La Naţionalizare, în 1948, bobinele cu filme de la Buftea au fost sparte cu toporul

În spatele cortinei, peste un sfert de secol, au fost doi oameni care au reprezentat Cinemateca bucureşteană:Mihai Tolu – redactorul-şef şi Aura Puran – şeful de birou al secţiei documentare a Arhivei Naţionale de Filme. Prezenţi la deciziile importante, cei doi au dat conturul acelui loc în care filmele bune nu erau ascunse de spectatori. Poveştile Aurei Puran sunt strâns legate – veţi vedea – de instituţia căreia i-a dăruit cei mai frumoşi ani din viaţă.

Doamna Puran, cum a început activitatea Cinematecii?

Când s-a înfiinţat această activitate a cinematografului de arhivă i s-a căutat un nume;şi i s-a zis „Serile prietenilor filmului”. Dar nimeni nu i-a zis aşa! E greu să zici trei cuvinte! Unde te duci? Mă duc la „Serile prietenilor filmului”.Bucureştenii i-au zis mai simplu:„Prietenii filmului”. Asta s-a întâmplat la începuturi, când se folosea sala Vasile Alexandri a Teatrului „Ion Creangă”, din Piaţa Lahovari.

Din echipa care a iniţiat această activitate unicul supravieţuitor este Tudor Caranfil. Ceilalţi doi sunt Ion Popescu Gopo şi Dumitru Fernoagă;ultimul era atunci directorul Arhivei de Film. Ulterior, cei trei s-au certat îngrozitor, apropo de paternitate şi de cine a avut ideea. Fiecare a susţinut că el a fost cu ideea. Cred că fiecare a avut aportul său, dar sigur nu ştiu cine a fost primul. Cert este că Tudor Caranfil era în vremea aceea cronicarul de film al ziarului „Informaţia Bucureştiului”, o publicaţie cu mare influenţă şi bine văzută de autorităţi. Cred că era unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti şi numele său a cântărit când a apărut pe memoriu şi pe cererea de aprobare a unei asemenea acţiuni. Iar Gopo era Gopo! El era deja o autoritate. Dacă tot suntem la împărţirea meritelor, eu consider că probabil ideea a avut-o şeful meu, Dumitru Fernoagă. În primul rând, în anii ’60, existenţa unui cinematograf de arhivă nu era o idee originală. Şi şeful meu avusese ocazia să meargă în câteva ţări dimprejur, care îşi înfiinţaseră arhiva înaintea noastră, şi văzuse acolo cum stau lucrurile şi sigur că a vrut să facem şi noi un cinematograf de arhivă.

„Cum adică să se intre cu abonamente? Cum adică numai unii?”

Oricum, dincolo de războiul personal dintre ei, lupta pentru obţinerea aprobărilor pentru o asemenea acţiune a fost una dificilă. În anii care au urmat am resimţit-o şi noi, pentru că discuţii au existat din prima clipă:Cum adică să se intre cu abonamente? Cum adică numai unii? Tot timpul, până în decembrie 1989, am stat cu sabia asta deasupra capului. Mereu eram acuzaţi că tindem să devenim un club select, că întoarcem spatele maselor şi că suntem nişte snobi. De aceea greutatea numelor lor a contat;pentru că n-a fost uşor să se obţină aprobarea unei chestii care era totuşi selectivă. Pe de altă parte, nu se putea să nu se introducă un regim de abonamente, în funcţie de capacitatea sălii şi de cam câţi ar putea să intre.

Mai trebuie spus un lucru despre Cinemateca noastră:ea este doar un cinematograf. Nu are niciun film. Iar numele de Cinematecă a apărut mai târziu, când Dumitru Fernoagă i-a zis aşa. Motivul pentru care i s-a spus aşa este pentru că aici, în Bucureşti, nu i se putea da un nume propriu fără să iasă scântei. I-am spus atunci:Dar Cinematecă nu înseamnă tot Arhivă?, Nu-i nimic, cine ştie? – mi-a răspuns. De atunci în România cuvântul Cinematecă s-a placat pe înţelesul de cinematograf de arhivă.

Care este cel mai interesant lucru care v-a rămas în memorie din perioada cu pricina?

