Abdicarea regelui Mihai. «Sfârșitul unei epoci»

După ocuparea teritoriului României de către Armata Roșie, transformarea țării în republică populară și impunerea unui regim de tip sovietic erau o chestiune de timp. Opoziția internă față de acapararea totală a puterii de către comuniști nu putea avea sorți de izbândă, în pofida unor gesturi spectaculoase, precum „greva regală” (21 august 1945-7 ianuarie 1946) sau votul masiv împotriva alianței electorale conduse de comuniști, la alegerile din 19 noiembrie 1946.

Forțele democratice din România nu aveau sprijin nici pe plan extern. Prin acordul de procentaj, semnat în secret la Moscova de Churchill și Stalin (octombrie 1944), Uniunea Sovietică primea mână liberă în România. Semnarea tratatelor de pace de la Paris dintre Aliați și statele Axei, inclusiv România (februarie 1947), și ratificarea acestora de către cele trei mari puteri care au câștigat războiul au însemnat și o recunoaștere a regimului impus la București în martie 1945.

„Regele Mihai a reprezentat ultimul bastion al democrației și a dat o adevărată bătălie de ariergardă împotriva comunizării României. Soarta suveranului era însă pecetluită: încă de la rii 7 martie 1945, a doua zi după instalarea guvernului Groza, un grup de activiști sovietici au remis reprezentanților PCdR, Ana Pauker, Constantin Pârvulescu și Constantin Doncea, un plan de comunizare a României care prevedea, printre altele, «abdiabdicarea regelui și exilul familiei regale». Măsurile fixate în plan urcarea urmau să fie realizate în următorii trei ani” (Florin Constantiniu).

Evenimentele produse în ultimele luni de război și în primii doi ani după încheierea conflictului mondial nu lăsau însă niciun dubiu: monarhia urma să fie înlăturată din România. Singurele întrebări erau când și cum. Prilejul s-a ivit la sfârșitul anului 1947. Regele Mihai și regina- mamă Elena au fost invitați la Londra, la nunta prințesei moștenitoare a Marii Britanii, Elisabeta, cu ducele Philip de Mountbatten. Cei doi au părăsit Bucureștiul pe data de 11 noiembrie.

În timpul vizitei în străinătate, regele Mihai a purtat mai multe convorbiri secrete cu oficiali și diplomați occidentali, printre care Ernest Bevin, ministrul de Externe britanic, și Lewis Williams Douglas, ambasadorul Statelor Unite, în urma cărora a fost extrem de dezamăgit. Printre subiectele abordate a fost și oportunitatea întoarcerii în România. Americanii și britanicii i-au dat de înțeles că decizia de a se întoarce sau nu înapoi în țară „îi aparține în totalitate” regelui Mihai.

În țară, „mulți români se temeau că Mihai nu se va mai întoarce de la Londra”, arată o telegramă a Legației SUA de la București. Aceste temeri erau justificate, în contextul în care România rămăsese ultima monarhie din Europa de Est ocupată de sovietici, toate celelalte dinastii fiind înlăturate. Regele Mihai a părăsit Londra pe 29 noiembrie, dar nu s-a întors direct în România, ci s-a oprit în Elveția. Încă mai aștepta sfatul americanilor.

Pe data de 17 decembrie, Legația americană de la Berna a fost informată că regele Mihai a hotărât să se întoarcă în țară, „în absența consilierii din partea Statelor Unite ale Americii”. Regele Mihai a sosit în București pe 21 decembrie, fiind întâmpinat în gara Mogoșoaia de membrii guvernului și miniștrii plenipotențiari ai țărilor prin care a trecut suveranul român, Marea Britanie, Franța, Elveția, Austria și Ungaria.

A fost o primire rece, strict protocolară, în evident contrast cu cea rezervată mareșalului iugoslav Iosip Broz Tito, care vizitase România cu câteva zile înainte. Cu acea ocazie a fost invitat tot corpul diplomatic de la București, atât la sosire, cât și la plecare. Două zile mai târziu, regele Mihai a plecat la Sinaia, împreună cu suita sa și cu regina mamă, pentru a petrece Crăciunul și Anul Nou, nu înainte de a semna decretul privind numirea lui Emil Bodnăraș în funcția de ministru al Apărării Naționale.

