Muzica elitelor otomane
Muzica clasică otomană reprezintă o muzică orientală cultă, una a elitelor, practicată la Curtea sultanului otoman, cu diferite ocazii. Ea apare ca muzică de Curte a conducătorilor politici din Orientul Apropiat și Mijlociu, fiind o muzică echivalentă a muzicii simfonice din vestul Europei.
În Imperiul Otoman, această muzică reprezintă în primul rând una inspirată din muzica persană, cea care a fost o muzică elevată și foarte cunoscută în acest areal, la care se adaugă, treptat, și influențele muzicale ale popoarelor care formează imperiul, precum turcii, grecii, evreii, armenii și altele, formând, începând cu secolul al XV-lea, așa-numita muzică turco-persană. Începând de aici, muzica turco-persană a fost muzica specifică elitelor otomane, cea întâlnită în saraiurile și haremurile sultanului, și a reprezentat muzica orientală cultă caracteristică a Imperiului Otoman.
Dar, începând cu secolul al XVII-lea și culminând cu a doua jumătate a acestuia, muzica orientală cultă specifică otomanilor începe să se desprindă de muzica persană și să se dezvolte independent. Această separație a presupus modificări în sonoritatea acestei muzici, la nivel morfologic, și a însemnat, de asemenea, renunțarea la anumite instrumente muzicale și înlocuirea lor în cadrul formațiilor muzicale cu altele care să corespundă mai bine noilor cerințe sonore.
Apoi, separația amintită a însemnat și modificarea structurii unor instrumente, tot pentru a corespunde și pentru a reda mai fidel sonoritățile noii muzici. În acest cadru apare ceea ce cunoaștem noi astăzi sub numele de „muzică clasică otomană”, adică o muzică proprie otomanilor și care să caracterizeze Imperiul Otoman, o muzică ce a ieșit de sub tutela celei persane și pe care chiar a depășit-o.
Cadrul și contextul în care Dimitrie Cantemir „găsește” muzica clasică otomană, la venirea sa la Constantinopol, reprezintă tocmai perioada în care se produc cele mai multe modificări, dintre cele mai sus-amintite, facilitându-i acestuia un contact direct cu etapele transformării ei. Talentul muzical deosebit de care dă dovadă Cantemir îi permite acestuia, relativ repede, să deprindă toate tainele muzicii orientale, să ajungă un foarte bun interpret la tanbûr, kemân și ney, devenind cunoscut în Istanbul pentru aceste capacități, dar și să inventeze un sistem de notație muzicală care să corespundă cerințelor noii muzici – muzica clasică otomană.
Acest aspect a contribuit decisiv la dezvoltarea ei, dar și la rămânerea pentru eternitate a lui Dimitrie Cantemir în cultura muzicală a turcilor drept cel care a avut un rol decisiv în dezvoltarea acestui gen muzical, cel care a inventat cea mai completă notație muzicală pentru noua muzică, atunci în plin proces de transformare, precum și cel care a compus și cules muzică orientală, otomană și persană, perenizând-o și transmițând-o posterității.
Instrumentele muzicale folosite în muzica clasică otomană în perioada lui Dimitrie Cantemir – având în vedere transformările acestei muzici în secolul al XVII-lea și începutul celui următor – sunt: lăută (‘ûd), kemân, kopuz, ney, tanbûr, çeng, kanûn, santûr, musikâr (nai) și def (tamburină). În afara acestor instrumente de bază, în mod excepțional se mai puteau adăuga și altele, în funcție de context, cerințe și repertoriu.
Cartea științei muzicii după felul literelor
Lucrarea de teorie muzicală a lui Dimitrie Cantemir, redactată la Constantinopol în jurul anului 1700, în limba turcă, reprezintă un tratat de muzică clasică otomană ce are menirea de a statua regulile după care funcționează muzica nouă, definitivată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, cea care a ieșit de sub tutela muzicii persane și a devenit o muzică de sine stătătoare. Tratatul este scris la sugestia elevilor săi, conform celor spuse de însuși Cantemir, existând necesitatea trasării regulilor după care să se ghideze noua muzică, și este dedicat sultanului Ahmed al III-lea (1703-1730).
Cartea științei muzicii după felul literelor este formată din două părți: partea I cuprinde textul tratatului teoretic, iar partea a II-a cuprinde o culegere de piese instrumentale, 354 la număr, aparținând secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, cu specificația numelor autorilor, acolo unde este cazul, și notate cu notația inventată de prințul moldovean. Dintre aceste piese, 13 sunt compozițiile lui Cantemir, marcate prin „Kantemir-oghlu”, iar încă una are o paternitate incertă, fiind marcată cu „Kantimir”.
Din punct de vedere teoretic, tratatul lui Dimitrie Cantemir expune o nouă clasificare a modurilor muzicii de factură orientală (makam), diferită de cele anterioare lui, și reinterpretează noțiunile care țin de ritm și măsură, raportate la unitatea de timp. Întrucât până la el încercările de teoretizare a acestei muzici și de notare a ei erau incomplete (al-Farabi, Safi al-Din, Abd al-Kadir și alții) și depășite din cauza distanței temporale foarte mari, dar și a evoluției muzicii, scopul metodei propuse de Cantemir prin acest tratat este stabilirea unei ordini logice în privința noțiunilor teoretice, în corelație cu practica muzicală. De asemenea, Cantemir este primul care face distincție clară, prin tratatul său, între stilul persan și cel otoman, explicând diferențele dintre cele două.
Notația muzicală pe care o propune muzicianul Dimitrie Cantemir este una alfabetică și numerică, ce folosește 33 de semne combinate, aparținând alfabetului arab, precum și cifrele arabe de la 1 la 8. Cele 33 de semne alfabetice sunt în concordanță cu cele 33 de sunete care pot fi emise de tanbûr, inclusiv intervale de sfert de ton, specifice muzicii orientale, caracterul acustico-sonor al tanbûr-ului fiind luat etalon pentru acest tratat, pentru că Dimitrie Cantemir îl considera instrumentul muzical cel mai potrivit pentru a reda aceste sonorități. Ambitusul celor 33 de note este de două octave și un ton. Tratatul de muzică redactat de Dimitrie Cantemir cuprinde, de asemenea, noțiuni despre scara muzicală și formele muzicale.
Acest text este un fragment din articolul „Muzicianul Dimitrie Cantemir”, publicat în numărul 261 al revistei „Historia” (revista:261), disponibil în format digital pe platforma paydemic.
