Moartea lui Alexandru cel Mare și problema succesiunii
În aceea seară din anul 323 î.Hr., înainte de a închide ochii pentru ultima oară, Alexandru îi înmânează inelul său lui Perdiccas. Acest gest al regelui a fost interpretat în multe feluri. S-a spus că Alexandru îl considera pe Perdiccas cel mai capabil să conducă imperiul în locul lui. Alții au fost de părere că inelul îi era destinat lui Craterus, însă acesta nefiind de față în momentul acela, Alexandru i l-a dat lui Perdiccas pentru ca acesta să i-l dea lui Craterus.
În privința intențiilor lui Alexandru nu ne putem pronunța. Tot ce știm este ca în momentul morții imperiul a rămas la buna dispoziție a generalilor săi sau, cum mai erau ei numiți, a diadochilor săi. Astfel se deschide problema succesiunii. O problemă care a măcinat încetul cu încetul imperiul lui Alexandru.
Imediat după moartea tânărului macedonean s-au deschis discuții cu privire la succesiune. Perdiccas nu își arăta interesul său în a opri pentru sine inelul lui Alexandru, ci îi îndeamnă pe macedoneni să aleagă singuri un conducător, propunând ca successor de drept pe fiul nenăscut al Roxanei, soția lui Alexandru. În aceste condiții era nevoie, însă de un regent care să devină protectorul Roxanei și al fiului său și să conducă imperiul până când fiul lui Alexandru urma să împlinească vârsta potrivită pentru a ocupa tronul. Nearchos nu este de acord cu propunerea lui Perdiccas, considerând că tronul ar trebui să i se acorde lui Heracles, fiul lui Alexandru și al Barsinei. Acestei idei i se opune Ptolemaios care spune:“Iată un vrednic vlăstar care să domnească peste neamul macedonean:un fiu al Roxanei sau al Barsinei, care pe trei sferturi sunt sclavi și al căror nume, Europei îi va fi rușine să-l rostească!”(Curtius Rufus) Era absolut evident că macedonenii nu ar fi acceptat un rege pe jumătate barbar, fie el și fiul lui Alexandru.
Situația era destul de încordată, diadochii nereușind să ajungă la o idee comună. În acel moment Aristonus preia cuvântul. Acesta le spune macedonenilor că cel care ar trebui să primească inelul lui Alexandru este Perdiccas, căci el l-a primit de la însuși Alexandru. Perdiccas nu și-a arătat nici de această dată dorința de a prelua conducerea imperiului și a încercat să pară cât mai modest posibil. Însă, pentru unul dintre comandanții de armată acest comportament al lui Perdiccas nu era decât fațărnicie. Atunci Meleagru văzând înspre ce decizie se îndreapta diadochii, prinde curaj și se revoltă împotriva lui Perdiccas. Meleagru reușește să strângă în jurul lui, aproximativ 300 de soldați. Aceștia îl declară pe Arhidaios, fratele lui Alexandru, rege. Însă, Arhidaios devine în scurt timp doar o marionetă, de care Perdiccas reușește să se folosească foarte bine. În cele din urmă, Perdiccas înfrânge revolta lui Meleagru și îl elimină, atât pe el, cât și pe cei ce îl urmau. În urma acestui conflict minor, Perdiccas este numit regent, iar Arhidaios, fratele lui Alexandru, rămâne rege. Perdiccas devine și protectorul Roxanei, care era însărcinată cu fiul lui Alexandru. Așadar, imediat după moartea lui Alexandru și după înfrângerea lui Meleagru, imperiul este împărțit între diadochii, dar își păstrează încă unitatea. Arhidaios rămâne rege al Macedoniei, Perdiccas devine regent, Antipatros își păstrează poziția și puterea în Macedonia, Ptolemaios preia Egiptul, iar Craterus este exclus.
Cum putem explica excluderea lui Craterus? Era unul dintre diadochii lui Alexandru și deținea, la momentul morții regelui, prostasia imperiului. Cu toate acestea, Craterus rămâne izolat în Cilicia. Dacă luăm în calcul varianta asasinării lui Alexandru de către diadochii săi, putem explica foarte ușor excluderea lui Craterus. Putem presupune că, în momentul în care Alexandru i-a înmânat inelul lui Perdiccas acesta nu a spus “celui mai puternic”care, în greaca veche, se traduce prin Krat’eroi, ci a spus “lui Craterus”care, în greaca veche, se traduce prin Krater’oi. Diferența este destul de mică și nu se poate observa decât prin scris sau prin intonație. Însă Perdiccas putea auzi ce îi convenea mai mult. Dacă Antipatros a avut, într-adevăr, o înțelegere cu Perdiccas și cu ceilalți diadochi este de înțeles de ce Cronicile Regale menționează că Alexandru ar fi spus “celui mai puternic”. Trebuie să ne amintim că Alexandru îl trimisese pe Craterus, împreună cu cei 10 000 de veterani, înapoi în Macedonia pentru a-l înlocui pe Antipatros din conducerea Macedoniei. Antipatros nu dorea, așadar, decât să-și mențina poziția, iar în acele zile Perdiccas era hiliarh, înlocuindu-l pe Hephaistion după moartea acestuia. Astfel se face că Perdiccas era cel mai puternic om din imperiu împreună cu Craterus are deține prostasia. Însă, Alexandru moare subit, iar Craterus rămâne în Cilicia. În timpul negocierilor de la Babylon, Craterus este exclus deoarece nu era reprezentat de nimeni. În schimb, Antipatros era reprezentat de Cassandros, fiul său, care fusese trimis la Babylon încă de dinaintea morții lui Alexandru, întocmai pentru a negocia cu Perdiccas.