Nu îmi amintesc unde a fost difuzat primul film, dar următoarele au fost la sala Vasile Alecsandri. La început cred că a fost o chestie de test, pentru că au venit mulţi tovarăşi să vadă despre ce este vorba. Ce mi-a rămas în memorie este prima poiecţie de la Vasile Alecsandri. Primul film difuzat acolo a fost „La Strada” şi a fost precedat de un scurt documentar franţuzesc – „Naşterea Cinematografului”. „La Strada” era tradusă la microfon de doamna Adriana Bantaş, care traducea filme. Pentru că tovarăşii voiau totuşi să vadă şi filme care nu erau pentru uzul maselor nu se titrau filmele, ci aveau nevoie de traducător la microfon. Din acest motiv, la început, se traducea mult la microfon. Pentru celălalt film, „Naşterea Cinematografului”, îi scosesem la masa de montaj textul, îl tradusesem şi mă pregăteam să-l citesc. Caranfil însă a ţinut morţiş să citească şi el. Acesta e motivul pentru care îmi aduc aminte această proiecţie pentru că am făcut două exemplare şi stăteam în fosa amândoi, acolo fiind şi teatru, citind alternativ fiecare câte o frază.

„Prin lege, Arhiva Naţională de Filme, încă de la naştere, a fost răţuşca cea urâtă”

După câteva proiecţii ne-am mutat la sala Studio;pe vremea aceea se numea cinematograful Magheru. Dorinţa de a avea o sală proprie întotdeauna s-a lovit refuzuri. Aceasta, pentru că nu se putea să avem o proprietate şi să mai scoatem bani din ea. Prin lege, Arhiva Naţională de Filme, încă de la naştere, a fost răţuşca cea urâtă. Tot ce se încasa mergea la altcineva pentru că arhiva n-avea voie să aibă venituri. Ne-am luptat mult să îi convingem să ne lase să luăm noi banii şi să tipărim cu ei abonamente şi programele care se distribuiau gratuit o dată cu biletul. Printr-o întâmplare, la un moment dat, am reuşit să ajungem în sala de la Union şi să ne stabilizăm. Apoi a venit Sala Eforie şi am pierdut Union-ul.

Acesta a fost drumul sălilor. Tovarăşi de drum, adică tovarăşi care ne luau banii, au fost Asociaţia Cineaştilor (ulterior Uniunea Cineaştilor – n.r.) şi, pe urmă, Întreprinderea Cinematografică a Municipiului Bucureşti (ICMB). Se căutau modalităţi de ocolire a legii. De aceea aveam nevoie de o altă instituţie care avea dreptul să încaseze. Ei luau banii de la Cinematecă şi plăteau echipa tehnică şi tipărirea abonamentelor şi a programelor. Din acest motiv uneori programele au arătat îngrozitor (programul din anul 1973, de pildă – n.r.), când au fost scoase cu forţele proprii, sau au putut să arate altfel, mult mai bine, cu copertă (doamna ne arată un program din anul 1982, cu o fotografie pe copertă – n.r.), când am fost lăsaţi să ne mişcăm în costul biletelor şi al abonamentelor.

„Atunci aduceţi-mi un abonament de Cinematecă, doamnă, ce umblaţi cu cafea şi ţigări la mine?”

Intrarea s-a făcut de la început pe baza abonamentelor?

Da, sigur. La început de tot a existat o perioadă în care se putea intra doar pe baza biletului, dar ulterior spectatorii au fost rugaţi să cumpere cartonaşul acela.

Mai ştiţi cât costa un bilet şi un abonament la Cinematecă?

Biletul costa puţin, cam cât costa şi unul la un cinematograf normal. Abonamentul însă era 30 de lei. La început nu a fost aşa, dar când costurile hârtiei şi ale tipografiei creşteau, atunci măream şi noi preţul. Noi ne mişcam undeva între 3.000 şi 5.000 de abonamente anuale. Mai multe nu se puteau tipări din cauza capacităţii sălii. Acesta era preţul afişat, însă preţul adevărat era altul. Iată de ce! La doctor se mergea cu cartuşul de Kent sau cu pachetul de cafea. Se duce o colegă de birou la un doctor. Când să îi ea doctorului, acesta:„Nu, nu, nu doamnă! Nu am nevoie”;şi se duce şi deschide dulapul care era ticsit de cartuşe de Kent şi de cafea. Ea simţea că trebuie să îi dea ceva şi l-a întrebat ce să îi aducă ca să îi facă plăcere. Iar el o întrebă atunci unde lucrează, iar ea îi spune că la Arhiva de Filme. Iar el se gândeşte puţin şi întreabă:„Asta nu e cu... Cinemateca?” „Da”, spune ea. „Atunci aduceţi-mi un abonament de Cinematecă, doamnă, ce umblaţi cu cafea şi ţigări la mine?”

Cartuşul de Kent nu ştiu câte sute de lei costa, cafeaua era şi ea scumpă. Însă cu 30 de lei colega de birou l-a cucerit pe doctor. Atunci am început şi noi să ne interesăm care era cota abonamentului de Cinematecă pe piaţa neagră. Am aflat cu stupoare că egalase cartuşul de Kent şi, se pare, mi-a spus un doctor dintr-un spital, că a fost o vreme în care a fost pe primul loc abonamentul.

„Fiecare perioadă de eliberare de abonamente era un coşmar”

Existau tipuri diferite de abonamente?

