Messerschmitt Me-109 și problemele grave ale aeronauticii germane din Al Doilea Război Mondial

Anul 1939 putea să fie unul obișnuit din scurgerea vremii, dar liderii totalitari ai Europei au vrut să fie altfel și au declanșat un nou conflict, care, ca orice foc, s-a extins și a avut o intensitate deosebită. Numai Iosif Vissarionovici Stalin bănuia la 23 august 1939 ce amploare vor căpăta acțiunile militare, dar n-a inclus în planuri și invadarea Uniunii Sovietice până la Moscova, Leningrad, Stalingrad și Caucaz. Avioanele de vânătoare germane au stricat socotelile comuniste începute încă din ianuarie 1924.

Tehnologia militară a evoluat și avioanele au provocat senzație prin manevrele spectaculoase. Problema era că elegantele păsări metalice transportau încărcături mari de explozibil și erau necesare arme pentru anihilarea rapidă a escadrilelor inamice. Tunurile antiaeriene erau guri de foc eficiente, dar aveau dezavantajul că erau fixe. Se impunea dezvoltarea unor avioane de vânătoare care să fie capabile să urmărească țintele zburătoare și să le atace din unghiurile favorabile. Apariția în viteză diminua timpul de reacție al mitraliorilor de pe bombardierele ce erau adevărate cetăți zburătoare. A intrat în legendă drept ucigaș de bombardiere modelul german Me-109 în toate variantele constructive.

Aeronava avea un fuzelaj metalic aerodinamic și astfel putea să atingă viteze ridicate într-o epocă în care încă mai existau aparate de zbor ce aveau în structură lemn și pânză. Întâlnirea cu zburătorii polonezi și apoi cu cei sovietici a asigurat un număr record de victorii și au apărut adevărate legende moderne, computerele amplificând orice informație. Proiectarea în Polonia a reflectat nivelul epocii și încă mai era folosită aripa parasol. Partea sovietică a mai utilizat biplane ce erau renumite prin manevrabilitate și, mai ales, prin faptul că erau realizate din materiale ieftine și în serie mare.

Problema avionului german era legată îndeosebi de forma dată prin proiect și care a fost un handicap până la încetarea ostilităților. Corpul îngust nu permitea luarea la bord a unei mari cantități de combustibil și astfel se ajungea la o rază de acțiune limitată. Dacă inamicul reușea să atragă celulele de Me-109 în lupte aeriene înverșunate, piloții erau obligați să abandoneze misiunea și să încerce să ajungă la aerodrom. Mulți n-au mai ajuns. Bombardierele rămâneau expuse focului executat de alte escadrile de vânătoare și astfel a fost diminuată forța ofensivă a Reichului.

Sosirea aparatelor inamice de tip P-47 și P-51 a provocat o mare surpriză neplăcută piloților germani, cei care puteau să constate că adversarul putea să desfășoare formații numeroase în adâncimea teritoriului Germaniei și oamenii de la manșă erau crescuți într-un cult al agresivității superior celui existent în Europa. Un avion era urmărit până se prăbușea în flăcări sau era mitraliat la sol până lua foc. Inginerii germani n-au reușit să dezvolte un sistem eficient de rezervoare suplimentare pentru zborurile lungi și problema era că nici combustibil de calitate superioară nu se găsea din belșug.

În plus, aripa groasă în raport cu cea a adversarului P-51 Mustang limita performanțele legate de viteză și autonomie. Proiectul american era realizat cu forme mult mai aerodinamice și tirul mitralierelor de calibrul 12,7 mm era suficient pentru avarierea gravă a oricărui aparat inamic. Partea germană s-a complicat prin introducerea de tunuri de bord de calibru sporit, mai greu de fabricat și cu muniție costisitoare. Partea americană nici n-a mai realizat în serie proiectile de calibrul 12,7 mm cu proprietăți explozive, dar un P-51 putea să transporte 1.680 de cartușe, gloanțele grele fiind capabile să perforeze tabla subțire a aparatelor de zbor.

Fuzelajul unui Me-109 era îngust pentru a avea proprietăți aerodinamice îmbunătățite, dar s-a ajuns la un impas tehnologic. Motorul nu mai putea să crească în dimensiuni și masă în raport cu ceea ce începeau să propună adversarii. Proiectanții americani au venit cu modelul P-47 Thunderbolt ce era un adevărat colos aerian, la prima vedere părând să fie un fel de butoi zburător.

