Inferioritatea armamentului german în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
Al Doilea Război Mondial a fost studiat de specialiștii civili și militari de la declanșarea primelor lupte în Polonia, perioadă în care se vorbea despre un conflict local germano - polon. Evenimentele militare au căpătat amploare și conflagrația a devenit legendară, ceea ce a atras experții pentru a căpăta măcar puțină popularitate și astfel să nu fie complet uitați de ingrata Istorie. Au fost lansate teorii sofisticate astfel încât să fie și pe gustul unor centre de putere, masele urmând să fie convinse că liderii politici și militari au vrut numai binele celor năpăstuiți de inamici. Apariția computerelor a favorizat cercetarea științifică prin accesul rapid la documentele de arhivă, dar a dus și la lansarea unei mari cantități de articole și cărți prin care să fie convinse masele de cititori de valoarea tezelor elaborate după ani de studii. Documentarele pline de imagini viu colorate și de filme din epoca bătăliilor crâncene au împânzit spațiul virtual și au reușit să genereze valuri de adepți convinși că dețin adevărul absolut.
Un curent de opinie cu mulți aderenți este organizat în jurul ideii că armamentul de luptă primit de Wehrmacht și de forțele S.S. a fost de cea mai bună calitate și inamicul a reușit să obțină victoria numai prin absoluta superioritate numerică, o tactică favorită a generalilor constând în copleșirea pozițiilor germane prin valuri de soldați și tancuri. Politrucii sovietici chiar o aplicau cu perseverență și n-a existat o mai mare indiferență față de viața oamenilor ca-n lagărul comunist. Calitatea armelor învingătorilor a lăsat de dorit și a existat o adevărată goană după mințile luminate ale cercetării naziste pentru a profita de viziunile nimicitoare ale savanților din Reich.
Aceste fantezii sunt uimitoare pentru o epocă în care există o mulțime de mijloace de documentare. Nu se poate nega faptul că armamentul nazist n-a fost ucigător, orice obiect militar fiind conceput pentru a ucide cât mai mult și cât mai repede. Chiar dacă este uzat fizic și moral, tot poate să însemne un pericol pentru adversar.
Realitatea de pe câmpurile de bătălie este cu totul diferită de ceea ce se citește prin cărți sau se vede prin documentarele frumos colorate cu ajutorul tehnicilor computerizate. Fabricile aliate au avut acces la materii prime de calitate și astfel armele erau mult mai bune decât cele germane. Generalii nu aveau nici cel mai mic interes să trimită masele de soldați și ofițeri să lupte cu tehnică complet depășită, dar au fost perioade în care o tabără îți surprindea adversarul prin lansarea unor unelte ale morții deosebit de șocante.
Armele infanteriei
Armele mici ale infanteriei nu sunt impresionante prin dimensiuni, dar pe front sunt deosebit de ucigătoare pentru că se intră în lupta apropiată și precizia loviturilor crește. Iosif Vissarionovici Stalin a avut o grijă deosebită să promoveze moartea valorilor și a dat ordin să fie luați la țintă ofițerii, să rămână popoarele fără creiere. Pușca Mosin-Nagant dotată cu lunetă era superioară celor din tabăra Axei. Chiar și fără instrumente optice era o armă redutabilă în mâna unui trăgător de elită, ceea ce a demonstrat militarul finlandez supranumit Moartea Albă.
Exact ca orice armă proiectată în spațiul rusesc, pușca de calibrul 7,62 mm a fost concepută să fie simplă și rezistență la o mânuire brutală și în condițiile dure de front. Revoluția mare a fost produsă de către sovietici în domeniul pistolului-mitralieră. Există imaginea clasică a luptătorului german dotat cu un MP-38 sau MP-40, dar acestea nu se puteau compara cu PPD-40 sau PPŞ-41. Producătorii de arme sovietici s-au inspirat din realizările americane și au fost concepute încărcătoare cu 71 de cartușe. O ploaie de gloanțe ucigătoare putea să fie lansată nimicitor până la 200 m, dar eficacitatea era pentru luptele apropiate. PPŞ-41 putea să ajungă la cadență teoretică de 1.250 de lovituri pe minut și era un coșmar pentru infanteristul german dotat cu o armă cu repetiție să înfrunte ceva ce părea venit din viitor. Mai târziu a intrat în producție de mare serie PPS-43.