Da, pentru că au existat unele presiuni că nu facem destulă muncă educativă. Aceste insistenţe veneau fie de la Consiliul Culturii, fie de la Secţia de Cultură a C.C.-ului. Aşa că am făcut ecranizări pentru copii şi pentru tineret, iar acestea presupuneau existenţa unui abonament diferit.

Era o documentaţie necesară în baza căreia se elibera un abonament?

Nu, o legitimaţie de salariat, pensionar, carnet de student sau elev era suficientă. Lucrurile se petreceau astfel cu abonamentele:pentru fiecare nouă stagiune anunţam ca aceia care au deja abonamente şi vor să vină în continuare să meargă să le preschimbe. După ce aceştia îşi preschimbau abonamentele, restul abonamentelor tipărite puteau fi obţinute de la ghişeu. Aici începea scandalul. Ne-au impus să cerem liste de la instituţii şi întreprinderi, până a venit unul şi a urlat că lucrează la fabrica cutare şi n-are abonament. I-am explicat că avem lista de la fabrica dumnealui. Ne-a cerut furibund să o vadă. Noi, foarte transparenţi, nu ştiam pe atunci cuvântul, dar eram transparenţi, i-am dat-o. Şi el a început din nou:„Păi bine! Dar se poate?” Pe foaie erau directorul, soţia directorului, copilul directorului;lista continua apoi cu directorul adjunct cu toată familia.

Fiecare perioadă de eliberare de abonamente era un coşmar. Un coşmar, pentru că se făceau astea acolo, în incinta cinematografului respectiv. Dar trebuia să mergem şi noi pe acolo;când zic noi, zic eu sau Mihai Tolu. Erau multe scandaluri din nimic. Casierele erau cu nervii afară, lumea venise cu nervii de acasă, în valiză sau în sacoşă, iar noi trebuia să stăm să aplanăm. În ultimii ani, la Eforie, apăreau pur şi simplu – că-i ştiam – cei de la Miliţia Economică, să vadă cum se desfăşoară lucrurile. Nu ştiu ce se aşteaptau să vadă, că dă cineva mită casierei ca să-i dea un abonament?!

Sarcină să se ocupe de Cinematecă a avut-o pe toate scriptele şi în toate fişele de post Mihai Tolu. Eu am lucrat însă alături de el, efectiv, nu numai pentru că volumul de muncă era foarte mare, dar şi pentru că ne completam foarte bine. În plus, trebuia să mulţumim deopotrivă cenzura şi gusturile cinefililor. El făcea schiţa de repertoriu şi pe urmă ne sfătuiam de la cicluri până la fiecare film. Nu am introdus niciodată vreun film pe care măcar unul dintre noi să-l fi văzut. Nu problema cenzurii politice se punea uneori – oricum, filmul era văzut de comisia de aprobare – dar puteai să te trezeşti că se aproba un film slab şi te făceai de râs în faţa specatatorilor.

„Într-o vreme erau saci de dormit şi se stătea toată noaptea între duminică şi luni la coadă”

La cât se deschidea casa de bilete? Pe la ce oră începeau oamenii să vină la coadă?

Programul la ghişeu începea pe la 8:00, dar oamenii veneau la început pe la 5 dimineaţa. Pe urmă, tot găsind mai mulţi acolo, au început să vină şi mai devreme. Într-o vreme erau saci de dormit şi se stătea toată noaptea între duminică şi luni la coadă.

Doamna Puran, ce funcţii aţi ocupat pe parcursul timpului şi, retrospectiv, cum vă vedeţi cariera profesională?

Am absolvit Facultatea de Litere, secţia franceză, şi m-am angajat pe postul de traducător de corespondenţă. Pe urmă, din traducător, pentru că era foarte mică plaja de salarizare, m-au făcut documentarist.

Din cauza legii şi a spaimei în care a fost întocmită Arhiva de Film, după explozia de la Romfilm, din strada Masaryk, nimeni nu şi-a pus problema personalului. Filmele rămase au fost duse repejor într-o secţie dezafectată a închisorii Jilava, unde odinioară fusese bateria XIII-XIV. Au găsit acolo ziduri groase, umezeală Slavă Domnului, ciupercărie de-a dreptul. Vreun incendiu nu s-a mai produs, dar filmele au mucegăit şi s-au stricat.

