mohorâtă şi rece de toamnă târzie, regina nota în jurnal aproape cu înverşunare, prevestind sfârşitul zilei: „Nici un semn că ar fi conştient, ochii îi sunt în continuare ca de mort. Nu mai ţipă, dar de câteva zile are o mişcare continuă a maxilarului, clănţăne şi scrâşneşte din dinţi“, nota în cursul dimineţii. La orele prânzului, a revenit la jurnal pentru a puncta doar atât: „Cred că se duce. Doctorii nu spun nimic, dar eu aşa cred...“, aşa cât să poată să justifice apoi că ea, mama lui, a ştiut mai bine ce se petrece. Şi a insistat câteva ore mai târziu: „Se duce, acum sunt sigură că se duce... în curând...“. O repetiţie care nu se traduce decât prin disperare şi neputinţă. În final, la ora 9.00 seara, prinţul Mircea a murit, cu mâna în cea a mamei sale.
„Are ceva la gât“
În ultimele trei săptămâni, sănătatea băiatului s-a tot agravat, în ciuda tuturor eforturilor depuse de părinţi şi de medici. Era în grija doctorilor Romalo, Ion Cantacuzino şi Vasile Voiculescu, noaptea era în permanenţă asistat de o soră medicală, şi Maria sau una dintre surorile sale stătea mereu în jurul lui să-i îndeplinească orice poftă.
Boala îl cuprinsese pe 15 octombrie, chiar de ziua de naştere a lui Carol, fratele cel mare, care împlinea 23 de ani. Atunci, pe lângă gândurile uşor îngrijorate privind soarta lui Carol – „Sper că-şi va face datoria. Are mari calităţi şi multe defecte, dar e un băiat bun, care poate face multe când vrea“ – Maria nota trecător în jurnal că a sosit devreme acasă, la Buftea, unde se retrăsese de când începuse războiul, şi l-a găsit pe Mircea bolnav: „Are ceva la gât“. Pe măsură ce zilele treceau, observaţiile privind starea lui de sănătate şi de spirit fluctuau – părea că se ameliorează, în ciuda febrei mari, uneori părea bosumflat, fără chef, obosit, şi apoi iarăşi se simţea foarte rău.
Abia pe 21 octombrie a fost consultat de medici pentru „boala misterioasă, cu febră foarte mare“, care nu ceda de atâtea zile. I s-au făcut analize de sânge şi, după două zile au fost transmise rezultatele: febră tifoidă. Grijile pentru sănătatea lui erau dublate de veştile proaste de pe front, mai ales din Dobrogea – ceea ce punea probleme serioase dacă ar fi fost vorba de o evacuare, cu un copil de 3 ani grav bolnav, care începuse deja să nu mai vorbească, să nu mai aibă nicio energie de a se juca, de a spune ce vrea şi ce nu-i place.
Din 26 octombrie, aproape fiecare însemnare din jurnalul Mariei începe cu variaţii ale acestei expresii: „E încă în viaţă, nu credeam că va supravieţui peste noapte“. Aproape în fiecare zi, Maria se agăţa de orice urmă de ameliorare a stării copilului şi trăia până la disperare fiecare cădere mai abruptă în boală.
Sfârşitul agoniei
Pe 29 octombrie, a fost aniversarea de 41 de ani a reginei. A fost o zi cruntă, căci atunci a înţeles că Mircea al ei „e aproape dus“, „cu plânsetul acela înfiorător, cu ochii injectaţi, duşi în fundul capului, orbi, îngrozitori“. Sfârşitul era aproape, doctorii îi dădeau numai câteva ore de trăit, însă copilul se agăţa de viaţă după fiecare cădere, nu putea nici trăi, dar nici muri, cum spunea mama sa.
În final, s-a produs inevitabilul şi au început pregătirile de înmormântare, într-o atmosferă sumbră, amplificată şi de eşecurile de pe front. În acea noapte, Maria n-a putut să-şi scoată din minte toată viaţa scurtă a copilului, cum se juca cu Ileana prin grădina de la Buftea, cum ultimul său cuvânt, rostit cu multe zile în urmă, a fost „destul“ – „cuvântul lui Hristos“, zicea Maria.
În fine, ceremonia funerară a avut loc la Cotroceni, unde a fost şi înmormântat. După câteva săptămâni, avea să se ia decizia de a părăsi Bucureştiul şi toată familia s-a urcat în tren spre Iaşi. Maria nu se gândea decât la mormântul lui Mircea, rămas acum singur sub ocupaţie.
„Zilele acelea de chin ale copilăriei mele“
În afară de regină, cei mai afectaţi de dispariţia lui Mircea au fost Ileana şi Carol. Profund marcat de moartea fratelui celui mai mic, Carol scria în jurnal: „Aşa a părăsit el locul unde a râs şi a plâns pentru ultima oară. Pentru mine, momentul în care mortul părăseşte casa este cel mai cumplit“. În amintirea lui, Carol l-a numit pe primul său copil, născut din relaţia cu Zizi Lambrino, Mircea Carol. Pe de altă parte, Ileana fusese mult mai apropiată de micuţ. Diferenţa de vârstă dintre ei era de numai patru ani – el se născuse pe 13 ianuarie 1913, iar ea, în 1909 – aşa că găsiseră unul în celălalt un bun companion de joacă. Erau de nedespărţit.