Dacă se trece la capitolul grenade, situația militarilor germani a fost și mai tristă. Clasica grenadă cu coadă le permitea să atace obiective aflate la o distanță mai mare, dar aliații au pariat pe cele defensive cu corpul turnat din fontă, prefragmentarea permițând obținerea de multe schije ucigătoare. Marea Britanie a intrat în luptă cu modelul Mark 1 ce avea 630 de grame. Uniunea Sovietică a opus germanilor varianta F1 și soldații americani aveau exemplare din Mark II.
Inginerii germani au pierdut competiția proiectării la capitolul aruncătoarelor de mine și partea sovietică a dispus de modelul de calibrul 120 mm, bomba de 16 kg fiind devastatoare în luptele de tranșee prin schije și suflul exploziei. Modelul a fost copiat de către români și germani, dar industria din cadrul Axei a produs prea puține exemplare în raport cu necesitățile frontului unde se înfruntau milioane de combatanți.
120 – PM-38 a fost o bijuterie a proiectării militare și putea să fie folosit în loc de artilerie de însoțire a infanteriei, cele zece lovituri pe minut fiind un adevărat potop de foc și fier. Variante perfecționate sunt folosite și astăzi pentru că joacă rol de zis tun al săracului. Puterea de foc a fost amplificată prin introducerea modelului de calibrul 160 mm ce avea bombe de 40,8 kg. Nici armele de calibru mai mic nu erau inferioare celor germane, bombele de 50 și 82 mm fiind utile în luptele din primele linii.
Artileria era principalul mijloc de nimicire pe câmpul de luptă, chiar dacă astăzi specialiștii sunt mai încântați de mijloacele motorizate ale oștirilor. Specialiștii germani, mai ales cei ce lucrau pentru firma Krupp, au inventat modele deosebite de tunuri și obuziere și gura de foc de calibrul 88 mm a intrat în legendă pentru că putea să fie un bun vânător de tancuri și nici avioanele grele nu erau în siguranță. A fost un șoc pentru tanchiști să fie loviți de proiectile de mare viteză cu o masă de 9,2 kg într-o epocă în care tunurile clasice nu treceau de calibrul 50 mm și atacau țintele cu proiectile de numai 1,43 kg.
Partea sovietică a fost mai pricepută în alegerea armelor pentru necesitățile războiului modern și proiectarea a fost la înălțimea așteptărilor lui Stalin, cel ce mereu cerea ceva mai simplu și, trebuie să completăm, mai ucigător. Obuzierul M-30 a fost conceput în jurul proiectilului de calibrul 122 mm ce se putea produce în mare serie și astfel erau simplificate procesele industriale și scădeau costurile. Masa era redusă la numai 2,45 tone și astfel gura de foc era facil de transportat pentru acoperirea diviziilor de infanterie. Proiectilele de 21,76 kg erau eficace împotriva fortificațiilor de campanie și puteau să neutralizeze tancuri prin lovituri directe sau prin fragmente metalice mari.
Armata germană a apreciat caracteristicile obuzierului și a folosit armele de captură în limitele stocurilor de muniții capturate și ale celor livrate de o economie supusă unui stres deosebit în urma cererilor din ce în ce mai numeroase venite din toate departamentele forțelor armate. Liniile defensive germane erau considerate prea puternice pentru proiectilele de 122 mm și industria a primit ordin să livreze tunuri și obuziere de calibrul 152,4 mm în cantități industriale, proiectilele acestora fiind suficiente pentru a deregla turela unui tanc greu sau să provoace avarii grave mașinilor ușor blindate prin schijele mari.