Probabil, în mintea celor care au dat decretul de înfiinţare, arhiva a fost gândită ca un depozit cu nişte magazineri şi, eventual, unu-doi funcţionari, un şef de birou şi inevitabilul director;un post pe care să poţi trimite pe unul care a păcătuit pe unde era el director, dar care, totuşi, până la pensie trebuie să aibă şi el o leafă de director. Nu zic degeaba;s-a întâmplat în istoria filmului de multe ori chestia asta. De asta şi această încadrare absolut infamă;nomeclatura posturilor era absolută bătaie de joc şi noi dădeam cu capul de plafon. În nomenclatorul de instituţii din ţară Arhiva naţională de Film nici nu figura. De aceea era sub-plătită şi sub-încadrată. De exemplu, făceam muncă de redactor, dar nu aveam voie să am titulatura de redactor. Noi puteam fi doar documentarişti, deşi terminasem o facultate. Ulterior, cred că am ajuns direct şef de birou, dar nu am fost niciodată redactor. Oricum, făceam aceeaşi muncă de la început şi, probabil şi normal, ar fi trebuit să fiu redactor-şef adjunct.

Cele mai multe filme ne veneau în versiune originală

Câţi oameni formau echipa Arhivei şi a Cinematecii?

Erau două departamente mari:catalogare şi documentare. Când am ajuns eu, totul era la început;de atunci numărul a tot crescut. În primăvara lui 1961 am găsit aici 30-40 de oameni care se ocupau de tot.

La început s-a lucrat pe filme salvate din curtea Romfilm, după explozie, pe cele găsite la Buftea şi alte filme găsite prin diverse locuri. De exemplu, cele de la Buftea au fost salvate de topor. Paul Călinescu povestea că, la un moment dat, când s-a făcut naţionalizarea, o parte dintre filmele adunate le-au dus pe malul lacului şi au început, ştiind că nu le pot incendia, să spargă cutiile şi să hăcuiasă bobinele cu toporul. Era o acţiune, de-asta, proletară. Noroc că cineva a intervenit şi aşa s-au mai salvat nişte filme.

În subsolul Tribunalului mare s-au găsit vreo 60 de filme americane, confiscate de la un proprietar de cinema care nu-şi plătise dările înainte de 1944. Apoi a venit eliberarea Bucureştiului şi filmele au rămas acolo.

Când am ajuns acolo, în 1961, am avut surpriza să descopăr că exista un catalog primitiv al Arhivei. Majoritatea erau americane şi rulaseră imediat după război, când eram fraţi cu toţii. Dar din clipa în care această arhiva a devenit membru al Federaţiei Internaţionale, în 1959, au început să vină filme în fiecare an. În plus, cele din depozit trebuiau aerate, studiate, spălate şi de atunci a fost nevoie de cât mai mult personal. În clipa când m-am pensionat eu erau cam peste 70 de oameni.

Câţi oameni realizau programul Cinematecii ?

La început, când era vorba de două proiecţii pe săptămână, Dumitru Fernoagă zicea:„Hai să le dăm cutare”. Mihai Tolu încă nu venise la Arhivă. Eu toate filmele astea le vedeam pentru că eram singurul om poliglot. Cele mai multe filme ne veneau în versiune originală şi atunci intram în sală şi le vedeam. La început nu trebuia să planifici dinainte, fiindcă programul era mic. Era însă necesar să-i chemi pe cei de la Direcţia Presei şi Tipăriturilor, care se ocupau cu cenzura, să-ţi aprobe. Când s-au îndesit proiecţiile, că lumea a dat de gust şi a dat năvală, voiau să vină cât mai mulţi cu propuneri. Era deja un mic consiliu. Veneau oameni din afară, precum faimosul D.I. Suchianu, care văzuse tot şi ştia tot. Apoi venea doctorul Ion Cantacuzino, care făcuse şi el cronică de film înainte de a fi producătorul „Nopţii Furtunoase”.Şi el văzuse în materie de film interbelic multe şi era tobă de carte. Mai era şi Constantin Popescu, sigur, mai tânăr decât aceştia, un tip pe care tot Suchianu ni l-a prezentat că se ocupa cu grafica. El s-a oferit să ne facă primele programe ilustrate. Avea o colecţie fantastică de fotografii. Totuşi, când lucrurile au devenit deja destul de complicate ca volum de muncă, a fost transferat Mihai Tolu. Apoi numărul celor care făceau propuneri s-a restrâns.

„Problemele ideologice erau printre cele mai mari:tot timpul ni se spunea că eram elitişti şi că nu iubeam destul masele”

 Ce fel de probleme, piedici aţi întâlnit în activitatea dumneavoastră?

