Mitul superiorității armamentului german în cel de-al Doilea Război Mondial
Omul a funcționat ca o ființă organizată în jurul logicii adorației, adică împarte totul în plăcut și neplăcut. Atașamentul față de un obiect sau o idee poate să fie împins până la misticism, din fanatism născându-se religiile și ideologiile politice extremiste. Rațiunea nu mai are ceva în comun cu ființa ce se presupune că este superioară atunci când ajunge în această formă de iubire împinsă la extrem.
Astăzi sunt mari mase de locuitori ai planetei ce cred în superioritatea tehnicii dezvoltate în Germania nazistă și există un adevărat cult pentru instrumentele morții din dotarea Wehrmacht-ului. Nici avioanele aparținând Luftwaffe nu sunt uitate. Submarinele din cadrul Kriegsmarine sunt mai mult decât legendare. Documentarele frumos colorate prin tehnici digitale induc în continuare o stare de transă intelectuală. Oare să fie adevărate aceste teze ce par de neatins din punct de vedere științific?
Televiziunile fac parte din mediul virtual și era normal să promoveze iluzii mulțimilor. Realitatea era însă pe dos și militarii germani erau cei ce strângeau tot ce puteau de la inamicii dotați superior. Soldații sovietici au primit foarte multe puști semiautomate, net celor cu folosire manuală.
Militarii americani au primit puștile M1 ce erau semiautomate și aveau opt cartușe în încărcător. Precizia acestor arme era sporită de faptul că nu se pierdea linia de ochire prin manevrarea închizătorului după fiecare tragere.
Iosif Stalin a fost preocupat în mod real de dotarea trupelor și pistolul-mitralieră a devenit un simbol al infanteristului cu steluță roșie. PPD-40, PPȘ-41 și PPS-43 au fost modernizate treptat pentru a se ajunge la fabricarea în masă. Încărcătoarele tip tambur ofereau muniție din belșug în comparație cu ce aveau germanii în magaziile armelor MP-40. Erau 71 de lovituri contra 32.
Militarii britanici utilizau modelul Sten, simplu și ușor de produs în cantități mari. Se tindea astfel la o suprasaturare a infanteriei cu mitraliere ușoare ce erau ideale pentru luptele apropiate sub 200 de metri. Modul în care erau instruiți luptătorii ducea la o tir masiv la distanțe sub o sută de metri și efectele erau devastatoare.
Și mai aproape contau grenadele defensive ce erau confecționate din metal și cu corpul conceput să genereze cât mai multe schije. Se știe din documentare că germanii foloseau pistolul-mitralieră MP-40, dar acesta a fost insuficient din punct de vedere numeric. Putea să fie o adevărată bijuterie, dar Al Doilea Război Mondial a fost unul al producției de masă.
Cei mai mulți militari au primit tot o pușcă de calibrul 7,92 mm cu încărcare manuală, ceva la nivelul precedentei conflagrații planetare. Specialiștii de astăzi sunt foarte încântați de performanțele modelului Sturmgewehr 44, o combinație între pușcă și pistol-mitralieră, idee care a dus la mai renumita armă de asalt AK-47 a Uniunii Sovietice, produsă după ideile lui Stalin privind standardizarea producției. Realizarea germană a venit însă prea târziu pentru a mai schimba cursul evenimentelor militare și combinațiile de arme ale inamicilor făceau față luptătorilor naziști.
Este interesant de precizat că o ușoară armă de asalt a fost concepută de inginerii americani înainte de germani. Carabina M1 avea magazii detașabile de 15 și 20 de cartușe și o cadență de 70 de lovituri pe minut. Era o revoluție în raport cu ceea ce putea o pușcă cu încărcare manuală. Apariția modelului german de asalt a adus și varianta M2 ce putea să tragă în mod automat. Era ușor și ieftin de produs, peste șase milioane de exemplare fiind asamblate în total. Marele avantaj al armei americane consta în masa foarte mică, de numai 2,4 kg când nu era încărcată. Permitea astfel militarului să transporte mai multă muniție și să nu fie încurcat de o armă cu țeavă lungă.