Tunul antiaerian de calibrul 88 mm a fost renumit în epocă prin faptul că era util în orice situație. Conceput să lovească ținte aeriene ce urmau să atace obiectivele în zbor orizontal de la mare altitudine, dispunea de proiectile ce plecau din țeavă cu o mare viteză inițială și aceasta putea să dea o traiectorie cât mai aproape de dreaptă. Era o condiție absolut necesară pentru artileria antitanc și rezultatele au fost uimitoare în multe lupte. A apărut o adevărată legendă în rândurile trupelor germane ce erau terorizate de blindatele inamice. Interesant este că a fost depășit în epocă de performanțele altor guri de foc și în această categorie a intrat tunul american de calibrul 90 mm, cel ce lansa proiectile de 10,6 kg la 12 km altitudine. Avea și avantajul unui sistem de încărcare ce permitea și 27 de trageri pe minut în varianta 90 mm Gun M2. N-a avut parte de celebritatea modelului german din cauză că țintele erau prea puține și oricum erau doborâte de avioanele de vânătoare.
Proiectanții germani n-au excelat nici la capitolul tancuri
Primele două modele au fost dezastruoase, Panzer I și Panzer II fiind echipate cel mult cu tunuri de calibrul 20 mm. N-au fost considerate inițial mașini de luptă, dar declanșarea conflictului a obligat conducerea nazistă să le treacă de la antrenament la bune de front. Dacă erau Panzer și erau fabricate în Germania, înseamnă automat că erau utile, revoluționare. Au fost construite într-o epocă în care fabricile sovietice plămădeau din oțel modelul T-26 cu tun de calibrul 45 mm.
Este interesant de observat că Panzer II a fost fabricat și după ce a fost văzut în condiții de luptă blindatul T-26 în timpul celebrului război civil din Spania. Se mai putea lucra la finisare, dar Stalin nu era adeptul frumuseții în domeniul militar. Era interesat de simplitate și de puterea de ucidere, cea mai importantă caracteristică dorită de cel ce râvnea la transformarea întregii lumi într-un lagăr.
Se consideră că cele mai temute tancuri din conflagrația mondială au fost Tiger și Panther, felinele din oțel fiind un adevărat coșmar pentru luptătorii inamici. Partea proastă este că ambele au fost un simbol al rămânerii în urmă în ceea ce privește proiectarea. Mașinile erau prea grele din cauza blindajului prost poziționat și foloseau motoare pe benzină, combustibil ce nu era de dorit într-o carcasă din oțel. În plus, grupul energetic consuma prea mult și multe tancuri Tiger au fost abandonate în pană seacă. Inginerii germani au fost cuprinși de o febră a megalomaniei și au conceput blindate grele și voluminoase, ceea ce genera probleme în timpul luptelor din cauza trenului de rulare fragil și greu de reparat de către echipaje.
Un T-34, mult mai modest prin masă, suporta mai ușor duritățile campaniei și s-a ajuns ca o mașină de 32 de tone să dispună de un tun de calibrul 85 mm. Cei sovietici au ținut cont de condițiile de teren și de transport și a rezultat IS-2, tunul de calibrul 122 mm fiind mult mai bun pentru lupta cu blindatele inamicului, dar mașinile erau folosite și pentru a străpunge pozițiile fortificate. Nu avea dimensiunile impresionante ale tancurilor germane, dar nu degeaba a primit numele dictatorului sovietic. Blindajul și puterea de foc îl făceau redutabil și aviatorii germani aveau drept misiune să identifice unde se aflau aceste mașini împreună cu cele purtătoare de tunuri de calibrul 152 mm pentru a fi sesizată direcția principală de ofensivă. Varianta îmbunătățită IS-3 n-a mai apucat să demonstreze de ce este în stare în Al Doilea Război Mondial pe Frontul de Est.
Proiectarea blindatelor a fost una interesantă din punct de vedere științific și în ceea ce privește finisarea mașinilor, dar direcția de gândire a fost absolut eronată prin adoptarea gigantismului ce genera infernale probleme logistice și de mobilitate. Tigrul regal era impresionant prin masă, dar tunul a rămas unul de 88 mm și care nu era util în luptele împotriva infanteriei. Modelul Maus n-a mai apucat să intre în acțiune, dar era o minune a complicării tehnice prin folosirea unui blindaj prea greu.
Avioanele germane, inferioare celor americane
Aviația dă senzația în aer și prin efectele de la sol și specialiștii au inventat modele capabile să îndeplinească diferite tipuri de misiuni. Au intrat în legendă Me-109 și FW-190, fiecare cu multe variante, proiectanții și tehnicienii încercând să le facă mai eficiente și ucigătoare. Au devenit legendare prin numărul de victime, dar sosirea forțelor americane a schimbat situația și nu numai din punct de vedere numeric.
