Mărturii despre lovitura de stat din 30 decembrie 1947
La sfârșitul anului 1947, comuniștii români, care puseseră în aplicare începând cu 1944, sub atenta supraveghere a lui Stalin, planul de cucerire a guvernării, au trecut la ultima fază a acestei operațiuni: înlăturarea Regelui Mihai, singurul obstacol rămas în calea comunizării totale a țării.
Inițial, liderul sovietic recomandase comuniștilor români să nu intre în conflict direct cu Regele Mihai, ținând cont de popularitatea de care se bucura suveranul în rândul românilor. Importantă era preluarea puterii executive, ceea ce s-a întâmplat odată cu instalarea Guvernului Groza.
Situația se schimbase în 1947, când Partidul Comunist din România se instalase ferm la conducere, opoziția fusese lichidată și se putea trece la planul de înlăturare a regelui, lucru destul de complicat, chiar și în circumstanțele favorabile în care se afla puterea comunistă din România în acel moment.
Vestea că regele urma să plece în Marea Britanie pentru a asista la căsătoria principesei Elisabeta, viitoarea regină a Angliei, a stârnit bucurie în rândul Guvernului Groza, care nu a întârziat să-și dea avizul pentru această călătorie.
Principalii miniștri l-au condus pe suveran la aeroport cu speranța că regele nu se va mai întoarce în țară, problema înlăturării monarhului urmând să se rezolve de la sine, fără ca regimul să fie acuzat că a dat o lovitură de stat.
Dar regele s-a întors în țară, fiind primit foarte rece de reprezentanții guvernului.
Ultimatumul
Pe 29 decembrie 1947, Dimitrie Negel, mareșalul Curții Regale, a fost sunat la telefon de premierul Groza, care îi cere să fie primit de rege în audiență, a doua zi.
Regele, aflat la Sinaia, confirmă întâlnirea care urma să aibă loc la Palatul Elisabeta, de lângă Arcul de Triumf. Martor ocular la ceea ce avea să se întâmple pe 30 decembrie, Mircea Ionniţiu, secretarul particular al regelui și fost coleg de clasă cu monarhul, realizează că situația devenise gravă şi că regimul comunist era pe punctul să-l înlăture pe rege. El îi comunică acest lucru suveranului, chiar dacă Negel credea că premierul Groza solicitase o audiență pentru a prezenta acordul guvernului în legătură cu căsătoria Regelui Mihai cu Ana de Bourbon Parma, pe care o cunoscuse la festivitățile de la Londra.
Conform memoriilor sale, Ionniţiu observă în dimineața de 30 decembrie că Palatul Elisabeta este înconjurat de militari din Divizia „Tudor Vladimirescu” şi că legăturile telefonice fuseseră întrerupte.
Petru Groza s-a prezentat în audiență însoțit de liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ei îi înaintează regelui un ultimatum, cerându-i să abdice în două ore, altfel ar fi urmat represalii asupra simpatizanților regali aflați în detenție.
Regele a cerut ca poporul român să fie consultat, dar a fost refuzat. În cele din urmă, Regele Mihai a acceptat condițiile ultimatumului și a părăsit țara pe 2 ianuarie 1948, în tot acest timp fiind supravegheat și controlat de trupele Diviziei „Tudor Vladimirescu”.
Regimul comunist reușea să pună mâna pe întreaga putere în stat, dar mai avea nevoie de o aparență de legalitate.
Ziarul „Scânteia”, organul de presă oficial al Partidului Comunist, anunța în ediția din 31 decembrie că, în seara de 30 decembrie, într-o ședință solemnă și într-o atmosferă de nemărginit entuziasm, Parlamentul a proclamat în unanimitate Republica Populară Română. O nouă constituție urma să fie elaborată, iar până atunci conducerea statului era asigurată de un prezidiu din care făcea parte și scriitorul Mihail Sadoveanu.
Cum a fost organizată ședința solemnă a Adunării Deputaților, imediat după abdicarea regelui?
Adunarea Deputaților, cum se numea atunci parlamentul monocameral rezultat în urma alegerilor din noiembrie 1946, se afla în vacanță de sărbători. Cei mai mulți dintre deputați se aflau în județele de unde proveneau și nici nu știau ce se întâmplă la București.