Recrutările în masă n-au permis dotarea tuturor efectivelor cu tehnică modernă și puștile clasice au rămas în primele linii. Permiteau tirul precis la distanțe mari și erau ideale pentru folosire împotriva unor unități puțin numeroase.
Conducerea de la Berlin a rămas atașată de KAR 98 K ce folosea un cartuș clasic Mauser de calibrul 7,92 mm. A fost pușca produsă în cea mai mare serie în Germania și arma de bază a Wehrmacht-ului. Era însă depășită la cadență de Lee-Enfield nr. 4 și rezerva de cartușe a modelului britanic era de dublă (zece lovituri). Precizia lăsa de dorit la distanțe mari și la acest capitol era preferată pușca sovietică Mosin-Nagant în diferite variante de producție.
Iosif Stalin chiar a insistat să se trimită în primele linii un număr mare de trăgători de elită dotați cu puști cu lunetă pentru neutralizarea ofițerilor, a mitraliorilor sau a tunarilor. Au fost întâlniți chiar din 22 iunie 1941 și erau temuți de către militarii germani din cauza fanatismului de care dădeau dovadă. Nici soarta celor căzuți prizonieri nu era una fericită.
Aruncătorul de mine era un instrument ideal pentru luptele apropiate și în care apăreau tranșeele. Uniunea Sovietică a pus accent pe gurile de foc de calibrul 120 mm, o bombă având o masă de 16 kg.
Spre deosebire de proiectilele de tun sau de obuzier, partea metalică era redusă în favoarea încărcăturii explozive. Numai ascunderea în gropi individuale era o soluție pentru a scăpa de furia tunului săracului. A provocat un adevărat șoc asupra trupelor române și arma a fost copiată prin inginerie inversă.
Mai târziu a intrat în acțiune și aruncătorul de mine de calibrul 160 mm, armă ce intra în categoria celor destinate ruperii frontului inamic. O bombă de 40,8 kg era devastatoare împotriva fortificațiilor de campanie și o cadență de trei lovituri pe minut distrugea moralul apărătorilor. O unitate surprinsă în teren descoperit suferea pierderi grele din cauza mulțimii de schije ce zburau razant cu solul.
Artileria a fost un punct slab al forțelor germane
Uniunea Sovietică a dezvoltat o întreagă industrie în jurul tunurilor și cele de calibrul 76,2 mm erau perfecte pentru lupta împotriva infanteriei, dar nici tancurile nu erau în siguranță când se foloseau proiectilele speciale.
Germanii le-au folosit cu succes împotriva tancurilor britanice în nordul Africii și n-a mai contat că erau produse de popoare inferioare după normele unei ideologii complet ruptă de realitate. Tunul de 85 mm a fost util ca armă antiaeriană și pentru lupta cu tancurile, ultimul rol fiind îmbunătățit atunci când gura de foc a fost urcată pe tancul T-34. Era o mașină medie ce putea să tragă cu proiectile comparabile cu cele de pe renumitul Tiger, mult mai costisitor.
În plus, tancurile sovietice produse în serii mari erau ușor de reparat în condiții de front. Extragerea de pe câmpul de luptă era simplă în cazul unei mașini de numai 32 de tone. Iosif Stalin cerea mereu arme simple și industria sovietică a produs guri de foc ce utilizau proiectile standardizate de calibrele 122 și 152,4 mm, cantitățile livrate trupelor fiind impresionante încă din 1941.
Tancurile sovietice au fost produse din ordine superioare indiferent de suferințele oamenilor din marele lagăr socialist. Dacă astăzi se discută mult pe forumuri despre performanțele unor mașini precum Tiger și Panther, militarii germani intrau în panică atunci când întâlneau formații de T-34 și nu aveau protecția asigurată din partea unor tunuri performante precum cele de calibrul 88 mm.
