Petru Rareș, trădat de cei pe care îi iertase

Nici într-un alt caz nu s-ar potrivi mai bine sintagma „pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești” precum în cazul lui Petru Rareș. Venit pe tronul Moldovei într-o situație destul de dificilă pentru principat, Petru Rareș face greșeala de a-i ierta pe boierii care îl trădaseră pe Ștefăniță Vodă, predecesorul său. După doar câţiva ani de la urcarea pe tron, în momentul cel mai greu pentru domnia sa, Petru Rareş va ajunge să fie trădat de aceleaşi feţe boiereşti. Scăpând cu viață din capcana întinsă de aceştia, Petru revine pe tronul Moldovei, profitând de faptul că aceiaşi mari boieri îl trădează pe Alexandru Cornea, domnitorul de atunci. Aceasta este, înainte de toate, o istorie a trădărilor boiereşti.

Petru Rareș a fost ales domnitor al Moldovei în ianuarie 1527, la doar câteva zile după moartea predecesorului său, Ștefăniță Vodă, nepotul lui Ștefan cel Mare; Ştefăniţă murise în condiţii misterioase, după o expediție în Țara Românească. Dispariţia prematură a lui Ștefăniță Vodă (despre care a circulat zvonul că ar fi fost otrăvit de soția sa, doamna Stana), la numai 21 de ani, a lăsat Moldova într-o situație dificilă. Otomanii au ocupat Belgradul (1521), au încheiat un armistițiu cu Polonia (1525) și au zdrobit Ungaria, la Mohacs (1526). Această conjunctură externă anunța vremuri tulburi pentru Moldova, lucru care a contribuit probabil la desemnarea rapidă a unui succesor la tronul vacant al țării, în persoana lui Petru Rareș, un fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare.  

Nu se cunosc prea multe amănunte despre viața lui Petru Rareș de dinaintea ascensiunii în scaunul domnesc. Conform tradiției populare, el ar fi făcut avere din negustoria cu pește, lucru menționat de Ioan Neculce în O samă de cuvinte. Se știe mai precis că avea în jur de 40 de ani și avea deja un băiat, Bogdan, și trei fiice, din două căsătorii anterioare. Ținând cont de împrejurările delicate care i-au favorizat urcarea pe tron, Petru a adoptat o atitudine prudentă, răsplătindu-i pe marii boieri care l-au ales domn prin confirmarea în proprietăți și menținerea în dregătorii. Mai mult, noul domn i-a iertat pe boierii care îl trădaseră pe predecesorul său și le-a permis să se întoarcă din pribegie.

Ștefăniță Vodă preluase conducerea efectivă a Moldovei în 1523, după ce se declarase major și îl îndepărtase pe portarul Sucevei, Luca Arbore, cel care dominase politica țării în perioada minoratului său. În acest context, câțiva mari boieri au fugit în Polonia. Aflând de legătura lor cu Luca Arbore, Ștefăniță a decis executarea fostului portar al Sucevei și a fiilor acestuia. Temându-se să nu aibă aceeași soartă, o bună parte dintre marii boieri au încercat să-l înlăture pe tânărul voievod, în vârstă de numai 17 ani. Boierii au căutat sprijin la regele Poloniei, spunând că dacă acesta nu îi va ajuta, vor apela la regele Ungariei sau chiar la sultan, pentru a scăpa de „tiran”. Dar, după cum ne spune Grigore Ureche, lui Ștefăniță „i-au venit țara întru agiutoriu”, adică dregătorii din teritoriu, mica boierime și țăranii, iar domnul a reușit să-i învingă pe răzvrătiți la Roman. După această luptă, marii boieri care nu și-au pierdut capul au plecat în pribegie. La sfârșitul anului 1523, Ștefăniță înlocuise 13 din cei 17 boieri care au făcut parte din sfatul domnesc în perioada minoratului său.

„Ardealul l-am cucerit cu sabia...” 

Cu toate că situația externă a Moldovei era destul de dificilă, Petru Rareș a dus o politică ambițioasă, deși destul de ezitantă, căutând să extindă influența și teritoriul țării sale, dovedindu-se în acest fel un adevărat precursor al lui Mihai Viteazul. Profitând de conflictul dintre otomani și habsburgi, după înfrângerea Ungariei de la Mohacs, voievodul moldovean a organizat două expediții în Ardeal, în anul 1529, „în sprijinul” lui Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, care avea să fie numit de otomani rege al Ungariei, în defavoarea lui Ferdinand de Habsburg. În fapt, Petru a consolidat influența Moldovei în Transilvania. Nu numai că a obținut de la Zapolya recunoașterea vechilor posesiuni, Ciceul și Cetatea de Baltă, ci și dreptul de stăpânire asupra unora noi: Ungurașul, cu 34 de sate, Valea Rodnei, cu 23 de sate, și Bistrița, cu peste 50 de sate. Chiar dacă Petru invoca autoritatea regelui Ungariei, după înfrângerea de la Feldioara, împotriva trupelor transilvane fidele lui Ferdinand, și supunerea secuilor, voievodul moldovean a exercitat un protectorat efectiv asupra Țării Bârsei și a orașelor Brașov, Mediaș și Sighișoara. Într-o scrisoare adresată brașovenilor, în 1530, Petru spunea că „Ardealul l-am cucerit cu sabia și nu-l vom da nimănui, nici lui Ferdinand, nici altuia” .