Se găseau tot felul de binevoitori stupizi şi se mai găseau călăii voluntari. „Călăi voluntarii” este o expresie a unei ziariste-scriitoare, Tita Chiper sau Tita Ivasiuc. Nimic nu îi obligă să îţi facă rău, nu-i comandă nimeni să îţi facă rău, dar vin şi îţi fac. De obicei, călăul e la ordinele cuiva, dar este voluntar... şi neplătit. Aveam din aceştia mereu şi era foarte greu să te redresezi, să speli după ei, după ce te-au împroşcat cu... Problemele ideologice erau printre cele mai mari:tot timpul ni se spunea că eram elitişti şi că nu iubeam destul masele. Apoi, când s-a mutat Cinemateca în sala Eforie, i-am „deranjat” pe vecinii noştri, de vizavi şi din spate, adică Ministerul de Interne. Pentru că lumea era atât de disperată să prindă bilete sau abonamente, stătea la cozi ore în şir în fiecare duminică spre luni. Pe strada aceea în pantă, unde era atâta linişte noaptea, dat fiind vecinătăţile bine păzite, era o coadă de oameni, care fac listă, îşi lasă rând, stă soţia până la 12 noaptea, vine soţul şi o schimbă... Am avut bombăneli multe, spre norocul nostru cu siguranţă am avut şi „pile” neştiute, oameni puternici care ne-au sprijinit deşi nu ne-au spus vreodată.

Un student:„Mai am un an, doamnă, şi îmi pare foarte rău că o să mă trimită cine ştie unde şi eu nu o să mai am parte de Cinematecă!”

Cam ce fel de public aveaţi la Cinematecă?

Foarte amestecat. Am apelat la un moment dat la o mare cinefilă, Ştefana Steriade, care, împreună cu Pavel Câmpeanu, sociologul Radio-difuziunii Române, ne-au făcut, pe gratis, un chestionar pe care l-am distribuit cu foarte multă greutate, pentru că oamenii erau destul de reticenţi. Cei doi făcuseră un chestionar temeinic. Spre exemplu, o întrebare era:„Aveţi motocicletă, maşină?” sau „Aveţi aparat de radio, televizor?”. Răspunsul unora:„Ce vă interesează?”

Ne-am dat seama că mulţi s-au simţit lezaţi că ne vârâm nasul în afacerile lor;publicul nu ştia că e condiţionat de aparatele astea. Rezultatele erau interesante, ne-au spus cei doi sociologi, dar nu sunt edificatoare, pentru că răspunseseră prea puţini. Deşi ne-am amuzat puţin pe seama spectatorilor, cred că mulţi s-au temut să răspundă. Totuşi îmi aduc aminte de cea mai frumoasă declaraţie a unui spectator despre Cinematecă. La un moment dat, revista „Cinema” ne-a propus să facă o masă rotundă cu nişte abonaţi de la noi. Erau obligaţi să aibă reportaje şi mese rotunde cu mase şi publicul. Atunci, Alice Mănoiu a zis:„Aura, ce-ar fi să facem o masă rotundă cu nişte abonaţi de-a voştri?” În fine, am adunat vreo şase persoane între 20 şi 60 de ani. Doi erau studenţi. La întrebarea „Cum aţi aflat despre Cinematecă?“, unul dintre băieţi a spus:„Eu sunt dintr-un oraş de provincie şi am un frate mai mare care a fost student la Bucureşti. El şi-a luat abonament la Cinematecă şi când venea acasă în vacanţă îmi povestea filme. Şi eu numai la asta m-am gândit tot liceul. Deşi ai mei voiau să mă trimită la Cluj, le-am spus că eu merg să dau la Bucureşti, pentru că numai la Bucureşti există Cinemateca.” Asta a fost declaraţia de dragoste care mi-a plăcut cel mai tare. Şi după aia Alice Mănescu a zis:„Ei şi acum că eşti student în Bucureşti şi vii la Cinematecă, eşti dezamăgit?”. Iar el i-a răspuns:„Nu, nu! Mai am un an, doamnă, şi îmi pare foarte rău că o să mă trimită cine ştie unde şi eu nu o să mai am parte de Cinematecă!”

La fiecare film era sala plină, era aglomerat?

Nu, dar zvonul circula repede prin metoda „radio-şanţ”. Se întâmpla ca la prima proiecţie să fie ceva bizar, spre exemplu, un film japonez de Akira Kurosawa;dar cei care intrau aveau prieteni şi ne pomeneam la a doua proiecţie că vin mai mulţi. Lucrul acesta a fost vizibil pentru filmele ruseşti. Iniţial nu voiau filme ruseşti deloc, dar după ce am băgat lucruri foarte bune au început să vină şi la filmele ruseşti. Am pus mâna pe o copie a versiunii originale la „Azilul de noapte”, la filmul lui Kurosawa, deci Gorki în japoneză, şi am anunţat „fără traducere”, versiunea originală. Muream de curiozitate. Filmul nu are niciun fel de acţiune, sunt doar nenorociţii aia în zdrenţe care vorbesc... Am rugat-o pe casieră, când a închis casa, să vină să-mi spună câte bilete a vândut. A venit pâş, pâş pe întuneric şi a zis:140! Deci 140 au vrut să vină. Pe parcursul filmului am numărat câţi nu au mai rezistat – până în 40. Deci 100 de oameni au stat să vadă un Gorki dificil, jucat în japoneză, şi fără un cuvinţel. Recunosc, înainte de a începe filmul, le-am citit de sus, din cabină, subiectul, ca să aibă, totuşi, un reper. Aceşti 100 de oameni pe care noi i-am câştigat, cred că tot noi i-am adus la stadiul ăsta, de a rămâne în sală.