În astfel de condiții ne putem gândi că o problema reală a succesiunii nici nu a existat în adevăratul sens al cuvântului. În eventualitatea unei posibile asasinări, trebuie să ne gândim că diadochii aveau deja pregătit un plan prin care imperiul să treacă sub conducerea lor fără prea mult deranj. Evenimentele ce se desfășoară după moartea lui Alexandru ne împing să credem în ipoteza asasinării. În afară de micul incident creat de revolta lui Meleagru, situația a fost destul de liniștită, iar diadochii și-au împărțit zonele de control ale imperiului fără alte neînțelegeri. De asemenea și încercarea generalilor de a propaga cât mai mult ideea conform căreia Alexandru ar fi murit în urma exceselor sale alcoolice, așa cum reiese din Cronicile regale, scoate la suprafață intenția generalilor de a controla informațiile care circulau cu privire la moartea lui Alexandru. Se înțelege, așadar, că diadochii se foloseau de puterea lor pentru a face propagandă și pentru a manipula adevărul.
Surprinzător pare faptul că, deși a fost exclus, Craterus nu are nicio reacție, ci a rămas pe loc în Cilicia. Este posibil ca acesta să fi prevăzut viitoarele conflicte dintre generalii lui Alexandru și astfel să decidă să rămână pe loc. În orice caz, în condițiile care Perdiccas avea o înțelegere cu Antipatros, Craterus nu ar fi putut să-l îndepărteze pe acesta din urmă de la conducerea Macedoniei. Nu trebuie să uităm că oamenii pe care Craterus îi conducea erau veterani de război cu care nu ar fi putut să câștige un eventual război.
Situația imperiului rămâne relativ stabilă pentru următoarele luni, timp în care fiecare diadoch în parte a urmărit să-și întărească poziția. Bănuind sau nu intențiile lui Perdiccas, Antipatros îi propune lui Perdiccas să o ia de soție pe fiica sa. Idee pe care Perdiccas nu o refuză. Însa în același timp, Olimpya, mama lui Alexandru, înțelegând, la rîndul ei, intențiile lui Perdiccas și pe cele ale lui Antipatros, îi propune lui Perdiccas să o ia de soție pe fiica sa, Cleopatra, sora lui Alexandru. Ideea de a intra în familia lui Alexandru și de a obține, prin această căsătorie legitimitatea puterii pe care o deținea îi surade lui Perdiccas. Astfel, în iarna anului 322 î.Hr. se deschide conflictul dintre Antipatros și Perdiccas. Perdiccas refuză să o ia de soție pe fiica lui Antipatros, preferând-o pe Cleopatra. În acest fel, Perdiccas își arată intenția clară de a păstra tronul pentru sine și de a nu respecta înțelegerea din 323 î.Hr. de la Babylon.
În acel moment, diadochii lui Alexandru se împart în două tabere. Antipatros, Craterus, Antigonus și Ptolemaios se unesc împotriva lui Perdiccas. În timpul conflictului dintre Antipatros și Perdiccas, Ptolemaios fură trupul lui Alexandru care se afla în posesia lui Perdiccas. Așa cum am explicat în capitolul anterior, trupul lui Alexandru reprezenta un simbol al legitimității puterii în imperiu. Pierderea acestui simbol îi diminua lui Perdiccas autoritatea. Din acest motiv, Perdiccas îl trimite pe Eumenes în Asia Minor pentru a lupta împotriva armatei lui Antipatros condusă de Craterus, iar el pleacă spre Egipt pentru a recupera trupul lui Alexandru.
În Egipt, Perdiccas pierde lupta în fața forțelor lui Ptolemaios. De asemenea, în rândul armatei lui Perdiccas izbucnește o revoltă pe fondul nemulțumirii oamenilor față de refuzul lui Perdiccas de a negocia cu Ptolemaios. Perdiccas este ucis de ofițerul său, Peithon. Astfel Ptolemaios învinge și reușește să păstreze trupul lui Alexandru pentru tot restul vieții sale. În același timp, Eumenes învinge trupele trimise de Antipatros, ucigându-l chiar pe Craterus.
