Eșecul Cruciadei de la Varna: Regele Vladislav I al Ungariei, ucis în luptă

Bătălia de la Varna s-a desfășurat în data de 10 noiembrie 1444 lângă orașul Varna, în estul Bulgariei, în contextul ruperii tratatului de pace cu turcii. Tratativele secrete ungaro-otomane s-au desfășurat de la începutul lunii februarie până la mijlocul lunii august 1444, când Tratatul de Pace de la Adrianopol, emis de Murad al II-lea în 12 iunie a aceluiași an, a fost ratificat la Oradea (nu la Szeged, cum pretindea istoriografia mai veche) de Gheorghe Brankovici și Iancu de Hunedoara, principalii artizani ai diplomației ungaro-otomane.

Pe lângă un armistițiu de zece ani între Regatul Ungariei și Imperiul Otoman, principalul rezultat al tratativelor a fost restaurarea Despotatului Sârbesc. În această bătălie, armata turcă condusă de sultanul Murad al II-lea a învins armata creștină, aflată sub conducerea lui Vladislav I și Iancu de Hunedoara, în ciuda faptului că acesta din urmă crease și cu această ocazie un bun plan de luptă, scrie Muzeul Castelul Corvinilor, pe pagina de Facebook a instituției.

Pe aripile armatei, la adăpostul căruțelor, Ioan a așezat banderiile mai puțin experimentate, respectiv ajutoarele sosite din Țara Românească. Rezervele în schimb erau alcătuite din 700 de cavaleri experimentați care îl însoțeau pe regele Vladislav I, iar Ioan, în fruntea cavaleriei grele s-a așezat în spatele oștirii fiind pregătit să intervină acolo unde interesele bătăliei o cereau.

Armata de 55 000-60 000 de ostași turci s-a așezat în tradiționala linie de bătaie în formă de semilună. În partea stângă trupele anatoliene, în centru trupele sultanului formate din ieniceri, iar pe aripa dreaptă trupele rumeliene.

Bătălia a început cu atacul lansat de trupele anatoliene asupra aripii drepte a armatei cruciaților care se afla în vizibilă inferioritate. Turcii au simulat însă retragerea și i-au atras după ei pe creștinii neexperimentați, care au suferit o înfrângere severă. În acest moment a intrat în luptă și Iancu de Hunedoara care, printr-un singur atac a reușit să elibereze trupele cruciate atacate de anatolieni.

În această confruntare au murit împreună cu beglerbegul Anatoliei și mai mulți sangeaci, după cum confirmă și vestitul cronicar turc Nesri. Mai apoi a venit rândul trupelor rumeliene să fie atacate de cavaleria condusă de Iancu. Nici aceștia nu au avut succes în fața atacurile cavaleriei grele combinate cu atacurile trupelor ungaro-polone conduse de Mihail Szilagyi, cumnatul voievodului, așa că au părăsit în grabă câmpul de bătălie.

Erau însă încă în așteptare neînfricați ieniceri, iar în spatele lor celelalte trupe ale sultanului sub directa conducere a acestuia. Murad era un soldat experimentat care își petrecuse mai bine de jumătate din viață pe câmpurile de luptă și își cunoștea foarte bine soldații. Știa despre ei că sunt destul de experimentați pentru a nu ceda într-o astfel de situație, că spahii, mai devreme sau mai târziu, vor reface rândurile și se vor întoarce în luptă iar până atunci creștinii vor fi opriți de zidul creat de fanaticii ieniceri.

Dar nu a fost nevoit să aștepte până atunci. Tânărul rege a atacat, la sfatul apropiatilor săi, trupele de ieniceri cu rezerva de cavaleri care era sub conducerea sa. Din nefericire nu a ajuns foarte departe. Ienicerii printr-o manevră iscusită au rupt rândurile, după care au înconjurat pe nesocotiții atacatori.

„Ungurii s-au așezat la sfat, căci ascultau de Iancu”

Echtesis Chonica, o cronică bizantină redă astfel evenimentele:

„Ungurii s-au așezat la sfat, căci ascultau de Iancu, cel priceput în războaie. El a vorbit în fața regelui și comandanților: socotesc mai nimerit să atac cu câțiva oșteni aleși pe care îi cunosc bine. Dacă voi izbuti, vom mulțumi lui Dumnezeu, iar dacă se va întâmpla altfel, va rămâne regele cu oastea lui. Dacă va ataca regele și nu va izbuti, ce se va alege din nou. Regele era tânăr și nu a ascultat de îndemnul conducătorului de oști, ci a urmat sfaturile unor tineri din jurul său care îi ziceau așa: «până acum victoria este a ta. Ce a rămas decât să-l înhați pe sultan cu mâinile tale? Dacă se duce Iancu, se va răspândi vestea că el a obținut victoria».

Auzind cuvintele acestor tineri el a dat repede semnalul luptei de ambele părți. Apoi s-a avântat călare, în culmea bucuriei și împins de beție, căci avea obiceiul să bea vin și să se îmbete înainte de a pleca la luptă. A pornit deci beat crezând că va dobândi o izbândă în fața întregii oștiri. Oștenii i-au deschis calea să se ducă, deoarece era comandantul întregii oștiri. Sultanul Murat voia să fugă, dar nu l-au lăsat ienicerii, spunând: trebuie să mori împreună cu noi. Regele a găsit calea deschisă și s-a apropiat fără rânduială de sultan, însă unul dintre ieniceri, Hamuzas, cu o secure aflată în mâinile sale a lovit picioarele dindărăt ale calului și le-a tăiat. Calul a căzut lângă sultan, aruncându-l pe rege la pământ”.

Între timp, Murad a pășit triumfător în cortul lui Vladislav, și-a înfipt sabia în tronul regelui și a căzut la pământ pentru a aduce o rugăciune de mulțumire. Moartea regelui a împrăștiat oastea care cu câteva clipe mai înainte lupta cu multă ardoare. Degeaba a încercat Iancu de Hunedoara să ridice moralul trupelor, strigând că ei au venit aici „pentru credință și nu pentru rege”. Iancu însuși se retrage și trecând Dunărea a ajuns în Țara Românească la Târgul de Floci, unde a fost ținut prizonier câteva zile de către oștenii lui Vlad Dracul.

În urma bătăliei, mare parte a oștirii a pierit. Dintre comandanții cruciați, atât Cesarini, cât și Bathory au fost uciși. Cei mai mulți au murit în timpul retragerii, nu în lupta propriu-zisă.

După moartea regelui Vladislav I, haosul a pus stăpânire pe Ungaria. Nobilii nu doreau nici acum instaurarea domniei formale a lui Ladislau care avea doar patru ani, iar în speranța reinstaurării ordinii în 1445 a fost aleasă o căpitănie formată din șapte persoane care urma să restaureze ordinea în țară. Deoarece soluția nu a adus roadele scontate, în Dieta din iunie 1446, Ioan de Hunedoara, a fost ales guvernator al Ungariei.