Avionul P-47 Thunderbolt era mai mult decât legendar prin modul în care a fost construit. Fuzelajul rezistent și blindajele îi permiteau să încaseze lovituri grele și aparatul trebuia să ducă pilotul până-n propriile linii. Grija pentru omul de la bord era marea diferență față de concepțiile din tabăra statelor totalitare. Puterea de foc era asigurată de opt mitraliere grele de calibrul 12,7 mm și acestea erau capabile să spulbere de pe cer orice avion inamic. Colosul aerian era destul de rezistent pentru a efectua atacuri la sol cu bombe, rachete și gloanțe perforante. Dacă P-47 nu poate să fie considerată o mașină deosebită de către contemporani, P-51 Mustang a fost.
Motorul Merlin de origine britanică era perfect pentru fuzelajul american și s-a obținut un avion manevrabil și cu o mare rază de acțiune, net superioară adversarilor zburători. Performanțele erau permise și de o aripă mai subțire și perfect studiată pentru a permite o mai bună scurgere a aerului și astfel era redusă rezistența la înaintare. Ambele aparate puteau să folosească rezervoare suplimentare de combustibil ce erau largate înainte de confruntarea cu aviația inamică și produsele din petrol se găseau mereu în depozitele aerodromurilor. Mitralierele de la bord erau tot de calibrul 12,7 mm și erau în număr de patru, suficiente pentru doborârea țintelor aeriene.
Arma automată de calibrul 12,7 mm Browning M2 a fost un model de proiectare distrugătoare și capacitățile deosebite i-au fost sesizate de proiectanți. A fost distribuită ca gură de foc pentru sprijinirea infanteriei, a fost montată pe mașini pentru o deplasare rapidă a puterii de nimicire a forței vii sau a oricărei ținte motorizate fără protecție metalică. Rolul principal l-a avut însă în aviație pentru că a fost arma de la bordul avioanelor de vânătoare și a bombardierelor.
Standardizarea mitralierelor grele a permis o producție superioară de avioane de luptă și economii cu munițiile, proiectanții germani încercând tot felul de combinații de astăzi specialiștii nu mai pot înțelege despre ce variante de aparate este vorba. Gloanțele cu masă mare și viteză inițială deosebită provocau răni cumplite corpului militarului atins sau distrugeri importante în fuzelajul avionului luat în vizor. Nici n-a mai fost cazul să se treacă la producerea de muniție explozivă mult mai costisitoare. P-51 și P-47 au fost aparate mai evoluate pentru că au fost proiectate mai târziu în raport cu renumitul Me-109.
Distrugerea unui oraș întreg a fost ideea care a încolțit în mintea proiectanților de arme pentru că fabricile pot revărsa în mod continuu cantități impresionante de tehnică militară de orice tip. Bombardierul strategic a fost mașinăria concepută să nimicească oameni, localitate și fabrici prin raiduri masive. Natura concepției obliga industria la o producție de masă. Luftwaffe a intrat în istorie prin acțiunile din Polonia și apoi din Occident, dar specialiștii în aeronautică au avut mari probleme cu proiectarea și realizarea fuzelajelor colosale.
FW-200 a fost folosit împotriva convoaielor maritime și pentru acțiuni de cercetare, dar avea un corp sensibil la lovituri. He-177 a fost conceput cu patru motoare, dar acestea erau montate câte două pentru a acționa o unică elice. Mecanismul complicat a favorizat scurgerile de materiale inflamabile și la pierderea sau avarierea aparatelor afectate de defecțiuni. Industria aeronautică a Reich-ului n-a reușit să producă în masă un bombardier strategic adevărat.
Al Doilea Război Mondial a fost specific economiei de masă și conta foarte mult cantitatea. Bombardierele strategice erau interesante pentru orice operațiune ce ar fi avut drept țintă nimicirea fabricilor din tabăra inamică, dar acestea au fost livrate exact când cantitățile de combustibil erau din ce în ce mai greu de procurat. În plus, nu prea mai existau suficiente avioane de vânătoare care să asigure o escortă eficientă în lupta cu apărătorii occidentali sau sovietici.
