Salon din reședința lui Emanoil Porumbaru din str. Piața Amzei nr.4, ante 1914. Fotografia face parte din patrimoniul Muzeului Municipiului București, Colecția Fotografii.

„Locuința sănătoasă” în perioada La Belle Époque

📁 Istorie Urbană
Autor: Alexandra Rusu

Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reformatorii sociali ai Europei Occidentale, printre care medici, arhitecți și filosofi, atrăgeau atenția asupra importanței creșterii calității condițiilor de locuire în zonele urbane. Aceștia susțineau că fiecare etapă a construcției unei locuințe, de la proiectare și până la amenajarea interiorului, trebuia să garanteze sănătatea fizică, psihică și morală a citadinilor, scopul ultim fiind perfecționarea naturii umane, implicit a societății.

Excesul decorativ practicat în epocă, fie că discutăm despre plastica luxuriantă a fațadelor clădirilor sau despre eclectismul interioarelor unor reședințe particulare, începe să fie asociat risipei, în condițiile în care singura risipă admisă în casa unei familii respectabile era cea de spațiu, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului. 

În articole de presă dar și prin intermediul conferințelor susținute de medici consacrați, publicul era avertizat cu privire la substanțele periculoase care se puteau ascunde în produse pentru decorarea casei, unele dintre ele extrem de apreciate și foarte costisitoare.

Un exemplu elocvent, care a provocat dispute printre oamenii de știință timp de aproape un secol, este acela al pigmenților arseno-cuprici, precum verdele Scheele și o varietate a sa, verdele de Paris (acetat triarsenit de cupru II), care erau utilizați mai ales în producția de tapet, dar și în coloranți pentru textile, lumânări, unele dulciuri sau jucării.

În cazul tapetului, umiditatea, abraziunea sau căldura determinau eliberarea de vapori toxici în locuință, cauzând boli misterioase și decese, cu precădere în rândul copiilor. Simptomele intoxicației includeau dureri de cap, oboseală, dureri abdominale, vărsături sau neuropatie periferică, iar efectele severe se asemănau cu cele produse de boli precum holera sau tuberculoza.

Chiar și adezivul utilizat pentru aplicarea tapetului constituia un pericol pentru sănătate, răspândind „în aer germeni susceptibili de a genera inflamația stomacului și a intestinului”, mai ales atunci când noul tapet era aplicat peste straturi mai vechi. Mărturiile medicilor au condus la reglementarea strictă a utilizării arsenului în industrie (industria textilă, de medicamente, cosmetice sau alimente). În 1890, ultima firmă producătoare de tapet cu cerneluri pe bază de arsen din Europa și-a încetat producția.

Presa românească de la începutul secolului XX amintea încă de „otrăvirile accidentale cauzate de coloranții arsenicali verzi, întrebuințati mai des odinioară, mai rar azi, pentru a vopsi stofe și tapete” și dezbătea toxicitatea coloranților de anilină, „mai cu seamă fuschina și coralina.” „Fuschina nu este toxică prin ea însăși, dar se obține rosanilina a căror săruri sunt aceste materii colorante, tratând anilina cu corpuri oxidante dintre care două sunt tot atât de periculoase pe cât de des întrebuințate: nitratul de mercur și acidul arsenic; din această cauză rareori se întâmplă ca fuschina să nu conție o cantitate mai mare sau mai mică de substanță toxică. Hainele vopsite cu această substanță și aplicate imediat pe corp, pot determina erupțiuni vesiculoase locale precum și simptome generale.”

Mai presus de pericolul otrăvirii se situa frica de „aer stricat”, teamă amplificată de epidemiile care făceau ravagii în acea epocă. Campaniile împotriva miasmelor au transformat igiena casei dintr-un indicator al statutului într-o problemă de sănătate publică, astfel încât îndeplinirea cerințelor igienice nu mai putea fi sacrificată unor rațiuni estetice.