Filmele româneşti aveau aceeaşi audienţă ca şi cele străine?

Nu. Pentru că filmele româneşti se dădeau pe televizor şi pentru că lumea era sătulă. În fiecare 23 august se dădea „Valurile Dunării”, adică asta nu mai era propagandă, ci anti-propagandă! A fost voinţa cuiva sau din tâmpenie, dar era curat anti-propagandă.

Însă, la un moment dat, ne-am gândit să facem nişte avanpremiere. Filmul „Năpasta”, a lui Alexa Visarion, cred că a fost primul. A fost invitat regizorul să facă această vizionare cu două zile înainte de premieră şi i s-a şi spus:„nu va fi avanpremiera de gală, unde vin rudele şi familiile celor care au făcut parte din echipă şi aplaudă, ci ceva mai serios, cu un public avizat”. Alexa Visarion a acceptat şi, după film, a fost o „tragere”... Adică i s-au pus regizorului nişte întrebări incomode şi a fost criticat pentru una şi pentru alta, dar succesul a fost extraordinar. Mulţi alţi regizori români au cerut şi ei acelaşi tratament, pentru că publicul de aici era altfel format decât cel de la cinematografele obişnuite.

Dar ne pomenim noi la un moment dat cu cei de la România Film, cea care colecta toate câştigurile din săli, că ne face reclamaţie că furăm spectatorii din reţea. De fapt, oamenii care veneau aici plăteau biletul pentru că aveau garanţia unui film bun. În cele din urmă cred că publicul de la Cinematecă s-a constituit într-un solid grup temporar, oameni care nu aveau nicio legătură între ei, dar, fiind într-un anumit loc, ascultau de aceleaşi reguli. Şi acest grup, cu pierderile cuvenite, a rezistat vreme de mulţi ani.

Ce alte forme de cultură cinematografică mai existau în afară de Cinematecă?

Pe lângă locurile specializate, unde se putea învăţa despre istoria filmului, se mai organizau diverse conferinţe. De asta s-a ocupat Brânduşa Negulescu. Se aduceau conferenţiari, luau filme de la noi şi le prezentau precedate de o cuvântare. Chemau pe Florian Potra, Suchianu şi alţii. Erau organizate în jurul unui personaj, a unei idei sau a unui curent cinematografic. Acest cine-club s-a ţinut mult timp la Casa Studenţilor. Au existat şi în alte părţi în ţară.

„Noi am stabilit de la început să nu admitem tăieturi. Ori se aprobă întreg, ori renunţăm”

Oferta Cinematecii era mult diferită de reţeaua cinematografelor. Cum acţiona cenzura?

Într-adevăr, lucrurile erau diferite. Noi am stabilit de la început, asta a fost ideea lui Dumitru Fernoagă, să nu admitem tăieturi. Ori se aprobă întreg, ori renunţăm. La început, în 1962, cei care asigurau cenzura erau cei de la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (DGPT), care îşi trimiteau delegatul la Jilava şi acesta vedea cele două filme pe le prezentam în acea săptămână. Atâta timp cât a existat această Direcţie a Presei şi Tipăriturilor am lucrat foarte bine cu ei, pentru că erau pregătiţi pentru ceea ce făceau şi, mai mult decât atât, ne comunicau în scris, deci îşi asumau răspunderea şi ziceau:„...filmul cutare poate fi proiectat, filmul cutare nu poate fi proiectat“.Ne explicau şi de ce:„Nu e bună conjunctura acum, mai arătaţi-ni-l peste o jumătate de an şi va merge”.

Aveam, deci, o relaţie de colaborare foarte civilizată;dar în clipa în care, chipurile, s-a desfiinţat Direcţia Presei şi Tipăriturilor lucrurile s-au schimbat. Misiunea a trecut la Consiliul Culturii. Au început să ne vină tipii de la Consiliul Culturii care aveau o singură trăsătură:ei se temeau să nu greşească. Au fost scene penibile! Acum nu mai venea un om, ca în vremea DGPT, ci se făcea o comisie formată din mai mulţi reprezentanţi:de la Consiliul Culturii, de la revista „Cinema”, pe urmă s-au adăugat unii de la CC-UTC, de la CC-PCR... Erau filme cu situaţii delicate;şi începea să-şi arate vigilenţa câte un delegat de la Consiliul Culturii. Cel de la CC-PCR nu zicea nimic şi apoi, la sfârşit, zicea:„eu cred că merge” şi se lăsa linişte. Cum adică cel de la CC zice că da, iar tu tipul cu cultura zici că nu?! Alături de ei mai eram noi, ca asistenţi. Era bine că eram acolo pentru că uneori se întâmpla ca tovarăşul mai important să întrebe:„Câte proiecţii vreţi să faceţi cu filmul ăsta?” Şi noi răspundeam aşa, cu jumătate de gură:„Două, trei” Apoi el răspundea:„ A! Şi câte locuri aveţi în sală?”, „200 de locuri”. Atunci se lumina la faţă şi zicea:„Daţi-l, tovărăşa!”.