În seara zilei de 29 decembrie, regele Mihai primește un telefon de la premierul Petru Groza, care îi solicită o întrevedere la București, în ziua următoare, fără să-i spună motivul. Nimeni nu se aștepta la abdicare, membrii Curții au crezut că ar putea fi vorba despre o discuție privind viitoarea căsătorie a regelui Mihai cu prințesa Ana de Bourbon-Parma, eveniment pentru care Guvernul trebuia să-și dea acordul, conform normelor. În zorii zilei de 30 decembrie, suveranul și regina mamă pornesc spre București.

Regele, forțat să abdice

În zilele precedente, Guvernul comunist adoptase un plan secret de măsuri pentru a forța abdicarea regelui și a preveni o eventuală reacție negativă a populației. Conform unui raport al Legației britanice de la București, din 8 ianuarie 1948, când a ajuns în București, pe șoseaua Kiseleff, unde se află Palatul Elisabeta,

„Regele a observat un mare număr de trupe comuniste din [Divizia] «Tudor Vladimirescu», antrenate de ruși, cu arme automate, pe care le-au încărcat imediat ce automobilul Regelui s-a apropiat. Văzându-l pe Rege, trupele au permis trecerea automobilului acestuia, dar au barat drumul automobilelor din suită. Regele a intrat în interiorul Palatului Elisabeta, pe care l-a aflat înțesat cu trupe [din Divizia] «Tudor Vladimirescu»”.

La scurt timp, la Palatul Elisabeta au sosit Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei și transporturilor. Aceștia au cerut tuturor, în afară de rege și de regina mamă, să părăsească încăperea. Conform raportului Legației britanice, „Groza s-a plasat pe o latură a încăperii și n-a luat parte la discuție”.

Gheorghiu-Dej i-a spus regelui că „Noi și grave evenimente au intervenit și ele fac esențial ca Majestatea Voastră să abdice imediat”. Raportul precizează că „Regele a solicitat un răgaz de 24 de ore pentru a evalua situația, la care Dl. Dej a replicat că avea la dispoziție zece minute”.

În cele din urmă s-a ajuns la un acord, regele Mihai avea la dispoziție o oră, după care, a amenințat Dej, se putea produce o „baie de sânge”, iar suveranul ar fi fost făcut responsabil pentru asta. Dej l-a amenințat pe regele Mihai că cei aproximativ o mie de studenți care se aflau în acel moment în închisorile din București ar putea fi executați și susținea că Guvernul nu putea asigura siguranța cetățenilor Bucureștiului, dacă ar fi izbucnit mișcări de stradă din cauza refuzului monarhului de a abdica.

Mai multe surse, întărite ulterior și de suveran, susțin că ar fi fost amenințată chiar viața regelui. Petru Groza ar fi scos un pistol din buzunar și i-ar fi spus regelui: „Vedeți dumneavoastră, nu vreau să am aceeași soartă ca și Antonescu”, făcând referire la actul din 23 august 1944. Peste ani, Emil Bodnăraș a evocat evenimentele produse atunci:

„Înarmat era el [Gheorghiu-Dej – n.r] cu partea teoretică, iar pentru partea practică i-am dat un pistol în mână, putea să-l bage în buzunar, i-am dat unul mai mititel să-l dea și lui Petru Groza, care îl însoțea în această misiune, deși formal, Groza era fațada cu care se intra în Palat; și restul măsurilor organizatorice, concretizate foarte precis până la cele mai mici amănunte, în batalioanele muncitorești înarmate, în măsuri luate pe tot teritoriul țării, ca nicio vrabie dă nu poată scăpa observației noastre”.

Regele Mihai și regina mamă erau izolați în palat, nimeni nu putea să iasă sau să intre, iar liniile telefonice fuseseră tăiate. În cele din urmă, Regele Mihai a acceptat să semneze actul de abdicare înmânat de Gheorghiu-Dej și Groza, fără să poată modifica niciun cuvânt.

Actul de abdicare a regelui Mihai I:

PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ȘI VOINŢĂ NAŢIONALĂ REGE AL ROMÂNIEI

La toți de față şi viitori, sănătate!

În viața statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieții de stat.

Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condițiunilor stabilite de pactul fundamental – Constituția țării – ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare.

În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de răspundere ai țării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituția monarhică nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României.