Mulți piloți au făcut o astfel de eroare în fazele incipiente ale luptelor aeriene deasupra Europei, dar s-a văzut că grupul energetic asigura o mobilitate deosebită și, mai ales, deplasa spre ținte câte opt mitraliere grele de calibrul 12,7 mm. Inginerii germani au dat dovadă de o mare instabilitate în gândire și au tot pus tipuri de arme pe diferitele variante ale modelului Me-109, mitralierele ușoare de calibrul 7,92 mm fiind păstrate prea multă vreme. Schimbările rapide din tehnologia motoarelor duceau la o rămânere în urmă, parțial rezolvată prin modernizări.

Me-109 a rămas un temut avion de front, care era deosebit de util în protejarea obiectivelor de importanță strategică, dar n-a fost un instrument util pentru desfășurarea luptelor pe spații vaste. Risipite peste tot pe aerodromuri improvizate, aparatele și-au pierdut forța de distrugere, compensată într-o oarecare măsură prin realizarea unei producții de mare serie. Realizarea a peste 33.000 de exemplare a dus la apariția unei penurii de materiale de calitate și astfel avioanele nu mai aveau durabilitate și rezistență. Nici forța de muncă nu era calificată și multe componente au fost realizate de către deținuții din lagărele de concentrare și exterminare.

Problema esențială a aeronavei germane de luptă a fost că proiectanții au ținut cont numai și numai de condiții ideale, de decolarea de pe piste din beton perfect amenajate. Aparatul ar fi putut astfel să decoleze fără probleme indiferent de vreme. Generalii germani l-au considerat un mijloc de zbor util în condiții de front și l-au trimis pe aerodromuri de campanie.

A fost o decizie catastrofală.

Trenul de aterizare proiectat eronat, cu escamotare din fuzelaj spre aripi, nu oferea stabilitate la decolare și la venirea pe pistă, ceea ce ducea la numeroase incidente ce se soldau cel puțin cu ruperea elicei și a trenului de aterizare.

Se putea și mai rău în condiții de noroi și de teren denivelat, cele ce puteau să ducă la frângerea aripilor. Atelierele de reparații nu se plângeau de lipsă de activitate și reușeau adevărate minuni pentru a menține efectivele escadrilelor cât mai aproape de standardele impuse de autoritățile naziste. Numai o aterizare pe aerodromul de la Balomir din 15 octombrie 1940 a dus la distrugerea sau avarierea gravă a șase aparate Me-109E din cele opt care au aterizat pe o pistă foarte sumar amenajată de partea română.

Proiectanții germani au mai comis o mare eroare și astfel au fost pierdute numeroase avioane. N-a fost realizată o variantă de antrenament pentru Me-109. Se considera că instrucția dură pe aparate de școală, cu motoare modeste în ceea ce privea puterea, este suficientă pentru a face față și unui aparat de vânătoare nervos și capricios. N-au fost publicate încă toate detaliile despre istoria aviației germane, dar piloții români au constatat repede că au în dotare un monstru modern ce nu iartă nepriceperea și erorile. Vasile Tudor, un pasionat de aviația din Al Doilea Război Mondial, a descoperit un document din care rezultă că pilotul Theodor Greceanu a reușit la 19 martie 1941 să avarieze propriul aparat și pe cel al unui instructor german.

Avionul Me-109 a intrat însă în legendă prin realizările unor piloți pricepuți și este prezentat astăzi drept o performanță excepțională a industriei Reichului. Nici nu mai contează că a fost depășit de aparatele concurenței aeriene. Cum proiectantul avea bune relații politice și personale în partidul nazist, modelul a fost asamblat până la sfârșitul ostilităților în multe variante. S-a ajuns chiar să se afirme că aparatele de zbor germane au fost dezvoltate cu ajutorul unor ființe venite din spațiu și care s-au prăbușit cu aparatele de zbor pe teritoriul Germaniei. Mintea omului este plină de fantezii, mai ales în epoca în care computerele zăpăcesc neuronii.

_{Foto sus: Avion Messerschmitt Me-109, în 1943 (© Bundesarchiv, Bild 101I-662-6659-37 / Hebenstreit / CC-BY-SA 3.0)}