«Nu există un înlocuitor pentru SUA când vorbim despre descurajarea Rusiei»

Discursul lui Donald Trump de la sfârșitul lunii mai ținut la inaugurarea noului sediu NATO, a generat reacții aprinse din partea aliaților. Neasumarea explicită a clauzei de apărare colectivă a produs ample îngrijorări cu privire la credibilitatea angajamentului american față de NATO. Câteva zile mai târziu, Angela Merkel anunța că "europenii trebuie să-și ia soarta în propriile mâini". Ulterior alături de Iohannis, Trump avea să-și asume articolul 5 al NATO însă incertitudinea față de America lui Trump continuă să persiste în special în Vechea Europă. 

Defence Matters l-a invitat pe Tomáš Valášek (foto), fost ambasador al Slovaciei la NATO, astăzi director al centrului Carnegie Europe, pentru a discuta despre optica și efectele probabile ale discursului lui Trump asupra relației transatlantice, dar și asupra eforturilor UE de coagulare a unei “autonomii strategice”. 

Donald Trump nu pare să creadă în Occident și în ordinea liberală internațională. Acest lucru ar putea avea consecințe periculoase, mai ales într-un moment în care "lumea pe care America a creat-o", cum ar spune Robert Kagan, se află sub asalt. Ne-am obișnuit să vedem America drept “puterea indispensabilă”. Acum pare să devină “puterea dispensabilă”. Cum vedeți impactul lui Donald Trump asupra Vestului?

Am o opinie un pic diferit. Viitorul rămâne deschis.

Este destul de clar că nu este în natura lui Donald Trump să se raporteze la alianțe și la leadershipul global al SUA ca reprezentând ceva benefic Statelor Unite. Are o gândire destul de consecventă pe această temă. Încă din anii ’80 era convins că aliații (fie europeni sau cei din Asia) profită de Statele Unite. El pare să considere orice relație pe termen lung ca fiind în principiu o povară pentru resursele americane.

Pe de altă parte, politica sa actuală rămâne un mister. Admit faptul că a fost ambiguu asupra articolului 5 (faimoasa clauză de apărare colectivă a NATO care îi obligă pe aliați să se ajute unii pe ceilalți în caz de agresiune), dar prietenii mei din Washington îmi spun că președintele este convins că tăcerea pe o astfel de temă reprezintă o bună tactică de negociere care îi va determina pe aliații europeni să cheltuiască mai mult pentru propria lor apărare, mai degrabă pentru că nu îi va apăra propriu-zis. Este o mare diferență între cele două noțiuni.

Ultima este o respingere filosofică a ideii că SUA ar trebui să-și apere aliații. Prima presupune o ambiguitate deliberată asupra unui subiect, deoarece consideră că este o tactică eficientă de a-i face pe aliați să investească mai mult în armatele lor, dar nu înseamnă că nu le-ar apăra efectiv.

Viitorul rămâne deschis din perspectiva a ceea ce Trump vrea să realizeze. Însă există unele dovezi incipiente că abordarea funcționează. Canada a anunțat creșterea cheltuielilor de apărare, în timp ce ministrul de externe a recunoscut că măsura se datorează în principal semnalului dat de SUA că nu mai vrea să-si asume rolul tradițional de lider global. Iar asta sugerează că la nivel tactic, abordarea administrației Trump funcționează.

Cum evaluați impactul pe care Donald Trump îl are asupra credibilității articolului 5 și, în ansamblu, asupra solidarității pe care o presupune relația transatlantică?

Tactica deliberată pe care a adoptat-o, aceea de a păstra o anumită ambiguitate în legătură cu interesul SUA față de alianțe este în sine foarte periculoasă. Riscul este evident. Riscă să trimită un mesaj statelor care doresc să testeze determinarea NATO care spune că există o potențială undă verde pentru că SUA nu vor veni de fapt în apărarea aliaților.

Preocuparea evidentă din această perspectiva este Rusia. În mod ideal, pentru a descuraja Rusia, vrei să transmiți un mesaj limpede precum cristalul, că în cazul în care o țară este atacată, toate celelalte 29 vor intra imediat în acțiune. Asta nu este chiar ce spune articolul 5 (în realitate el este un pic mai ambiguu), dar în practică aliații au acționat întotdeauna ca și cum articolul 5 ar fi automat, deoarece au considerat că este ce mai sigură modalitate de a descuraja Rusia, în timp ce ambiguitatea riscă să transmită semnale eronate.