În consecință, pe deplin conştient de importanța actului ce fac în interesul poporului român,

ABDIC

pentru mine şi pentru urmaşii mei la tron, renunțând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al României.

Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de stat.

Mihai R.

Dat la Bucureşti,

astăzi 30 decembrie 1947

Proclamarea Republicii Populare Române

În seara zilei de 30 decembrie, Petru Groza a convocat o ședință a Consiliului de Miniștri, pentru a le aduce la cunoștință că regele a acceptat să semneze declarația de abdicare. În declarația susținută în fața Consiliului, Groza recunoaște că „monarhia constituia o piedică [ultima – n.r.] în calea dezvoltării țării noastre spre un regim de democrație populară”.

Cu acest prilej, Groza a anunțat proclamarea Republicii Populare Române și constituirea unui organ provizoriu de conducere formală a statului, în locul unei Regențe, a cărei instituire era cerută de Constituție. Acest organ provizoriu, numit Prezidiumul Republicii Populare Române, era format din cinci membri: Mihail Sadoveanu, președintele Adunării Deputaților, Constantin Ion Parhon, președintele ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), Ştefan Voitec, ministrul Educației Naționale, Gheorghe Stere, președintele Curții de Apel din București, și Ion Niculi, vicepreședintele Adunării Deputaților.

Prezidiul republicii Populare române în 1948: Ştefan Voitec, Mihail Sadoveanu, Gheorghe Stere, Constantin Ion Parhon, Ion Niculi

În seara zilei de 30 decembrie a avut loc o ședință specială a Adunării Deputaților. Petru Groza a citit actul de abdicare și proclamația Consiliului de Miniștri, iar deputații au votat, fără niciun vot împotrivă, „Legea pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română”. Legea, publicată în aceeași seară în „Monitorul Oficial”, menționa că Adunarea Deputaților a luat act de abdicarea regelui și suspenda Constituția. Şedința Adunării Deputaților a început la ora 19:10 și s-a încheiat la ora 19:55.

Darea de seamă oficială a ședinței consemnează că „participanții au aplaudat cu diferite intensități, de 17 (șaptesprezece) ori în 45 de minute. Cele 17 manifestări de adeziune însumează un minim de 20 de minute. De unde rezultă că «lucrările» propriu-zise ale Adunării Deputaților din ziua de 30 decembrie 1947 au durat cel mult 25 de minute. Un adevărat record de viteză în stabilirea formei de stat a României, după model sovietic. «Voința populară» în forma ei cea mai condensată” (Dinu C. Giurescu).

„Sfârșitul unei epoci”

Regele Mihai a cerut să se adreseze direct poporului și să anunțe abdicarea la radio, însă a fost refuzat. Cetățenii români au aflat de abdicarea monarhului în seara zilei de 30 decembrie, în jurul orei 18:00, prin intermediul unui comunicat transmis la radio. Începând de a doua zi a fost declanșată o campanie furibundă de propagandă.

„Pe 31 decembrie și în zilele următoare a început delirul mass-media, cu laude superlative și o retorică pe măsură, privind noua orânduire și perspectivele deschise poporului muncitor. Pe tramvaie fluturau bannere cu «Trăiască Republica Populară Română». Centralele telefonice ale instituțiilor publice întâmpinau pe solicitanți cu aceeași lozincă la care erai nevoit să răspunzi «Trăiască» sau «Trăiască Republica». Publicul era «educat» chiar din prima zi să accepte noua formă de stat – democrația populară” (Dinu C. Giurescu).

Orice detaliu despre abdicare a fost ascuns opiniei publice. Până și servitorii Casei Regale au fost obligați să jure că nu vor vorbi cu nimeni despre ce s-a întâmplat, în special cu străinii. Cu toate acestea, vestea abdicării a reprezentat un adevărat șoc pentru majoritatea românilor. Conform unei telegrame din 31 decembrie, trimisă de Rudolf Schoenfeld, ministrul american la București, către Departamentul de Stat american,

întreaga poveste a fost gestionată neobișnuit de repede și de eficient de guvernul român și a luat populația complet prin surprindere... Reacția poporului român cu privire la abdicare a fost una de șoc și durere, comparabilă cu cea exprimată la moartea președintelui Roosevelt. Totuși, nu a avut loc nicio tulburare și, conform unor surse de încredere, nu se așteaptă vreuna. Guvernul ascunde faptul că a forțat abdicarea și a elaborat proclamația regală și că l-a obligat pe rege să o semneze. Toate prezentările din presă și de la radio sunt menite să-i convingă pe români că acesta a fost întradevăr un act voluntar al regelui”.

