Când românii dansau Conga
Știind ce se pregătea în alambicurile Istoriei, ne-am aștepta ca, în 1947, românii să umble colo colo pînă colo gravi, severi, cu priviri posomorîte, pregătindu-se-sufletește pentru Marea Încercare, regimul Stalinist. Nici vorbă vorba de așa ceva.
Citind pentru Istoria literaturii proletcultiste presa vremii, am rămas surprins să descopăr, reliefate cu deosebit talent de scriitori și publiciști, secvențe dezvăluind o lume veselă, care știa să petreacă pe rupte.
O tabletă, „Faună“, apărută în România liberă, în 7 aprilie 1947, e un document plin de culoare asupra snobismului bucureștean din primăvara lui 1947:
„Printre altele se observă în ultima vreme, în fauna bulevardieră, o specie nouă de indivizi care practică frenetic eleganța vestimentară cu note excentrice. Nu e vorba de forma mai veche de malagambism, ci de un aspect inedit… Bărbații au pantofi din piele fie de balenă, girafă sau alt exemplar zoologic din mări sau de peste mări: cu tălpile groase din roată de automobil. Umblă uneori cu pălăriuțe în coasta cărora flutură o pană de păun, de cocoș de munte sau de gîscă domestică.
Dar partea cea mai interesantă o constituie mănușile. Unii și-au introdus labele în mănuși subțiri de antilopă, al căror capăt trece și peste marginea mînecii, ca la muschetarii secolului al XV-lea. Alții le poartă în buzunarul stîng al hainei păturite frumos și așezate ca degetele să iasă aliniate în afară. Femeile respective circulă numai pe talpă de sticlă aparținînd unui pantof cu piele de șarpe, cîine etc.
Poartă rochițe ușoare și scurte pînă deasupra genunchilor, așa fel ca la cea mai mică mișcare o bună parte a anatomiei lor pedestre să devină vizibilă. Fața și-o maschează cu perechi enorme de ochelari, ale căror geamuri albastre sau fumurii acoperă jumătate din fizionomie. Cozile ochelarilor, tot atît de imense, nu mai stau după ureche, ca la pensionari sau ca la profesoarele bătrîne, ci împrejmuiesc țeasta și se întîlnesc protectoare tocmai în regiunea creierului mic.”
La o mare vogă în lumea pestriță a anilor 1944-1947 e dansul Conga.
În tableta „Conga“, de Leon Sărățeanu, România liberă, 29 august 1946, dansul, surprins la un bar de pe litoral, e astfel descris:
„Distracția începe cînd nu gîndești. Stai la masă și cercetezi melancolic lista de mîncare doar-doar vei găsi un articol marcat cu mai puține zerouri în coadă și deodată tresari. Începe un tam-tam, executat cu multă virtuozitate de bateristul jazz-ului.
La auzul lui, mic și mare, doamne corpolente, în «shorturi» minuscule, domni cu chelia cît luna sau cu tîmplele ninse de ani, după care oftează nostalgic în «timpurile astea grele», se reped pe parchetul de dans.
Se orînduiesc apoi «à la fille indiene» cum zice franțuzul și cu o duduie mai «îndrăcită» în frunte o pornesc în tactul tam-tamului țopăind cînd pe un picior, cînd pe altul. Din cînd în cînd se opresc și ridică ceva mai sus un picior – precum cățelul la gard – înclinînd corpul într-o parte“.
Dansul e un pretext de mare amuzament pentru tinerii publiciști. Tableta „Conga“ de Nell Cobar, România liberă, 13 ianuarie 1947, aduce noi amănunte:
„Lanțul de oameni prinși monom unul de mijlocul celuilalt – Conga – a început să șerpuiască. Saxofonistul a trecut în față și fata veselă și blondă care conduce monomul a părăsit parchetul de dans, a pornit-o printre mese, intră pe o ușă, iese pe alta, ia în șir toate încăperile localului, apoi o pornește pe stradă, trece pe trotuarul de vizavi, ocolește un grup de clădiri și revine în «acordurile» sincopate ale saxofonistului.
După excursia sa, Conga s-a terminat, muzicanții au lăsat jos instrumentele și «dansatorii» aplaudă încîntați.
Ptiu! Trăsni-i-ar, se crucește o doamnă de la o masă veină“.
Despre Conga, citisem amuzat în Cronică de familie, capodopera lui Petru Dumitriu. Ajuns cu narațiunea la anii imediat postbelici, romancierul aruncă o privire și asupra lumii care nu făcea politică și, indiferentă la loviturile năprasnice ale istoriei, care se pregăteau deja în ordinul faptelor, se distrau pe rupte.
Noul dans servește ca pretext de meditație pentru tradiționalistul Dumitru Cozianu:
„Dimitrie Cozianu dansă cîțiva pași cu ea: nu dansase dinainte de moartea soției sale, din 1944, și afară de scurte întîlniri cu femei văzute o singură dată, în «case» clandestine, nu avusese de-a face cu nici o femeie de atunci, afară de Isabela.
Dansa unul din dansurile pe care le-a născocit civilizația europeană în veacul al douăzecilea și care se deosebesc de cele din veacul al nouăsprezecelea și al optsprezecelea într-un fel uimitor și semnificativ.
Gravitatea, grația și eleganța dansurilor de curte, ca și veselia naivă și robustă a dansurilor țărănești nu mai există în Apusul Europei și în excrescenta sa americană; sînt înlocuite prin dansuri în care partenerii se lipesc unul de altul, își ciocnesc genunchii, își pun unul altuia mîna pe trup, își lipesc fețele una de alta și uneori, cînd dansul este mai vioi, fac mișcări comice sau stranii, de păpuși mecanice, și scot sunete nearticulate.
Valsul, dans al țăranilor din Tirol, mazurca și polca și cadrilul, dansuri ale țăranilor și boierilor polonezi, sînt ultimele din cele legate în tradiția europeană: tango-ul, inventat în bordelurile din Buenos-Aires, conga, rumba și samba, dansuri ale unor popoare primitive, modificate după gustul dement și trist al barurilor nord-americane, sînt dansurile civilizației europene de la mijlocul veacului al douăzecilea“.
Am citit și răscitit Cronica de familie, exploatînd slăbiciunea-mi de a uita de la mînă pînă la gură.
De fiecare dată cînd am ajuns la Conga, mi-am zis să mă mai uit în dicționar, să văd despre ce-i vorba. Din varii motive n-am făcut-o.
O fac acum.
Găsesc în DEX această definiție:
„Conga: Dans modern în coloană, cu ritm sincopat, cu originea în folclorul afro-cubanez, variantă a sambei”.
Azi nu se dansează Conga, dar atmosfera de veselie iresponsabilă e aceeași.
Foto sus: Plaja Mamaia în anii ‘40 (© iMAGO Romaniae)
