Mănăstirea Sărindar, ctitoria lui Matei Basarab

În anul 1654, Matei Basarab devenea ctitorul mănăstirii Sărindar, cea de-a 40-a mănăstire dăruită de acesta Țării Românești. Numele lăcașului de cult provine de la grecescul „saranda”, ce se traduce prin „patruzeci”, amintind de numărul impresionant de biserici și mănăstiri întemeiate de voievod în cele două decenii de domnie. În pisania de la intrare, era scris:

„Făcând Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi ce se zicea a Coconilor… şi eu am numit-o Serindarul, lăsând tot hramul Adormirea Maicii Domnului, ca să fie pomenire părinţilor, nouă şi fiilor noştri, amin.”

Despre mănăstirea Sărindar, legendele amintesc în special icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cunoscută tuturor ca fiind vindecătoarea oricărei boli. Datorită acestei icoane, numeroși bolnavi și săraci, dar și boieri și negustori, obișnuiau să locuiască în chiliile mănăstirii până la însănătoșire, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Acest lucru a făcut ca în anul 1797, părintele Neofit, egumenul mănăstirii, să aducă la cunoștință domnitorului Alexandru Ipsilanti că „unii dintre boiernași și jupânese, cari după vreme, pentru întâmplătoare pricini, au intrat prin odăile mănăstirii nevoind să iasă și să meargă pe la casele lor, făcând cu aceasta zăticnire oamenilor bolnavi și neputincioși, căci neavând odăi de locuit pătimesc sărmanii aceia șezând pe afară prin frig și ploi”.

Ca răspuns la plângerea starețului, Alexandru Ipsilanti poruncește ca „oricâți se vor fi aflând cu locuința în odăile acestei mănăstiri, acum toți să iasă, să rămâie odăile slobode numai pentru trebuința bolnavilor. (...) Nimeni altul să nu locuiască afară de soborul mănăstirii și câți din bolnavi se vor întâmpla a merge pentru tămăduirea lor”.

Această întrebuințare a chiliilor de către oricine dorea a făcut ca mănăstirea să fie trecută în rândul lăcașurilor de cult ce aveau în administrare și un han, așa cum se obișnuia în vreme. Însă dacă hanul ar fi existat cu adevărat, porunca domnitorului ar fi fost lipsită de temei.

Cu toate că ordinul domnesc preciza clar eliberarea camerelor mănăstirii, „boiernașii și jupânițele” nu s-au lăsat prea ușor convinși, refuzând a-și grăbi plecarea. Ce i-a determinat cu adevărat să părăsească chiliile a fost aducerea în grija mănăstirii a câtorva bolnavi mintali, ceea ce, așa cum amintește Pappasoglu, a transformat locul „într-un balamuc atât de furios, încât vecinii nu au mai putut ține nici măcar un câine”.

Scrierile amintesc însă că acest lucru nu a durat foarte mult, căci cutremurul din 1802 a dus la distrugerea aproape în totalitate a chiliilor, mănăstirea la rândul său suferind pagube însemnate. Lucrările de reparație au început un an mai târziu, în 1803, datorită unor boieri ai vremii cu dare de mână, înduioșați de minunea lăcrimării icoanei Maicii Domnului din ziua Învierii.

Peste un deceniu, mănăstirea va fi din nou restaurată, de data aceasta în cea mai mare parte din grija domnitorului Grigore Ghica, „bărbat blând și cu frica lui Dumnezeu”, ce și-a închinat binefacerea momoriei părintelui său, banul Dumitrache Ghica, al cărui mormânt s-a aflat la mănăstirea Sărindar până în 1833.

Către jumătatea secolului al XIX-lea, mănăstirea cunoaște o altă etapă a istoriei sale. În 1848, autoritățile ruse numesc slujitori preoți ruși, iar peste aproape trei decenii, în 1877, în timpul războiului cu otomanii, se spune că marele duce Nicolae Nicolaevici a îngenuncheat în fața icoanei făcătoare de minuni pentru a primi ajutor în luptă.

Din păcate, după 1880, biserica a fost lăsată de izbeliște, cu trecerea timpului degradându-se tot mai mult până în 1896, când a fost dărâmată complet.

„Mulți bătrâni – descria impresionant Gheorghe Crutzescu – auzind că se dărâmă Sărindarul, veneau să se roage să li se dea și lor o cărămidă, să o ducă acasă drept amintire și pavăză împotriva relelor”.

Locul a fost transformat în șantier, iar peste ani, între 1911-1923, a început construcția Cercului Militar Național, cunoscut până la sfârșitul perioadei comuniste sub denumirea de „Casa Centrală a Armatei”.

_{Foto sus: Mănăstirea Sărindar la 1836 (© Fototeca Ortodoxiei Românești)}