A doua Bătălie de la Kosovopolje: Sfârșitul ofensivei antiotomane a lui Iancu de Hunedoara

A doua Bătălie de la Kosovopolje (17-20 octombrie 1448), soldată cu înfrângerea lui Iancu de Hunedoara, reprezintă sfârșitul fazei ofensive antiotomane, în care eroul hunedorean se purtase cu atâta curaj și măiestrie. Kosovopolje sau Câmpia Mierlei, este numele care se dă ținutului din valea superioară a râului Sitnica, ce curge dinspre miazăzi către nord-nord-vest.

În vreme ce armata lui Iancu de Hunedoara aștepta sosirea lui Skanderbeg, în dimineața zilei de 17 octombrie, apărură pe neașteptate avangarda armatei sultanului, scrie Muzeul Castelul Corvinilor, pe pagina de Facebook a Instituției.

Pentru Iancu de Hunedoara, pus în fața apariției neașteptate a turcilor, existau două alternative: să se retragă înspre miazăzi, pentru a grăbi joncțiunea cu Skanderbeg, sau să reziste pe loc, așteptindu-i pe albanezi, care nu puteau fi departe. Un singur lucru era limpede, că lupta avea să se dea pe Câmpia Mierlei.

Ca urmare, trimise grabnic cavaleria să închidă drumul către miazăzi, manevră reușită, însă cu prețul unor ciocniri sângeroase, care au durat în tot timpul zilei de 17 octombrie.

În același timp, Iancu de Hunedoara încropea, cu înfrigurare, întăritura de căruțe a taberei. El își și orândui armata în două părți mari: cavaleria și infanteria. Pe cea din urmă o așeză în interiorul cetății de căruțe, unde mai erau plasate și rezervele.

Planul de luptă al guvernatorului era să dea bătălia principală cu ajutorul cavaleriei. Dacă aceasta ar fi fost respinsă, pedestrașii dinăuntrul taberei aveau să stăvilească pe dușman, timp în care, în dosul căruțelor, cavaleria s-ar fi putut reface spre a relua lupta.

Acest plan, care ținea seamă de necesitatea cooperării cavaleriei cu infanteria, de îmbinarea atacului cu apărarea, precum și de utilizarea pe scară largă a armelor de foc - tunuri, archebuze - fac din această ciocnire de pe Câmpia Mierlei, din 1448, una din primele bătălii de concepție militară modernă.

În zorii zilei de 18 octombrie, vineri, armata se desfășură pentru luptă. În centru, dar în a doua linie, însuși Iancu de Hunedoara comanda banderiile regale și cavaleria grea de mercenari. Turcii dădură primul atac cu aripa lor stângă, a trupelor din Rumelia. În fața primei izbituri, linia întâia a aripii drepte maghiare, formată din călărime ușoară, se retrase fără a-și împrăștia rândurile, lăsând loc cavaleriei grele. Aceasta intră, la rândul ei, în luptă și o bătălie furioasă se încinse în toată partea răsăriteană a câmpiei. La aripa dreaptă, unde era centrul de greutate al bătăliei din acea zi, Iancu de Hunedoara decise lupta în favoarea sa. Turcii fuseseră respinși cu pierderi grele; se vorbea de 10-15.000 leșuri îmbrăcate în alb, care ar fi rămas pe câmpul de luptă.

Iancu de Hunedoara, în acea noapte de 18 spre 19 octombrie, ținu sfat de război. Imediat după miezul nopții o parte din armată atacă tabăra turcească. Încercarea maghiară a fost descoperită din vreme și s-a dat alarma.

În zorii zilei de 19 octombrie, turcii atacară în această zi cu trupele din Anatolia, care suferiseră în ajun pierderi mult mai mici. Primul val al trupelor ușoare turcești a fost respins. Atacară atunci spahiii din Anatolia, asupra cărora se azvârli cavaleria grea a lui Ioan Szekely. În momentul acela sultanul dezlănțui, atacul pe tot frontul.

Iancu de Hunedoara a trecut prin primejdie de moarte: căzut de pe cal a fost scăpat de un hunedorean de-al său, cu numele Todor, care îi împrumută calul. Mai târziu guvernatorul îl va dărui cu moșii pentru această faptă.

La aripa stângă se produsese însă dezastrul. Trupele lui Turakhan apărură în spatele frontului maghiar. Prinsă între două focuri, armata voievodului Dan fu măcelărită și constrânsa să capituleze. Frânturile armatei maghiare se închiseră înăuntrul întăriturii formate de căruțe.

Pe la orele 3-4 dimineața un detașament condus de Mihail Szilagyi simulă un fals atac, atrăgând asupra sa atenția turcilor. Prin alt loc se strecură din tabără Iancu de Hunedoara cu o parte a oastei, ocoli rândurile turcești și retrase către Serbia. În dimineața de 20 octombrie, turcii luară tabăra cu asalt, cucerind-o în câteva ore. Tragedia se sfârșise.

Înfrângerea suferită a pus capăt atât ultimei campanii ofensive antiotomane a lui Iancu de Hunedoara, cât și cruciadelor târzii. Autoritatea lui Iancu a avut de suferit din cauza acestui eșec, în 1452 renunțând la calitatea de guvernator al Ungariei.