Însă acum imperiul rămăsese fără regent. Perdiccas fusese ucis de proprii săi oameni, trupul lui Alexandru se afla în Egipt, Craterus murise și el, iar regele Macedoniei, Arhidaios era debil mintal. Era nevoie, așadar, de alegerea unui nou regent. Deoarece Ptolemaios era în posesia trupului lui Alexandru, propunerea regenței i s-a făcut chiar lui. Însă, Ptolemaios nu dorea să ajungă conducătorul Asiei. Intenția lui era de a devină rege al Egiptului, așa că refuză inelul lui Alexandru și poziția oferită. În aceste condiții, în anul 321 î.Hr. are loc Partiția de la Triparadisus. Aceasta a fost o înțelegere de împărțire a puterii între diadochii lui Alexandru. În cadrul acestei înțelegeri Antipatros este numit regentul imperiului. Cei doi regi, Filip Arhidaios și Alexandru IV se mută din Babylon în Macedonia pentru a rămâne sub supravegherea lui Antipatros. Iar imperiul a fost din nou reîmpărțit între diadochii lui Alexandru. Situația a fost relativ stabilă din nou, iar imperiul și-a menținut granițele din timpul lui Alexandru cel Mare până la moartea lui Antipatros din 319 î.Hr. Din acel an conflictele dintre diadochi se înmulțesc, iar fragmentarea imperiului are loc foarte rapid.
Astfel, la numai 3 ani după moartea lui Alexandru, imperiul său se prăbușește sub luptele continue ale diadochilor săi. Puterea militară de care diadochii dispuneau a fost o sabie cu două tăișuri, atât pentru Alexandru, cât și pentru imperiul său. În mod ironic, puterea de care beneficiau generalii lui Alexandru le fusese oferită de însuși Alexandru. Așa cum am menționat și în capitolul precedent, puterea generalilor macedoneni din timpul lui Alexandru cel Mare era mult mare decât cea din perioada lui Filip II. Generalii au știut să se folosească de această putere militară de care dispuneau cât și de statutul lor de diadochi. Atâta timp cât Alexandru a trăit, puterea diadochilor a fost benefică și l-a ajutat pe Alexandru să mențină un control cât mai bun asupra imperiului. Însă acestă putere i-a adus lui Alexandru sfârșitul. Este lesne de înțeles că duritatea cu care Alexandru reacționa la abuzurile satrapilor, gesturile sale prin care încerca să se apropie de perși și planurile de viitor pe care le prezenta diadochilor, îi nemulțumea pe aceștia. Macedonenii nu puteau accepta ritualuri orientale precum proskines și nici nu puteau înțelege dorința lui Alexandru de a cuceri întreaga lume. Megalomania tânărului macedonean a născut frica în rândul diadochilor. Dintre aceștia, Antipater trebuie să se fi simțit cel mai amenințat deoarece, cu siguranță cunoștea intenția lui Alexandru de a-l înlătura și poate chiar de a-l ucide. Aceasta este ideea care ne poate face să înclinăm balanța în favoarea ipotezei asasinării lui Alexandru de către diadochii săi. Iar reacțiile acestora și evenimentele ce se desfășoară după moartea sa, întăresc această ipoteză. Fără un succesor numit, imperiul a rămas în mâinile diadochilor care au reușit, cel puțin în primă fază, să preia frâiele conducerii fără prea multe probleme. Totul s-a desfășurat în mod natural. Alexandru murise fără să numească un succesor și astfel conducerea imperiului rămânea pe umerii diadochilor. Însă un imperiu nu poate fi condus de un grup de oameni. Un imperiu are nevoie de un lider, un conducător suprem. Când Alexandru moare imperiul își pierde liderul. Niciunul dintre diadochi nu putea fi Alexandru, însă fiecare ar fi putut considera că îi poate lua locul. Așa se nasc ambițiile, conflictele “căci atunci când un om năzuie să aibă mai mult, se plictisește și simte silă de ceea ce stăpânea la început. De aceea, în mod evident, aveau să râvnească și mai mult la mărirea regatelor, pe care cu anevoință le obținuseră.”(Curtius Rufus) Iar această râvnă despre care ne vorbește Curtius Rufus va duce, în cele din urmă, la destrămarea imperiului macedonean.
Bibliografie:
1. CURTIUS RUFUS, Quintus. ”Viața și faptele lui Alexandru cel Mare„București :Minerva, 1970, 2 vol. (XXIX, 314 p., 368p.)
2. BOSWORTH, A.B. The Legacy of Alexander:Politics, Warfare, and Propanganda under the Successors.Oxford:Oxford University Press, 2002.
3. SUCEVEANU, Alexandru. Alexandru cel Mare.București :Editura Academiei Române, 1993, 240 p.