Petru Rareş ocupă Pocuţia, vrând să răcească relaţiile turco-polone  

Pe lângă eforturile din Transilvania, Petru a căutat să atragă și Țara Românească de partea sa, reușind să-și căsătorească una dintre fiice cu Vlad Înecatul, care a domnit la sud de Carpați între 1530 și 1532. Intențiile domului moldovean erau destul de clare pentru contemporani. Umanistul și diplomatul maghiar Anton Verancsics scria că „Soliman s-a temut ca nu cumva, când ar încerca el să ocupe Transilvania sau Țara Românească sau Moldova, toate aceste țări să se unească și să se apere împreună” . Totuși, aceste succese obținute de Petru Rareș în Transilvania nu ofereau o siguranță prea mare Moldovei, având în vedere consolidarea poziției lui Ioan Zapolya pe tronul Ungariei, cu sprijin otoman. Intuind această situație, voievodul a căutat să construiască o alianță anti-otomană cu Polonia, însă s-a lovit de refuzul regelui Sigismund I.

Situația Moldovei s-a agravat în 1530, după ce Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya, cei doi pretendenți la tronul Ungariei, au semnat un acord de pace. Acest lucru l-a determinat pe domnul moldovean să facă un gest necugetat, în încercarea de a forța răcirea relațiilor turco-polone. Petru Rareș a ocupat provincia poloneză Pocuția, din nordul Moldovei, un mai vechi măr al discordiei între cele două state, încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. El a motivat că are acordul suzeranului său, sultanul otoman, pentru acestă inițiativă. A mințit. El solicitase acordul Porții, însă fusese refuzat. Conflictul cu Polonia a avut ca rezultat, pe lângă pierderea Pocuției, în urma unor înfrângeri militare usturătoare, și eșecul oficial al stabilirii unei alianțe anti-otomane. În plus, situația lui Petru Rareș a fost deteriorată considerabil în ochii sultanului.

Petru „răzvrătitul” 

Pentru a compensa eșecul din relația cu Polonia, Petru Rareș a încercat să se apropie de habsburgi. În 1535, voievodul moldovean a încheiat un tratat cu Ferdinand, prin care devenea vasalul lui, însă numai în calitatea acestuia de rege al Ungariei, făgăduind chiar și depunerea omagiului, după ce suzeranitatea otomană va fi înlăturată. Însă, Petru a supraestimat capacitatea militară a lui Ferdinand de Habsburg, precum și eventualul sprijin pe care acesta îl putea oferi. Între timp, ginerele său de pe tronul Țării Românești, Vlad Înecatul, a murit, în 1532, iar regele polon și sultanul otoman au încheiat un tratat de „pace veșnică”. Deși „veșnicia” se limita, conform acordului, pe durata vieții celor doi suverani, Soliman își asigura în acest fel neutralitatea Poloniei, în cazul unei invazii otomane în Moldova. Soarta lui Petru părea pecetluită, însă inevitabilul s-a amânat din cauza declanșării conflictelor turco-persan, respectiv polono-rus, în 1534.

Campania lui Soliman Magnificul în Moldova (1538) a marcat eșecul încercărilor lui Petru Rareș de a forma o coaliție anti-otomană. În acel moment, domnul moldovean se găsea într-o situație foarte dificilă. În plan intern, Petru se confrunta cu o opoziție din ce în ce mai puternică a marilor boieri față de acțiunile sale autoritate. În plan extern, lucrurile erau și mai complicate, alianța cu Ferdinand i-a adus ostilitatea lui Ioan Zapolya, care a ocupat Ungurașul (1536), polonezii au încheiat conflictul cu rușii și au reluat ostilitățile în Pocuția (1537). Mai mult, Soliman a fost informat de Zapolya că Petru a încheiat un tratat cu Ferdinand, iar voievodul a refuzat să trimită 6.000 de oșteni, la cererea sultanului, pentru a participa la campania împotriva habsburgilor. „Răzvrătirea” lui Petru era evidentă. Din exterior, Petru Rareş se baza doar pe colaborarea secuilor și pe sprijinul domnului muntean, Radu Paisie.