Într-un raport din 8 ianuarie 1948, Legația britanică de la București spunea că „abdicarea Regelui a fost forțată și evenimentul constituie o lovitură de stat” și observa că „a fost, în general, primită de poporul român ca o nouă și teribilă lovitură dată țării de opresorii comuniști. Abdicarea a fost primită cu profundă întristare și cel mai bun comentariu al moralei populare este acela că populația nu îndrăznește s-o deplângă public... Este un puternic simțământ în România în sensul că plecarea Regelui marchează nu numai sfârșitul unei epoci, dar – după cum comuniștii nu au cutezat să evidențieze – începutul unei noi epoci de sovietizare a României”.

„«Sfârșitul unei epoci», formularea diplomatului britanic corespundea realității. Desigur, oamenii își dădeau seama, mai ales în 1947, după așa-zisele «alegeri», că guvernarea procomunistă se întărește și își întinde aria de cuprindere. La acest rezultat contribuia și absența oricărei reacții de la țările din Vest. Atâta vreme cât Regele rămânea în fruntea statului, exista totuși speranța că se păstra ceva din întocmirea normală a țării. Cu abdicarea Suveranului se încheia o întreagă etapă de istorie, iar speranțele unei reveniri la o viață normală se risipeau de tot” (Dinu C. Giurescu).

Plecarea în exil

Pe 31 decembrie, regele Mihai și regina mamă Elena au părăsit Capitala și s-au îndreptat spre Sinaia, unde au fost ținuți sub atentă supraveghere până pe data de 3 ianuarie 1948. Castelul Peleș se afla sub paza strictă a trupelor din Divizia „Tudor Vladimirescu”, iar orice mișcare îi era raportată imediat lui Emil Bodnăraș. De la întoarcerea în Sinaia, regelui și reginei mamă li s-a interzis să comunice cu oricine și abia au avut timp să-și facă bagajele.

O telegramă din 1 ianuarie 1948, trimisă de Rudolf Schoenfeld, menționa că „în ciuda promisiunii făcute de Groza în momentul abdicării regelui, cum că acestuia i se va permite să scoată cu el din țară persoanele din anturaj pe care le va dori, precum și bunurile personale, Ionnițiu [secretarul particular al regelui – n.r.] a spus că acum nu mai este deloc sigur cine va putea să-l însoțească pe rege în exil sau ce bunuri personale va putea lua cu el. A afirmat de asemenea că guvernul i-a oferit regelui o sumă de bani, pentru a-l ajuta după plecarea din țară, și că acesta a refuzat oferta”.

Regele și regina mamă au plecat din țară spre Elveția în seara zilei de sâmbătă, 3 ianuarie, însoțiți de câțiva membri ai anturajului regal. Conform Raportului legației britanice de la București din data de 8 ianuarie, „până la urmă, totuși, [regele] a fost tratat cu o oarecare politețe. Trenul regal a fost trimis de la București la Sinaia, iar din Sinaia i s-a permis să plece din gara regală, unde a fost derulat, ca de obicei, covorul roșu. Totuși, nimeni nu a avut permisiunea de a se apropia de gară în momentul îmbarcării”.

Într-un „Raport asupra plecării fostului rege Mihai” din data de 4 ianuarie 1948, făcut public de CNSAS, este descris cu lux de amănunte momentul în care regele părăsește România. În data de 3 ianuarie, la ora 17:00, au sosit la gară trei automobile ale regelui și două camioane cu bagaje. Imediat a început îmbarcarea celor trei autoturisme și a bagajelor în vagoanele ce se găseau garate în spatele fostei rampe regale. La ora 17:05, în fața gării au sosit ziaristul englez Leonard Kirschen și trei jurnaliști americani.

„La ora 18 a sosit de la București garnitura specială cu care pleca Mihai din țară. Paza trenului era asigurată de circa 25 agenți de siguranță sub conducerea Insp. Nicolski [Boris Grünberg, colonel NKVD, care folosea în România pseudonimul Alexandru Nicolski – n.r.] și comisar șef Vendel și de ostași și ofițeri din Divizia Tudor Vladimirescu. Fiecare ușă a vagonului era păzită de un agent și un soldat cu armă automată. (...)

