Moldova la mijlocul secolului al XVI-lea: Începutul unei îndelungate dominaţii otomane

Situația Moldovei în planul relațiilor internaționale la mijlocul secolului al XVI-lea este direct influențată de raportul de putere dintre Imperiul Otoman, ajuns la apogeu sub conducerea lui Soliman Magnificul, Imperiul Habsburgic și regatul Poloniei. Acest din urmă stat a preferat, ca de atâtea alte ori în istorie, să mențină o pace durabilă cu otomanii, astfel că a refuzat să adere la politicile de cruciadă ale celorlaltor state creștine, în frunte cu Imperiul Romano-German.

Pentru Moldova, pacea dintre Polonia și Imperiul Otoman a avut o consecință directă: domnul Petru Rareș a fost nevoit să caute sprijin la habsburgi, devenind vasal împăratului Ferdinand (1535). Cu toate acestea, în urma campaniei militare conduse de însuși Soliman Magnificul, în anul 1538, Moldova a fost cucerită de otomani, iar pe tronul țării a fost instalat Ștefan Lăcustă, primul domn numit direct de sultan, fără consultarea boierilor moldoveni, fiind în fapt începutul unei îndelungate dominații otomane asupra țării Moldovei.

În aceeași vreme, sultanul era foarte atent la raportul de forțe din fostul regat al Ungariei, sprijinindu-l pe Ioan Szapolyai în disputa lui cu habsburgii și transformând Buda, fosta capitală a regatului maghiar, în pașalâc. Reîntors pe tronul țării pentru a doua oră, de această dată cu sprijin otoman, Petru Rareș, fiul natural al lui Ștefan cel Mare, se impune în relațiile cu boierimea nemulțumită, răzbunându-se pe boierii trădători, dar și pe fostul domn Alexandru Cornea, fiul lui Bogdan al III-lea, deci nepot de frate al lui Petru Rareș, care a fost decapitat.

Chiar și așa, unii dintre marii boierii, din neamurile Găneștilor și Arbureștilor, au reușit să plece în exil în Polonia, mai ales că unii dintre pribegi fuseseră implicați la rândul lor în uciderea lui Ștefan Lăcustă, domn loial otomanilor. Deși vasal al Porții, Petru Rareș a desfășurat mai multe acțiuni diplomatice pe lângă poloni și habsburgi, cu scopul eliberării de sub suzeranitatea turcească.

Atitudinea Poloniei față de otomani s-a schimbat odată cu moartea regelui Sigismund I și urcarea pe tron a fiului acestuia, Sigismund al II-lea August, care fusese ginerele lui Ferdinand de Habsburg, deci era înclinat spre o mai bună colaborare cu statele creștine decât cu turcii.

Pe de altă parte, Soliman Magnificul era presat de relațiile tensionate din Orient, astfel că a preferat să încheie armistițiu cu habsburgii și să se concentreze pe războiul din zona Persiei (Iranul de azi). Acțiunea militară din Orient s-a încheiat la sfârșitul anului 1549, astfel că Soliman reintervine în problemele europene, fiind mai ales preocupat de situația Transilvaniei.

Moldova rămâne subiect de actualitate în actele turcești, polone și habsburgice, fiecare dintre aceste mari puteri dorind ca la Suceava să fie instalat un domn favorabil politicii lor. Disputa dintre aceste state poate fi observată și doar urmărind succesiunea domnilor în Moldova și felul în care aceștia sunt înlăturați: lui Petru Rareș i-au urmat fiul cel mare, Iliaș Rareș, care s-a turcit (1551) și a renunțat la tron în favoarea fratelui său, Ștefan Rareș (Ștefăniță), și el adept al politicii filo-otomane, deci un dușman al Hasburgilor, dar și al polonilor.

Astfel că, la începutul lunii septembrie 1552, Ștefăniță a fost ucis din ordinul generalului Castaldo în timpul unei partide de vânătoare organizate în apropierea podului de la Țuțora. Unii dintre complotiști l-au ales ca domn pe Ioan Joldea, boier moldovean, fost comis, fapt care a stârnit nemulțumirea regelui Sigismund al II-lea August al Poloniei, deoarece mulți dintre marii dregătorii moldoveni (între care îi putem aminti pe Dan vistiernicul, vornicul Moțoc, logofătul Ion Movilă, hatmanul Negrilă sau pe postelnicul Liciu) semnaseră „jurământul de la Bakuta” în fața marilor nobili polonezi, prin care s-au angajat să-l sprijine pe pretendentul domnesc susținut de regele Poloniei. Acest pretendent nu era altul decât viitorul domn Alexandru Lăpuşneanul.

Ioan Joldea, sprjinit chiar și de mama lui Ștefăniță, domnul ucis la Țuțora, s-a căsătorit cu Roxanda, sora lui Ștefăniță, dar nu a apucat să se așeze pe scaunul domnesc, căci a fost înfrânt la Șipote de oastea lui Alexandru Lăpuşneanul, care avea să fie uns domn la Hârlău, spre mijlocul lunii septembrie a anului 1552.

Acest text este un fragment din articolul «Alexandru Lăpuşneanul. Un „Nero moldovenesc”?», publicat în revista Historia, nr. 217, disponibilă în format digital pe paydemic.com.