T-34 n-a intrat în legendele occidentale deoarece a făcut parte din tabăra opusă lumii libere și nu se putea lăuda tehnica inamicilor, dar tancul a fost revoluționar și a schimbat cursul războiului în favoarea lui Stalin.
Spre deosebire de modelele germane, putea să fie produs în serie mare și să fie ușor de reparat pe câmpul de luptă. Structura chimică a blindajului permitea o rapidă înlocuire a pieselor afectate de proiectilul perforant în timp ce cuirasa unui Panther crăpa precum un geam.
Proiectul T-34 a fost interesant prin faptul că avea motor diesel, blindaj înclinat și dimensiuni reduse și tun de calibrul 76,2 mm cu țeava lungă. Apoi a fost montat cel de calibrul 85 mm. Cum timpul în război este scurt, mașina a fost transformată și în tun de asalt prin montarea unor piese de 85, 100 și 122 mm. Era produs de o forță de muncă presată mereu de politruci să obțină producții record și n-a fost timp pentru finisări rafinate sau pentru montarea unor instrumente sofisticate.
Au fost situații când mașinile au fost scoase de pe banda de montaj și trimise în luptă fără aparatura de ochire, echipajele vizând ținta prin țeava tunului. Conta păstrarea Stalingradului și se făcea totul pentru acest obiectiv al conducerii de la Kremlin. Industria germană n-a reușit să livreze motoare performante pe motorină și nici să producă astfel de carburant în cantități interesante pentru forțele blindate.
Armatele aliate au avut armament bun și copleșitor de mult. Iluzia că germanii au avut arme superioare a provenit din faptul că generalii aliați au aplicat tactici eronate și mase de soldați tineri au fost secerate de ajungeau mitraliorii germani la ospiciu.
Chiar dacă mitralierele MG-34 și MG-42 erau renumite pentru cadență și țevile puteau fi înlocuite rapid, politrucii sovietici recomandau atacurile în valuri și gloanțele secerau în masă. Erau foarte bune și armele Maxim M1910 de origine sovietică, guri de foc ce puteau să tragă serii lungi de cartușe pentru că aveau răcire cu apă.
Gloanțele de calibrul 7,62 mm fuseseră testate încă din prima conflagrație mondială și se comportaseră admirabil la capitolul provocării de răni cumplite în corpurile atinse. Soldații germani le apreciau atunci când le capturau împreună cu cantități mari de muniții și le utilizau împotriva foștilor deținători, așa cum s-a întâmplat chiar în timpul bătăliei pentru Stalingrad.
Specialiștii germani au avut idei interesante, dar nu se poate spune că proiectanții din tabăra adversă au stat cu mâinile în sân și armamentul destinat trupelor terestre a copleșit forțele Wehrmacht-ului. Comenzile au curs mai repede și fabricile au executat ordinele prompt.
Iluzia unei superiorități mari în domeniul armamentului german a fost asigurată de victoriile rapide din anii 1939 – 1940 și de înaintarea coloanelor de tancuri ce au reușit să treacă prin celebra Linie Maginot. A urmat apoi ofensiva împotriva Uniunii Sovietice și succesele din cele șase luni ale anului 1941 au fost fără egal în istoria modernă a războaielor. Atacurile executate sub presiunea politrucilor au adus mulțimi de ținte ce erau nimicite ca-n poligon de armele automate și de tunuri.
Omenirea acționează mai mereu sub impulsul logicii adorației și dragostea pentru un obiect, ființă, religie sau ideologie politică poate să fie împinsă până la misticism. Logica rațională joacă un rol limitat în evoluția umanității.
Foto sus: Infanterist german cu o armă Sturmgewehr 44 (© Das Bundesarchiv Bild 146-1979-118-55)
Mai multe pentru tine...