Între timp în vagonul bucătăriei au fost încărcate un butoi cu brânză, saci cu cartofi, lăzi cu zahăr și pachete de alimente. La ora 19.45 s-a[u] dat dispoziții ca Leonard Kirschen și ziariștii americani să fie poftiți să se suie în mașină și să plece din preajma gării, ceea ce au și făcut. La ora 20.15 au sosit la gară Mihai cu mama sa și Jaques Vergotti. Mihai și Elena au trecut prin salonul gării și fără a sta de vorbă cu nimeni au suit repede în vagon. (...)

La ora 20.30 trenul special cu fostul rege Mihai și suita au părăsit gara Sinaia, cu direcția Lausanne – Elveția. (...) Din informațiile obținute de la Insp. Gl. Paraschiv s-au aflat următoarele: Insp. Gl. Paraschiv se găsea de două zile la Castelul din Sinaia și a făcut controlul bagajelor suitei ce urma să însoțească pe Mihai. Bagajele lui Mihai nu au fost controlate și acesta a avut dreptul să aducă 12 valize ale sale, odată cu el la gară.

Din cele observate de noi, valizele care au fost duse la gară de Mihai – cu aproximativ 15 minute înainte de plecare – au fost aproximativ 30. (...) După abdicare Mihai a stat foarte grav și izolat, iar Elena [regina mamă – n.r.] a plâns tot timpul. (...) Trenul special urma să se oprească la Săvârșin pentru a lua 3 persoane. Polițiștii și ostașii fac paza trenului până la graniță. Garnitura merge până în Elveția, de unde se va înapoia în țară”, notează raportul.

Regele Mihai i-a relatat ulterior ministrului britanic de la Berna, Thomas Maitland Snow, că bagajele sale și ale reginei mamă nu au fost deschise la graniță, „dar toate cele aparținând suitei regale au fost răscolite și chiar persoanele din suită au fost dezbrăcate și percheziționate”.

În ceea ce privește situația financiară a regelui, după sosirea în Elveția, John Carter Vincent, ministrul american la Berna, îl informa pe George Marshall, secretarul de stat american, că „Mihai a refuzat categoric oferta lui Groza de a primi o sumă de bani nemaipomenită. Lui Mihai i s-a permis să scoată din țară numai bunuri personale, dar nu obiecte valoroase, cum ar fi operele de artă. A fost informat că venitul de pe urma vânzării acestora din urmă îi va fi trimis lui, dar el nu se așteaptă să primească ceva.

Aparent, capitalul său lichid în Elveția se ridică la 50.000 de dolari americani și 200.000 de franci elvețieni” (9 ianuarie 1948). Ultimii membri ai Familiei Regale, respectiv principesele Elisabeta și Ileana, mătușile regelui Mihai, au părăsit România pe 12 ianuarie, cu un tren special. Împreună cu ele au plecat soțul principesei Ileana, Anton de Habsburg, cei șase copii ai lor și un grup de 20 de persoane.

„Guvernul român i-a tratat cu caracteristica-i atitudine ostilă, verificând fiecare articol vestimentar în momentul împachetării, reducând limita de bagaje în ultimul moment și punând stăpânire pe proprietățile acestora înainte ca grupul să plece”, informa Rudolf Schoenfeld, ministrul american la București.

„Rapiditatea cu care revoluția comunistă s-a înfăptuit în România pare să provoace o mare duritate și mari suferințe... Pentru poporul român, ori pentru aceia care și-au exprimat opiniile față de mine și pentru prietenii mei, mai este o simplă mângâiere în prezenta situație, și anume că Regele lor a scăpat cu viață”, nota R. Sarell, prim-secretar al Legației britanice de la București, pe 8 ianuarie 1948.

BIBLIOGRAFIE:

Mircea Chirițoiu, Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, Editura Fundația Academia Civică, București, 1997. Documente selectate și adnotate de Mircea Chirițoiu. Prefață de dr. Florin Constantiniu.

Dinu C. Giurescu (coord.), Istoria Românilor. vol. X, editura Enciclopedică, București, 2013.

Mark László-Herbert, Abdicarea regelui Mihai: Documente diplomatice inedite, Editura Humanitas, București, 2010.