Boierii îl trădează, iar el fuge în munţi 

În vara anului 1538, domnia lui Petru Rareș a ajuns în impas. Moldova era sub asediu, forțele otomane, tătare și polone atacând din trei direcții. Totuși, voievodul nu și-a pierdut cumpătul. El a reușit să încetinească înaintarea turcilor prin trimiterea unui sol, iar la sfârșitul lunii august a acceptat tratatul de pace propus de poloni, cedând definitiv Pocuția. În fruntea unui număr de 60.000 de ostași, cifră record pentru Moldova, voievodul a respins încercarea tătarilor de a trece Prutul, la Ștefănești, și s-a regrupat în zona Botoșani-Hârlău, așteptând confruntarea decisivă cu trupele lui Soliman Magnificul (aproximativ 150.000 de turci și 50.000 de tătari) cu prilejul trecerii acestora din valea Bahluiului Mic în cea a Siretului. Planul voievodului de a surprinde oastea lui Soliman în această zonă strâmtă, unde nu se putea desfășura, a eșuat din cauza trădării marilor boieri, printre care fostul pârcălab de Hotin, Mihu, și fostul logofăt Trotușan, care fuseseră reprimiți în sfatul domnesc în 1529, alături de alți boieri ce fuseseră în pribegie după încercarea eșuată de a îl înlătura pe Ștefăniță Vodă.

Trădarea boierilor a fost descoperită cu prilejul acțiunii lui Megmed beg, care a încercat capturarea voievodului, în fruntea unui puternic detașament turco-tătar. „Văzându Pătru vodă că-l împresoară vrăjmașii săi de toate părțile și ai săi l-au părăsit toți, lăsat-au scaunul și s-au dat spre munți” . Petru a reușit să fugă la timp și s-a refugiat în cetatea Ciceului, evitând captivitatea otomană, însă marea bătălie dintre cea mai numeroasă armată modovenească strânsă vreodată și oastea condusă personal de Soliman Magnificul nu a mai avut loc.

Petru Rareş se întoarce pe tron 

Sultanul nu a mai întâmpinat nicio rezistență până la cetatea Sucevei, unde a ajuns pe 15 septembrie, fiind primit cu porțile deschise. Condițiile păcii erau foarte grele pentru Moldova. Petru Rareș a fost înlocuit cu Ștefan Lăcustă, primul voievod moldovean numit direct de Poartă. Voievodul era obligat să prezinte haraciul personal în fața sultanului, în vederea reconfirmării sale pe tron, și își lua angajamentul că va îndeplini toate firmanele Porții și se va abține de la orice acțiune ostilă acesteia. În plus, sudul teritoriului moldovenesc dintre Prut și Nistru era transformat în raia turcească. Pentru a se asigura că aceste obligații vor fi îndeplinite, paza domnului urma să fie efectuată de un corp de ieniceri.

Noul domn, nepot al lui Ștefan cel Mare, după fiul cel mare, Alexandru, nu a fost privit cu ochi buni nici în exterior, nici în interior, fiind considerat un fidel al sultanului. Ștefan Lăcustă a fost ucis în decembrie 1540, de aceeași mari boieri, care, de data asta, își doreau o acțiune anti-otomană mai fermă.

Boierii l-au ales domn pe un alt nepot al lui Ștefan cel Mare, Alexandru Cornea, fiul lui Bogdan al III-lea. Acesta se așezase în fruntea mișcării anti-otomane, atacând încă din luna octombrie 1540, trupele turcești de la Tighina, Cetatea Albă și Chilia. Tulburările din Moldova l-au convins pe Soliman să-i ofere tronul din nou lui Petru Rareș, care reușise să obțină iertarea sultanului, bineînțeles cu prețul unor mari sume de bani.

Prezent personal în fața lui Soliman, Petru s-a întors în Moldova însoțit de 3.000 de ieniceri și de spahii. Deși a reușit să strângă 15.000 de oameni pentru a i se împotrivi lui Petru Rareș, Alexandru Cornea a fost la rândul lui trădat de aceiași boieri care l-au sprijinit pentru a lupta contra turcilor. Majoritatea boierilor s-au grăbit să-i iasă în întâmpinare fostului domn la Brăila. Ceilalți l-au capturat pe Alexandru și l-au dat pe mâna unchiului său. Cornea a îndurare, ceea ce se traducea în limbajul epocii prin tăierea nasului și trimiterea la mânăstire, însă nu avut parte de așa ceva. A fost decapitat.

Ajuns la Suceava la sfârșitul lunii februarie 1541, Petru nu a pierdut vremea și, la începutul lui martie, i-a executat pe boierii care l-au trădat, în frunte cu Mihu și Trotușan, acuzați de acțiuni împotriva sultanului și de asasinarea lui Ștefan Lăcustă, deși domnia acestuia era considerată în continuare o uzurpare. Cu toate că a doua sa domnie a debutat violent, Petru și-a ținut promisiunea făcută la Brăila și i-a iertat pe ceilalți boieri, păstrând în sfatul domnesc pe foștii dregători ai lui Ștefan Lăcustă.