Adolf Hitler a tot vorbit despre armele-minune și supușii le-au tot așteptat. Interesant este că sunt și mulți cei ce sunt încântați de existența acestora și de superioritatea promisă la nivel tactic sau strategic. Aviația cu reacție dădea senzație în epocă și astăzi se vorbește și se scrie mult despre cele două modele care au făcut o oarecare carieră. Me-262 era periculos pentru bombardierele strategice și avea caracteristici interesante de zbor. Totuși, rămânea vulnerabil în fața vânătorilor clasici în zborul la joasă altitudine din momentele decolării și ale aterizării. Un P-47 Thunderbolt sau un P-51 Mustang putea să fie mortal în astfel de situații.
Me-163 era un fel de rachetă pilotată ce folosea un amestec de substanțe deosebit de energice în reacție, dar care erau foarte periculoase în timpul folosirii, orice defecțiune fiind fatală pentru aparat și omul de la bord. Nu poate să fie considerat un model pentru aviația cu reacție din moment ce nu dispunea de un tren de aterizare eficient și venirea pe pistă implica un talent special din partea pilotului.
Modesta flotă de suprafață germană
Flota de suprafață germană a fost mai mult decât modestă și a fost lăudată de către inamic pentru a avea cu ce să se afirme la capitolul distrugeri. Şantierele navale au reușit să asambleze numai două cuirasate adevărate numite Bismarck și Tirpitz. Adevărate legende, Bismarck fiind definit drept cea mai mare navă de acest tip din Oceanul Atlantic. Orice cetate plutitoare din oțel este impresionantă și cele opt tunuri de calibrul 380 mm erau periculoase prin proiectilele cu o masă de 800 kg.
Au fost un model pentru evoluțiile următoare ale cuirasatelor? Nici pe departe! Artileria principală era montată clasic în patru turele duble și această dispunere nu aducea ceva nou în raport cu proiectarea din perioada precedentei confruntări mondiale. Inginerii americani au găsit soluția potrivită prin folosirea turelelor triple. Nici măcar gurile de foc de calibrul 380 mm nu mai erau la modă, SUA pariind totul pe cele de calibrul 406 mm. Diferența în milimetri nu spune prea mult cititorului contemporan, dar proiectilul american avea o masă de 1.225 kg. Nu exista în Europa o astfel de bijuterie a distrugerii și n-a mai încercat vreo mare putere să producă aceste simboluri ale industriei metalurgice.
Era greu de obținut aliajele necesare care să reziste la presiunile exercitate de pulberile de propulsie. Construcțiile gigantice au suprasolicitat economia Reich-ului și astfel a scăzut producția la alte categorii de armament. Nici nu s-a mai încercat dezvoltarea unei flote de cuirasate pentru că nu exista potențial economic. Nici celebru crucișător Prinz Eugen n-a fost ceva deosebit prin artileria clasică de calibrul 203 mm și prin dispunerea acesteia tot în turele duble.
Cuirasatul Bismarck mai era eronat și din alt punct de vedere: prea multe sisteme de artilerie. Tunurile principale de calibrul 380 mm erau perfecte pentru lupta contra navelor blindate și chiar un crucișător ușor putea să fie o țintă care să nu scape de proiectilele grele. Proiectanții s-au gândit că vapoarele mai rapide să fie combătute de artileria de calibrul 150 mm și astfel au apărut mai multe turele ce lungeau corpul vaporului și implicau blindaje groase. Un astfel de sistem militar avea o masă de 256 t și erau șase la bord. Masa nu era mare în raport cu deplasamentul total, dar modul de amplasare a tunurilor genera o extindere a carenei și se știe că oțelul special nu este ușor.
Oare cum se explică această fascinație pentru armamentul german? Specia umană a fost la origini una prădătoare și vânătoarea implica o mare plăcere pentru a vedea sânge și moarte. Victoriile Wehrmacht-ului din prima parte a conflictului și apoi pagubele importante produse inamicilor numeroși au dus la apariția mitului. Propaganda de la Berlin a tot vorbit de arme-minune și ideea a prins în creierul mulțimilor dornice mereu de senzațional. Adevărul este că succesele au fost obținute pe fondul unor mari erori ale generalilor inamici, mai ales a celor care erau sub controlul poliției politice. Atacul de la 22 iunie 1941 a surprins la frontieră o Armată Roșie în plin proces de concentrare pentru acțiuni ofensive și astfel germanii au obținut victorii incredibile prin amploare cu ajutorul unor arme uzate moral.