De pildă, când regina Maria s-a simţit slăbită, în primele luni după naştere, şi a trebuit să urmeze un tratament în Franţa, Ileana a rămas lângă fratele nou-născut. Şi pe măsură ce băiatul a crescut, relaţia lor s-a tot consolidat: „Mircea era câteodată un băieţel neastâmpărat, dar Mircea şi Ileana îşi aparţineau unul celuilalt. Mircea iubea păpuşile lui Ileana, tot aşa de mult pe cât le iubea şi ea, mai ales pe una pe care el o numea Foica şi care era îmbrăcată ca un bebeluş englez, într-o cămaşă foarte lungă, cu dantele. (...) Mircea era un mic ştrengar şi se prefăcea că n-o iubeşte pe nici una. O iubea însă pe Ileana şi păpuşile ei“.
Astfel că fetiţa a fost foarte afectată de moartea lui. Mai târziu, Maria recunoştea că nu a putut să discute despre asta cu fiica ei, simţea că nu îi poate explica deplin pierderea lui. Doar când s-au retras la Iaşi, fetiţa a insistat să ia cu ea şi căluţul de lemn cu care se juca Mircea şi a lăsat păpuşa Foica deoparte, nu s-a mai jucat niciodată cu ea. Peste ani şi ani, Ileana scria în volumul său memorialistic, „Trăiesc din nou“: „Mult timp după ce el trecuse în nefiinţă, vocea lui de copil îmi răsuna în urechi chemându-mi numele, ore în şir, şi acest lucru nu l-am putut uita niciodată. Întotdeauna cel mai greu pentru mine a fost să lucrez cu copiii, în toată experienţa mea de spital, căci plânsetul unui copil în suferinţă sau în delir mi-a adus mereu în minte zilele acelea de chin ale copilăriei mele când mi-am pierdut frăţiorul“.
Tocmai pentru că amintirea morţii lui într-o vreme de cumpănă istorică nu i-a dat pace, principesa Ileana s-a îngrijit, în 1941, ca trupul său să fie dezhumat de la Cotroceni – capela fiind afectată grav în timpul cutremurului din 1940 – şi mutat la Castelul Bran, într-o capelă special amenajată la parterul turnului rotund. Pe piatra de mormânt stă scris şi astăzi: „Mircea, mort în 20 octombrie 1916, în timp de război, când soldaţii României îşi sacrificau vieţile pentru un vis care dăinuia de secole. Timp de doi ani a rămas singur păzitor al casei părinţior săi, deasupra căreia drepelul ţării a încetat să mai fluture“.
„Trebuie să învăţ să trăiesc cu un membru tăiat“
Moartea prinţului Mircea a afectat-o profund pe regină, care descrie succint procesiunea de înmormântare, în condiţii de război. În jurnalul său de război, nota următoarele: „L-au dus din casă, bătrânul grădinar german care l-a iubit atâta transformase drumul scurt pe care trebuia să-l facă sicriul într-o străduţă cu flori. Când am ieşit din casă, grădina parcă înflorise din nou. L-au pus într-un vagon pe jumătate deschis, în trenul care fusese tras pe o linie aproape de casă – nu avea locomotivă, l-au împins soldaţii până nu s-a mai văzut...
În ziua aceea nu m-am dus cu el – m-am dus în pat, m-am întors cu faţa la perete şi am plâns. Iar a doua zi l-au înmormântat în biserica de la Cotroceni.
Toată biserica era plină de crizanteme albe – altceva nu vedeam, doar florile şi groapa neagră în care l-au coborât sub pământ. (...) Acum trebuie să ţin piept unei vieţi fără el – trebuie să învăţ să trăiesc cu un membru tăiat...“. Durerea ei avea să răzbească în paginile jurnalului în zilele următoare, căci simţea acea sfârşire ori de câte ori auzea pomenindu-se numele copilului său: „Probabil într-o bună zi voi fi mai tare la auzul numelui acestuia“, mai scria într-o notiţă din 7 noiembrie.
Primele funeralii ale unui copil regal: „Nu a murit, ci doarme“
Pe 9 aprilie 1874, chiar în ziua Paştelui ortodox, Maria murea la Castelul Peleş din Sinaia, la numai 4 ani. Părinţii săi, Carol de Hohenzollern şi Elisabeta, rămâneau fără unicul lor copil.
Agonia începuse cu aproape o săptămână înainte. Copila începuse să aibă friguri puternice şi, curând, s-au adeverit bănuielile medicilor: contractase scarlatină, ceea ce era foarte uşor, având în vedere că în Capitală era o epidemie gravă, iar fetiţa obişnuia să se joace cu toţi copiii din azilele pe care le vizita alături de mamă. Starea ei s-a agravat treptat până pe 8 aprilie, când, la ora 23.00, părinţii au fost chemaţi să-i stea la căpătâi. Crizele se înteţeau, iar în toiul nopţii, Maria îşi anunţa părinţii, cu glas stins: „Dacă mă culc, adorm şi nu mă mai trezesc“.
În zori, s-a constatat decesul. De Paşte, întreaga ţară era în doliu, iar toate casele regale din Europa aflau cu stupoare vestea. Maria a fost înmormântată la capela de la Cotroceni, iar sicriul a fost purtat chiar de Carol. În loc de epitaf, pe mormântul ei a fost scris „Nu a murit, ci doarme“. În 1916, la moartea reginei Elisabeta, rămăşiţele Mariei au fost reînhumate la Curtea de Argeş, alături de mama sa.