Președintele Trump se joacă cu focul. Politica sa de ambiguitate deschide posibilitatea ca Rusia să concluzioneze că poate încerca să acționeze sau să testeze un anumit aliat, fără a provoca un răspuns din partea celorlalți 28 de aliați. Și asta nu este doar din cauza lucrurilor pe care le-a spus sau nu le-a spus la NATO, dar și din cauza lucrurilor pe care le-a spus în timpul discursului de retragere a Statelor Unite din tratatul privind schimbările climatice, unde a vorbit în mod esențial despre toate alianțele și în special despre aliații europeni, aproape ca adversari.

Aproape că a avansat teza că în esență Europa a fost cea care ar fi ademenit America să accepte un acord care îi limitează suveranitatea, punctând faptul că sunt exact aceleași țări care nu cheltuiesc suficient pentru apărare. Tonul a fost remarcabil. În trecut între Europa și SUA au existat divergențe semnificative, multe generate de invazia Irakului în 2003. Dar nu am auzit niciodată un președinte american vorbind despre Europa în acești termeni. Împreună, cele două evenimente - ambiguitatea exprimată față de articolul 5 și faptul că pare să considere cu adevărat Europa drept o problemă - produc îngrijorări serioase și îndoieli cu privire la solidaritatea și capacitatea de a conta pe SUA.

La nivelul UE, vedem deja demersuri de consolidare a dimensiunii de securitate, inclusiv printr-o piață integrată de apărare, dezvoltarea de capacități colective, finanțare comună, chiar comandament comun. Cât de departe poate să meargă un astfel de efort? Cum ar trebui el să fie conceput pentru a nu slăbi NATO? Vedeți vreun pericol în a prelua chiar din responsabilitățile NATO?

Riscul pe care îl văd pe partea europeană este acela de a reacționa excesiv. Pot să înțeleg că, sub președintele Trump, garanția articolului 5 este mai puțin solidă ca înainte, dar totuși rămâne de neînlocuit. Este pur și simplu o consecință naturală a puterii militare americane, a dimensiunii arsenalului sau nuclear, a aptitudinilor comandanților și a soldaților SUA, a voinței liderilor săi de a-și asuma riscuri. Nu există niciun înlocuitor care să substituie SUA când vine vorba de descurajarea Rusiei. Este greu de imaginat cum va putea UE să dobândească o mentalitate similară și ar putea înlocui SUA. Pur și simplu acest lucru nu se va întâmpla în timpul vieții mele. Din acest motiv, dacă încercăm să mutăm responsabilitățile articolului 5 dinspre partea NATO către UE, consecințele vor fi negative pentru securitatea Europei pentru că nu vom putea niciodată să îndeplinim în mod adecvat rolul pe care NATO l-a avut, chiar și în cazul unui NATO slăbit cu un președinte american ambiguu.

Acestea fiind spuse, una dintre implicațiile poziției exprimate de Trump înseamnă că trebuie să începem să ne gândim la ziua în care dezangajarea Statelor Unite ar putea să devină o realitate. Nu cred că ar trebui să începem să lucrăm în mod activ în acest sens, dar trebuie să începem să ne gândim la această posibilitate.

Un lucru practic pe care ar trebui să îl avem în vedere este să începem să lucrăm la un acord care să permită țărilor europene să utilizeze capabilitățile și infrastructura NATO chiar și în cazurile în care SUA nu este implicată. Mă refer la posibilitatea utilizării flotei de aeronave C-17 pentru transport strategic, a flotei AWACS din Germania sau a dronelor Predator din Italia, inclusiv structura de comandă care se întinde din nordul Germaniei până în sudul Italiei. Toate elemente fără de care este imposibil să porți un război de mare intensitate.

Acestea sunt capacități pe care țările europene nu le pot dezvolta sau duplica pe cont propriu; este nevoie de mult timp și ar fi un demers foarte scump. Observația mea simplă este că, din cauza impredictibilității președintelui Trump, trebuie să începem să ne gândim la ce vom face atunci când America nu este implicată. Răspunsul este că dacă vrem să avem capacitatea de a desfășura operațiuni de mare intensitate, putem face asta eficient doar prin utilizarea capacităților NATO și în consecință ar trebui să creionăm un aranjament care să permită acest lucru.

Prima opțiune a Europei ar trebui să fie aceea de a negocia un aranjament cu NATO care să permită recursul la capacitățile sale de planificare, comandă precum și la celelalte capacități operaționale. Se pot folosi aceste capacități comune sub comanda UE? Se poate utiliza structura de comandă a NATO sub umbrela unei coaliții de țări europene? Acestea sunt întrebări importante la care nu avem răspunsurile pe care ar trebui să le avem.

Tomáš Valášek este directorul centrului Carnegie Europe, unde scrie pe probleme de securitate și apărare, relațiile transatlantice și vecinătatea estică a Europei. Anterior, Valášek a fost reprezentantul permanent al Republicii Slovace la NATO timp de aproape patru ani.

Interviu realizat de Octavian Manea pentru Defence Matters.