Există și o politică înverșunată și sistematică de denigrare a tot ceea ce a fost produs în Uniunea Sovietică înainte de 22 iunie 1941 și se recunoaște că erau multe tancuri, dar acestea erau tipuri vechi și cu tunurile de la bord se putea trage după vrăbii. Este interesant că o piesă de calibrul 20 mm era utilă la vânătoarea de tancuri și cea de 45 mm era un jalnic pușcoci pentru doborârea păsărilor și acelea de mici dimensiuni.
Astăzi se scrie despre performanțele minunate ale armelor germane, dar luptătorii de pe front foloseau ce apucau și era un fel de muzeu în aer liber pe Frontul de Est. Nici Zidul Atlanticului nu era departe de această imagine și acolo puteau fi întâlnite mitraliere germane MG-42, perfect adaptate pentru utilizarea în cazemate, împreună cu obuziere sovietice de calibrul 122 mm.
Inginerii germani au dat dovadă de o mare fantezie în proiectarea unor avioane sau rachete care să ajungă în mare viteză peste Atlantic, dar aceste invenții nu aveau legătură cu necesitățile imediate ale câmpului de luptă. Armele-minune implicau și multe materiale strategice ce erau necesare în alte sectoare și n-ar fi putut trece de faza prototipurilor în timp ce soseau valuri de militari cu arme mai clasice din ce în ce mai performante. Rachetele V-2 au fost interesante prin performanțe și au fost studiate și copiate, dar mult mai utile erau rudele mai mici denumite popular Katiușa, cele ce suprasaturau terenul cu explozibil și mai aveau și un impact psihologic devastator. Sistemele au fost păstrate ca principiu și variantele modernizate își demonstrează puterea de distrugere în Ucraina anului 2022.
Există persoane atașate fidel ideii că germanii au proiectat numai tehnică bună și că adversarii i-au învins numai prin superioritate numerică zdrobitoare. Nimic mai fals! Aliații au avut armament mai bun și generalii au aplicat corect principiul concentrării forțelor pentru atingerea superiorității numerice copleșitoare. Al Doilea Război Mondial a fost unul al producției de masă deoarece a avut loc în perioada de maximă înflorire a industriei ce livra mărfuri standardizate.
Discuția despre calitatea armelor germane în marele conflict izbucnit la 1 septembrie 1939 este oricum o făcătură a istoricilor din cabinetele luxoase și stimulați de anumite centre de putere. De ce? Câmpul de luptă are o realitate pe care cel mai bine o înțelegeau cei ce participau la acțiune. Militarii vremii au scris clar că erau necesare cantități uriașe de armament de toate tipurile și calibrele pentru a obține victoria și nu conta calitatea dacă oferea prea puține exemplare și nu la timpul potrivit. Ofițerul de infanterie Gheorghe Rășcănescu povestea că soldații români pe front săpau așa numitele gropi tătărești, adânci și înguste pentru un singur luptător. Erau ideale pentru protejarea luptărilor împotriva focului lansat din armele de infanterie cu tir razant.
Aruncătorul de mine era însă periculos prin faptul că lansa proiectilele pe o traiectorie înaltă și putea să nimerească în tranșee, ceea ce ar fi însemnat scoaterea din acțiune a mai multor oameni. Inamicul era obligat să bombardeze masiv și bombele aruncau schijele paralel cu solul. Numai prin lovitură directă puteau să elimine un om, dar se întâmpla destul de rar. Un cuib de mitralieră reprezenta o țintă greu de neutralizat și s-a calculat de către ofițerii români că sunt necesare o sută de lovituri trase de tun de calibrul 75 mm sau 80 de calibrul 100 mm. Dacă piesele de artilerie se aflau la distanță și nu aveau observatori de calitate, consumul se dubla.