Sfântul Sinod a fost revoltat de „Jesus Christ, superstar”

Am avut o singură experienţă de încercare de cenzură din partea altcuiva, cu muzicalul „Jesus Christ, superstar”. Intrase la Cinematecă, a auzit Patriarhia, au vrut să-l vadă şi ei şi l-am împrumutat între două proiecţii. Apoi am primit un telefon în care mi se spunea că Sfântul Sinod a fost revoltat şi va cere să nu fie dat. Asta nu a fost nimic, dar am primit telefon de la Comitetul Culturii Municipiului Bucureşti care vorbea de sesizarea Patriarhiei şi ne cerea să-l scoatem. „Dumneavoastră aţi văzut filmul?“, îi întreb „Nu”, „Păi nu e păcat să luaţi o hotărâre fără să ştiţi despre ce e vorba? Vă facem o proiecţie când aveţi timp”. Au venit doi foarte hotărâţi şi când au ieşit de acolo au zis:„Vai de mine, daţi-l în continuare, să-l vadă publicul.”

Aşadar, e doar un mit că la Cinematecă se dădeau filme interzise?

Nu e total neadevărat. Un film precum „Cenuşă şi Diamant”, care nu avea voie să circule pe piaţă, s-a văzut în România la Cinematecă. Şi mai sunt şi altele. Pelicula „La strada” nu fusese cumpărată pentru reţeaua de cinematografe pentru că s-a considerat că nu o să scoată bani;în schimb, filmul „Cenuşă şi Diamant” nu fusese achiziţionat din motive politice. La Cinemateca au rulat şi unul, şi celălalt. Alteori, putea fi o problemă cu „moralitatea” în unele filme...

„O dobitoacă a văzut Ludvic şi mă sună pe mine că la Eforie a văzut ea un film cu homosexuali”

Care era factorul principal de care ţinea cont cenzura?

În primul rând, ideologia şi pe urmă ajungeam la restul. Capodoperele lui Antonioni, cu toate adulterele şi orice se mai întâmpla acolo, au rulat liniştit la noi. Există însă o poveste foarte simpatică cu filmul „Ludvic” al lui Visconti. Noi l-am dat ani de zile şi, într-o bună zi, sună telefonul că vine la Jilava vicepreşedintele Consiliului Culturii, Ion Traian Ştefănescu, să vadă „Ludvic”. Filmul era în versiune originală, iar eu trebuia să îi traduc. Şi ce avea el o figură sumbră când a venit, dar acum era negru. În sfârşit, începe filmul, eu, aşezată lângă el, îi traduc şi, la un moment dat, el avea o măsuţă lângă fotoliu, trage un pumn în ea. „Dar, ăsta e Ludvic al II-lea al Bavariei”. Totul, urmat de o înjurătură îngrozitoare, care se termina cu:„... mama ei de scroafă”. Stai, deci nu e Visconti, nu e Ludvic..., deci cine e femeia? Scoate o ţigară şi se întoarce către mine:„O dobitoacă care a fost la Cinematecă şi a văzut Ludvic mă sună pe mine că la Eforie a văzut ea un film cu homosexuali şi trebuie eu să-mi las ce aveam de făcut acolo să văd ce se întâmplă. Când colo, e vorba de Ludvic al II-lea al Bavariei”. Şi iar urmează o serie de înjurături. Respiră, fumează, respiră, fumează. Eu, cu voce mitică:„Ce fac, mai traduc?!” Iar el zice:„Păi acuma dacă tot mi-a stricat ziua, hai, tovarăşă, tradu, acum o să văd filmul în linişte, că ştiu despre ce e vorba...” Eu, de colo:„Dar, de dat...“, „Da, sigur că da, o să-l daţi în continuare, doar n-o să ne potrivim la toate proastele!” Deci uite unde era călăul voluntar... Cine ştie nevasta cui era aia care a văzut Ludvic, sigur că a stat, i-a plăcut, şi pe urmă a telefonat şi a zis că uite ce se dă... Am avut multe reclamaţii de acest gen.

Daţi-ne, vă rog, exemple de subiecte tabu, de filme care nu putea fi date?

