Marele jaf comunist: Naționalizarea din 11 iunie 1948

România Mare a cunoscut o perioadă de înflorire în care afacerile s-au dezvoltat rapid, dar a venit anul 1939 și semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Tancurile cu stele roșii au invadat teritoriul dintre Prut și Nistru în iunie 1940 și acțiunea urma să se repete în vara anului 1941, dar evenimentele militare au decurs altfel decât era planificat. O vreme a fost îndepărtat pericolul, dar situația armelor a fost defavorabilă și s-a ajuns în martie 1944 ca trupele sovietice să revină în Moldova.

Tancurile sovietice de tip T-34 au ajuns în octombrie 1944 la frontiera vestică și astfel întreaga Românie a început să facă parte din lagărul comunist, cel ce trebuia să fie veșnic. Trebuia să se treacă la realizarea noii lumi și la 6 martie 1945 a fost impus primul guvern pe gustul conducerii de la Moscova și imediat s-a dus o politică totalitară împotriva locuitorilor din noul stat ocupat, oficial eliberat. Trebuia distrusă lumea veche și astfel să fie ștearsă orice amintire diferită de cea indicată de Stalin. Numai directivele de peste Prut aveau valoare.

Legea 119 din 11 iunie 1948

Comunismul se definește prin distrugerea proprietății private și introducerea proprietății comune asupra mijloacelor de producție. A fost normal să fie elaborată Legea 119 din 11 iunie 1948 și s-a venit cu expresia de naționalizare pentru a se sugera că se face totul pentru poporul român, unii naivi căzând și astăzi în plasa propagandei de partid. Autoritățile roșii au pus ochii pe cele mai mari capacități industriale și astfel statul a realizat un jaf fără precedent în istoria modernă.

Primul obiectiv al regimului a fost tot ceea ce era din domeniul metalurgiei și al producției de țevi și laminate. Au fost identificate 10 fabrici în frunte cu cele realizate de renumitul Nicolae Malaxa. Erau risipite prin toată țara, ceea ce înseamnă că burghezia era interesată de dezvoltarea producției și nu era ceva specific numai comunismului. Erau uzine din București, Galați, Câmpia Turzii, Călan, Brăila, și Reșița. Erau capacități mari ce puteau să asambleze chiar locomotive cu masa de 100 t pentru tractarea trenurilor grele de marfă. Exista un nucleu de specialiști care se pricepeau la obținerea și prelucrarea oțelului în obiecte cât mai scumpe. Bazele industriei metalurgice erau puse de către burghezie și acest domeniu de activitate n-a fost un monopol comunist.

România nu era numai o țară a lemnului și se trecuse la exploatarea și prelucrarea tuturor metalelor cunoscute. Confiscările comuniste au indicat în mod clar că existau 57 de fabrici care se afirmaseră pe piață prin cantitatea și calitatea mărfurilor.

Fabrica Oțel Rapid din București producea scule de precizie. Exista în capitală și o fabrică de strunguri a celui care a fost Vasile Georgescu. Chiar dacă strungurile sunt generatoare de piese pentru industria constructoare de mașini, firma Sarogaz era mult mai interesantă pentru regim deoarece livra măști de gaze necesare armatei.

Sunt amintite numai fabricile mari din două domenii de activitate și cele care erau de capacitate ridicată. Lista firmelor capturate administrativ era obositor de lungă și numai în domeniul materialelor de construcție au fost identificate 27 de capacități industriale cu mulți muncitori. Cărămizile și țiglele erau utile în ridicarea de clădiri trainice, dar și varul era un prețios liant. Nici industria textilă nu putea să fie ocolită de tăvălugul egalitarist. Numai din domeniul prelucrării bumbacului veneau alte 36 de fabrici risipite prin orașele țării și aducătoare de venituri în timp scurt. Nu puteau să scape cele ce prelucrau mătasea și au fost identificate 20 de firme de lux.

Tricofirul București era o denumire ce suna prea patriotic. Statul comunist plănuia și apoi a pus în practică luarea de la particulari chiar a atelierelor unde se prelucra metalul pentru nevoile populației sub formă de caiele, potcoave, cuie sau unelte agricole. Orice atelier a fost înjugat la producția planificată de centrul de putere de la București. Economia privată, flexibilă și plătitoare de impozite, a fost înlocuită cu cea de stat și care era îndrumată de către birocrația de partid în funcție de indicațiile venite de la București și de la Kremlin. Toată populația urma să fie sclava partidului unic pe vecie și ideea de prosperitate era străină regimului totalitar.

România în anul 1944 a fost ruptă de lumea occidentală care progresa și a devenit un mic arsenal de motoare din Reşiţa al marelui lagăr socialist și nici măcar după 1989 nu s-a putut scăpa din această capcană a fabricilor construite la dimensiuni gigantice din cauza unor directive de partid. Industrializarea a fost făcută în mod eronat și s-a bazat în mare parte pe munca forțată a angajaților. Multe activități din presupusa economie înfloritoare au fost realizate cu ajutorul deținuților politici. Totul s-a făcut pentru realizarea revoluției mondiale și erau necesare fabrici care să producă mult în cazul în care începea marele război cu lumea capitalistă.

Nu există progres fără concurența din lumea afacerilor private, birocrații de partid fiind incapabili să gestioneze fabrici bogate de la care să primească doar un umil salariu. Statul comunist a venit cu doctrina monopolului absolut asupra economiei și astfel toți din sistem au așteptat prețioasele indicații sosite pe linie de partid și de stat. Străinii de neam și realitate au reușit să treacă de la nivelul de avion la cel de tractor pe șenile la I.A.R. Brașov. A existat mereu o înapoiere tehnologică, parțial compensată prin cumpărarea de licențe scumpe după modelul stalinist. Timpul trebuia comprimat și nu era loc de cercetare științifică îndelungată.

Lista lungă întocmită de autoritățile dornice să fie pe gustul Kremlinului demonstrează că procesul de industrializare era deosebit de avansat și nu apar în listă capacitățile producției de petrol și de armament. Istoricii comuniști se tot plângeau că prada în iunie 1948 a fost cam mică, dar confiscările au mers mai departe în anii următori. A venit în 1949 rândul țăranilor să se trezească deposedați de terenuri, unelte și animale. Autorii uitau să precizeze că partea sovietică a jefuit tot ce-a dorit în contul despăgubirilor de război și se uită cine era exploatatorul principal din Europa de Est. Egalizarea în stil comunist s-a făcut cât mai jos în ceea ce privește nivelul de trai.

_{Foto sus: Adunarea salariaților Uzinei de motoare din Reșița, la naționalizarea întreprinderii (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 174/1948)}