Legenda despre superioritatea armamentului german trebuie să dispară din mentalitatea populară. Calitatea a existat și în tabăra aliată și a fost dublată de cantitate, ceea ce este perfect corect în condițiile existenței producției de masă. Adepți ai superiorității tehnicii germane vor exista în continuare pentru că specia umană folosește mai mult logica adorației decât logica științifică. Este prea greu să faci o interpretare de date și atunci se merge pe varianta clasică: lauzi una dintre părțile beligerante.
Ofițerii aliați au practicat o politică foarte inteligentă în ultima conflagrație mondială și, în același timp, absolut obișnuită în conflictele militare moderne: armele inamicului erau capturate sau strânse de pe câmpul de luptă, analizate și apoi copiate sau ajutau la perfecționarea celor din arsenalul propriu. Erau trase și concluzii utile despre modul cum trebuie folosite mașinile ucigătoare din dotare. Inginerii germani visau la mijloace de ucidere deosebite în timp ce uitau să se preocupe în mod intensiv de cele necesare imediat trupelor din prima linie.
A fost un haos intelectual
perfect organizat în Al Treilea Reich.
Foto sus: Soldat sovietic înarmat cu un pistol-mitralieră PPŞ-41 escortează un prizonier german după Bătălia de la Stalingrad (© Bundesarchiv, Bild 183-E0406-0022-011 / CC-BY-SA 3.0)
Bibliografie minimală
- Corespondența Președintelui Consiliului de Miniștri al U.R.S.S. cu Președintele SUA și cu Primii Miniștrii ai Marii Britanii din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei 1941 – 1945, vol. I, Editura de stat pentru literatură politică, București, 1958.
- Documente privind istoria militară a poporului român 13 mai 1945 – 31 decembrie 1947, Editura Militară, București, 1988.
- Bagramian, I. H., Așa a început războiul, Editura Militară, București, 1974.
- Cloșcă, Ionel, Războiul naval și legile lui, Editura Militară, București, 1991.
- Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers enciclopedic, București, 1997.
- Costescu N. Lucian, maior, Focurile artileriei în luptă, Tipografia Cartea de Aur S.A., f.a.
- Djilas, Milovan, Conversații cu Stalin, Corint Books, București, 1995.
- Duțu, Alecsandru, Între Wehrmacht și Armata Roșie, Editura Enciclopedică, București, 2000.
- Eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord 22 iunie – 26 iulie 1941, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.
- Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu Relațiile româno – germane (1938 – 1944), Editura Humanitas, București, 1994.
- Iancu, Petre, Aventura submarinului, Editura Albatros, București, 1984.
- Istoria economică a României, vol. II, coordonator academician N. N. Constantinescu, Editura Economică, București, 2000.
- Istoria Aviației Române, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1984.
- Manole, Ilie, Ioan Damaschin, Confruntări navale, vol. 2, Editura Militară, București, 1988.
- Rășcănescu, Gheorghe, Erou la Cotul Donului, Editura Militară, București, 2017.
- Roman, Valter, Probleme militare contemporane, Editura Militară, București, 1949.
- Scafeș, Cornel, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I. Scafeș, Cornel Andone, Ioan Dănilă, Romeo Avram, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.
- Scârneci, Vasile, Viața și moartea în linia întâi, Editura Militară, București, 2012.
- Sokolovski, V. D., Strategia militară, Editura Militară, București, 1972.
- Solonin, Mark, Butoiul și cercurile, Polirom, Iași, 2012.
- Stăncescu, Ioan, Oceanele și mările lumii, Editura Albatros, București, 1983.
- Suvorov, Victor, Ziua „M”, Polirom, Iași, 1998.
- Suvorov, Victor, Ultima Republică, vol. III, Polirom, Iași, 2011.
- Ştefănescu, Alexandru V., În umbra Marelui Reich, Editura Cetatea de scaun, Târgoviște, 2020.
- Ţenescu, Fl., Cunoștințe generale asupra războiului și studiul lui, vol. III, Tipografia militară a Ministerului de Răsboiu, București, 1922.
- Zaharia, Gheorghe, Constantin Botoran, Politica de apărare a României în contextul european interbelic 1919 – 1939, Editura Militară, București, 1981.
- Zamfir, Zorin, Jean Banciu, Tratat de istorie universală Al Doilea Război Mondial, vol. III, Pro Universitaria, București, 2009.