O mărturie inedită în acest sens vine din familia unuia dintre vicepreședinții Adunării Deputaților de la acea vreme, Ion D. Isac, deputat de Gorj. În ziua anunțării proclamării republicii, vicepreședintele Adunării Deputaților se afla acasă, în gospodăria sa din comuna Pojogeni, județul Gorj. Fiul său, ing. Ilarie Isac, acum în vârstă de 90 de ani, își aduce aminte, într-o scrisoare trimisă redacției Historia, de acele momente.
„În 1947, având 14 ani, eram elev la Liceul Tehnic Horticol Băneasa din Bucureşti şi în decembrie am venit acasă în vacanţa de Crăciun. Tatăl meu, Ion D. Isac, era deputat de Gorj şi avea funcţia de vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor. Eram cu toţii în casa familiei din comuna Pojogeni. Tatăl meu ieşise în curte cu fratele lui, pentru a îngriji animalele din gospodărie. Eu am auzit la radio despre abdicarea regelui şi l-am anunţat imediat pe tata, care a plecat de urgenţă la Târgu Cărbuneşti pentru a vorbi la telefon cu Mihail Sadoveanu. Acesta i-a spus să rămână acasă“, scrie Ilarie Isac.
Ședința solemnă a Adunării Deputaţilor convocată în grabă în seara de 30 decembrie nu putea avea loc din punct de vedere legal din cauza lipsei numărului de deputaţi necesar pentru îndeplinirea cvorumului. În situația în care cei mai mulți membri ai Adunării erau plecați din București în vacanța parlamentară, organizatorii ședinței parlamentare au adus tot felul de oameni pe care i-au găsit pentru a ocupa locurile din sală.
Ședința, desfășurată sub președinția lui Mihail Sadoveanu, a durat 45 de minute. Nu s-a făcut apelul nominal și nu s-a comunicat numărul deputaților prezenți. Cele două legi „adoptate”, prima, pentru constituirea Republicii Populare, a doua, pentru numirea prezidiului Republicii Populare Române, nu fuseseră dezbătute nici în comisiile de specialitate.
Ziua s-a încheiat cu o manifestație a comuniștilor în Piața Palatului, prin care își exprimau bucuria pentru abolirea monarhiei și instaurarea republicii.
Vechea elită politică a țării, reprezentanții partidelor politice și toți cei care au fost considerați opozanți ai conducerii comuniste au ajuns în închisoare, indiferent de pozițiile lor politice.
Învățătorul Ion D. Isac, parlamentar începând cu 1929 pe listele țărăniștilor, a ajuns și el la Canal. Născut în 1893 într-o familie de țărani neștiutori de carte, a învățat în comuna natală și apoi a reușit să urmeze Școala normală de învățători de la Craiova. Întors acasă, înființează școala din sat, unde predă pentru toți copiii. În 1916 este mobilizat ca sublocotenent în Regimentul 18 Gorj și ia parte la campaniile Primului Război Mondial. În timpul luptelor, notează întâmplările prin care trece alături de soldații săi și de unitatea din care face parte. Însemnările vor fi strânse în volumul de amintiri din război Zile de zbucium și glorie. Pe Valea Jiului, 1916, publicat în 1933.
Ca învățător, marea sa realizare este construirea prin eforturi proprii a școlii de meserii din comuna natală. Localul a fost ridicat din temelii prin împrumuturi bancare și contribuții proprii.
În calitate de parlamentar, a militat pentru îmbunătățirea situației învățământului, a contribuit la elaborarea unor legi importante în epocă privind starea țăranilor și a avut o bogată activitate publicistică, mai ales în presa locală.
Acest articol a fost publicat în numărul 263 al revistei „Historia” (revista:263), disponibil în format digital pe platforma paydemic.
Foto sus: După abdicarea forţată din decembrie 1947, Regele Mihai I ia drumul exilului; în tren, alături de Regina-mamă Elena, în ianuarie 1948 (© Getty Images / Fototeca online a comunismului românesc)
Mai multe pentru tine...