Încă din etapa de proiectare a clădirii, proprietarii erau sfătuiți să aibă în vedere protejarea casei de umezeală, prin amplasare strategică și înzestrarea ei cu ferestre mari, orientate către est și/sau vest. „Primenirea aerului” se făcea prin aerisirea locuinței cât mai des posibil și împiedicarea instalării umezelii.

De altfel, în primul an de la încheierea construcției familia era îndemnată să locuiască la etaj. În camerele în care locatarii își petreceau cel mai mult timp (dormitor, cabinet de lucru, salon) se recomanda expunerea către vest sau sud-vest, spațiile beneficiind astfel de căldură și lumină în cea mai mare parte a zilei, fiind aerisite dimineața. În schimb, orientarea către est sau nord-est era considerată mai potrivită pentru salonul de primire, sufragerie sau bucătărie, zone în care membrii familiei nu zăboveau prea mult. În ceea ce privește încălzirea spațiului, temperatura optimă, „cea mai priitoare sănătății”, se socotea a fi de 16 grade.

„Codul uzanțelor bunei societăți sau arta de a se purta plăcut în societate” (Nicu Filipescu-Dubău) din 1889 dedica un capitol ordinii desăvârșite care trebuia să caracterizeze casa unui bun cetățean. Regulile de conduită în administrația casnică stipulau printre altele faptul că „mobilele nu se vor găsi rău întreținute și neîngrijite căci fără asemenea îngrijire, luxul și bunul asortiment nu produce decât dezgust și critică”. Alte lucrări, adevărate enciclopedii de „povețe de igienă” enumerau rețete pentru eliminarea insectelor și rozătoarelor, îndepărtarea mucegaiului, dezinfectarea podelelor, protejarea mobilelor de cari, pregătirea săpunului sau a diverselor soluții pentru curățare obiectelor, vopsirea, spălarea și întreținerea hainelor și altor textile de casă, ș.a.

Tot în această perioadă apar primele regulamente igienice pentru clădiri, rezultate ale coordonării eforturilor medicilor cu cele ale administrației locale, jucând un rol semnificativ în împiedicarea întinderii tuberculozei. În plus, începând din 1908, primăria Bucureștiului obliga locuitorii urbei care doreau să-și ridice o locuință să prezinte planuri semnate de arhitecți care deveneau astfel responsabili pentru calitatea construcției.

Expoziția „Interior-intimitate-afinitate în reședințe particulare din Bucureștiul La Belle Époque” invită publicul să descopere universul intim, al vieții de acasă, din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și până în pragul Primului Război Mondial, prin intermediul unei selecții de fotografii din patrimoniul Muzeului Municipiului București, care prezintă instantanee din casele elitelor bucureștene, completate cu ecouri dezvăluite de presa perioadei interbelice.

Vernisajul acestei expoziții, care va putea fi vizitată la Casa Filipescu-Cesianu (Calea Victoriei 151), va avea loc miercuri, 3 mai 2023, începând cu ora 17.30. Intrarea este liberă, informează un comunicat al muzeului.

Foto sus: Salon din reședința lui Emanoil Porumbaru din str. Piața Amzei nr.4, ante 1914. Fotografia face parte din patrimoniul Muzeului Municipiului București, Colecția Fotografii.

Bibliografie:

  • Albina Carpaților, Nr.37, Anul 11, 1878.
  • Anuarul Bucureștilor 1885, 1906.
  • Paul Bonami, Dictionnaire de médecine domestique a l’usage des familles, Librairie J.-B. Baillière et fils, Paris, 1888.
  • Jessica Charlotte Haslam, Deadly décor: a short history of arsenic poisoning in the nineteenth century, Res Medica Journal of the Royal Medical Society, Volume 21, Issue 1.
  • Natura, 1912-1913, Anul VIII.
  • Mariana Neț, Au fost odată două orașe. New York și București la 1900, Corint Books, București, 2021.
  • Grigorie Sima, Isvor de bunăstare sau mai multe sute de îndreptări și povețe scurte și practice din Economia de casă, grădinărit, higienă, economia de câmp și vite, viierit, conservarea vinului și vinuri de poame, pomărit, albinărit și alte multe terene de deprindere, W. Krafft, Sibiu, 1889.