Am avut probleme ani de zile şi nu ni s-a permis să dăm filmul de montaj „Mein Kampf”. Că:„Ce, vrem să facem apologia lui Hitler?” Filmul nu face apologia lui Hitler, dimpotrivă. Dar se serveşte de materiale de arhivă ca să arate cum a evoluat acesta. „Ha, ha, ha şi ce vreţi, să faceţi o plăcere simpatizanţilor nazismului?“. Filmul era bun şi al naibii de interesant, totuşi nu s-a aprobat. Pe de altă parte, a fost foarte nostim cu filmul moldovenesc „Frunze de toamnă”.La Chişinău toate filmele erau dublate în ruseşte, ca şi în toate republicile ex-sovietice, şi aşa se şi vindeau peste hotare. Şi ne vine acest film în care era vorba despre un bătrân care pleacă să îşi vadă copiii înainte de moarte şi, în clipa în care se întâlneşte cu un prieten din copilărie, cei doi încep să cânte la o ţuică. Şi ce cântă? „Bătrâneţe, haine grele”, ceea ce nu s-a putut dubla şi, deodată, oamenii ăia care vorbiseră până atunci ruseşte încep să cânte româneşte... foarte interesant! Dar asta orice cenzor se făcea că nu o observă.

„Tovarăşa, ce e cu filmul ăsta? Noi nu dăm filme cu curve...”

Dar prezentările pe care le făceaţi în programul Cinematecii, în caietele-program, erau şi ele supuse cenzurii?

Sigur că da! Tot repertoriul stagiunii viitoare se bătea la maşină şi după ce ne hotăram, film cu film, ce vom da rezulta un dosar extrem de voluminos. Pe fiecare din aceste pagini se punea o ştampilă a Consiliului Culturii şi ni se repeta ca nu cumva să îndrăznim să dăm un film care nu figurează acolo. Când am încercat să explic că este posibil să omitem o aniversare şi că ar fi cazul să dăm ceva mi se răspunde:„Nu, tovarăşa! Înţelege! E bătută în cuie! Altceva nu se dă!”

Pe vremea vicepreşedintelui Dulea de la Consiliul Culturii se cerea un raport detaliat pentru fiecare film, încât se ajunsese de la un dosar la trei. Întrucât volumul de film se mărise considerabil şi nu puteau să vadă toate filmele înainte, tovarăşii citeau selectiv sau când vedeau un film despre care ştiau că are o temă mai controversată citeau prezentarea făcută de noi şi mai primeam telefoane de la tovarăşul Bâtlan:„Tovarăşa, ce e cu filmul ăsta? Noi nu dăm filme cu curve...”

Apoi, prin anii ’80, le mai trecuse, dar începuse mania cu homosexualii şi, după ce mă întrebau despre subiect, spuneau:„Eu înţeleg că personajele astea sunt, aşa, mai libere, dar nu e niciun homosexual acolo, nu?” Iar noi trebuia să îi asigurăm că nu e niciun homosexual. Apoi când am făcut nişte plângeri, că de ce tot cer atât de mult despre fiecare film, de parcă nu ar avea încredere în noi, mi s-a răspuns extrem de tranşant:„Păi au încredere aproape totală, pentru că ei vin şi văd din cele 200 de filme pe care le propuneţi dumneavoastră pe fiecare stagiune cam 40-50 şi se bazează pe dumneavoastră pentru restul”. Atunci am tăcut şi puneam pe toată lumea din birou să muncească la acele dosare... Bănuiesc că la un moment dat, dându-le atâta la citit, au hotărât ca acele citate introduse după fiecare film în programul de prezentare al Cinematecii să fie eliminate, să fie scoase. Noi ajunseserăm la concluzia că sunt utile nu doar celor care vizionau filmul;dacă la film se uitau poate 1.000 de oameni, programele de Cinematecă erau citite de 10.000. Şi pentru astea am avut scandal în ultima vreme la Consiliul Culturii:„Ce vă trebuie citatele alea? Scoateţi-le! Pe cine vreţi să luminaţi?” Până la urmă ni s-a spus că e un lux.

Cum vi se pare Cinemateca acum?

Am mai fost în ultimul timp pe la Cinemateca la diverse evenimente. Ce-i drept, prefer sala de la Union. Practic, s-a schimbat, s-a dat foaia. Au alte uşurinţe şi alte dificultăţi. Eu nu le ştiu pe toate, pot doar să mi le imaginez din ce răzbate din lectura unui program. Oricum, acesta a fost lucrul cel mai frumos la care am luat eu parte în viaţa mea. Nici nu mă aşteptam, când traduceam cu Caranfil acolo, în fosă, ca cinematograful de arhivă să facă parte atât de mult timp din viaţa mea.