Cum arăta curtea Hanului lui Manuc, în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Istoria hanurilor bucureștene începe în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, înainte de domnia lui Matei Basarab. Încă din această vreme, negustorii străini sosiți la București au privilegiul să cunoască, datorită acestor localuri, avantajul unei bune piețe de desfacere și achiziție pentru negoțul lor. Marile hanuri, mai ales, reprezentau pentru aceștia un loc ideal de depozitare și păstrare a mărfurilor, dar și un mijloc prielnic de desfășurare a afacerilor, întocmite în urma întâlnirii cu tot felul de alți comercianți, turci, greci, nemți, ruși sau chiar francezi și englezi.

Toți acești negustori și-au găsit loc pentru prăvăliile, depozitele și cantoarele lor de afaceri în aşezări precum Hanul lui Șerban Vodă Cantacuzino, Hanul Colței, Hanul lui Constantin Brâncoveanu, Hanul Zlătari și Gabroveni, iar mai târziu Hanul lui Manuc, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a instituției.

Acesta din urmă, Hanul lui Manuc, a rămas până în ziua de astăzi unul dintre cele mai reprezentative hanuri bucureştene. Construcția sa începe între 1804-1808, pe malul Dâmboviței, pe terenuri ce aparținuseră Curții Domneşti, integrând parțial şi vechile Case Domneşti. Proprietarul, care împrumută hanului numele său, era comerciantul armean Emanuel Mârzaian, cunoscut în epocă drept Manuc Bei.

Negustor de succes, Manuc (foto dreapta) strânge o avere considerabilă, devenind cunoscut de la Constantinopol până la Paris pentru luxul cu care se înconjura. Manuc nu era însă doar un mare negustor; bogăția şi multiplele sale contacte comerciale i-au înlesnit implicarea în viaţa politică şi chiar în diplomaţie – se pare că a avut un rol important în medierea păcii dintre Imperiul Rus şi cel Otoman, în contextul războiului din 1806-1812. Nu întâmplător, pacea din 1812 dintre cele două mari puteri este, în cele din urmă, negociată şi semnată chiar în hanul său.

Fotografia de mai jos a fost realizată de Carol Popp de Szathmari cel mai probabil într-una din plimbările sale în descoperirea orașului. Pentru talentatul fotograful, curtea Hanului lui Manuc era „o explozie vie a năravurile de tip balcanic ce răvășeau Bucureștii. (...) Spectacolul era total. Ceea ce intriga și dezgusta pe un vizitator oarecare, pentru artistul romantic însemna o comoară”.

Curtea plină de căruțe înhămate la cai, boi sau bivoli, rufele, cămășile și cearceafurile întinse între stâlpii de la etaj, oaspeții de toate felurile, ce plecau grăbindu-se sau veneau alene să înnopteze într-una din odăi, toate acestea au reprezentat vreme îndelungată desfășurarea vieții de zi cu zi între zidurile hanului.

Sursă foto: Arhiva fotografică a Muzeului Municipiului București  

Fotografia imortalizată de Szathmari, pe lângă pitorescul și farmecul aparte, este, de asemenea, și o imagine reprezentativă pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea. După cea de-a doua jumătate a secolului, intrând în posesia lui Lambru Vasilescu, soarta hanului se va schimba radical, căci „alte valori, alte criterii, vor pune încetul cu încetul stăpânire pe oameni...”.

Bibliografie:

Emanuel Bădescu, „Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I”, Volumul I, Editura Cadmos, București, 2007;
George Potra, „Din Bucureștii de ieri”, Volumul I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990;
Tudor Dinu, „Bucureștiul fanariot”, Volumul I, Humanitas, București, 2015.