Lecțiile conflictului pentru Insulele Falkland
Conflictul pentru Insulele Falkland s-a desfășurat timp de 73 de zile între două țări foarte diferite în privința capabilităților și experienței de luptă. La nivel strategic, Argentina, o putere continentală cu aspirații maritime, a provocat o putere maritimă care a dorit mereu să devină o putere continentală. Inițial, forțele britanice erau nepregătite pentru a desfășura o astfel de operațiune departe de bazele proprii.
Într-un timp mult mai scurt decât s-a crezut că este posibil, Marea Britanie și-a demonstrat însă capacitatea de a organiza o forță expediționară de intervenție. Probabil fără să-și dea seama, liderii argentinieni au „sprijinit” forțele terestre britanice în misiunea lor de recucerire a insulelor, prin decizii târzii și strategii eronate.
În pofida inferiorității numerice și greutăților întâmpinate, ceea ce a contat în final a fost valoarea unei forțe profesioniste și disciplinate, bine antrenate și bine conduse. Deciziile ferme și hotărârea conducerii politico-militare reprezintă un exemplu de urmat și a pregătit succesul de pe câmpul de luptă. Nu în ultimul rând, Marea Britanie și-a valorificat avantajele de a fi membru al NATO și al Comunității Economice Europene, ca să nu mai vorbim de parteneriatul strategic cu SUA.
Acțiunile argentinienilor
Bătălia decisivă pentru controlul insulelor s-a purtat predominant în aer și pe mare, operațiile terestre fiind mai mult secundare. Deși forțele aeriene argentiniene dețineau superioritatea numerică, multe dintre avioanele din dotare aveau o vechime de 20 de ani, nu puteau acționa pe timp de noapte și se pare că aveau posibilități limitate de acțiune în condiții meteo nefavorabile.
Nu erau dotate cu echipamente pentru contramăsuri electronice, iar tactica lor se limita la atacuri la înălțimi mici, cu bombe și armamentul de bord. Succesele obținute de Argentina s-au datorat mai curând curajului echipajelor decât eficienței echipamentelor.
Cu bombe perfecționate, cu rachete dirijate moderne cu rază mare de acțiune ar fi putut provoca mai multe pierderi navelor britanice și ar fi putut declanșa atacuri mai puternice împotriva forțelor terestre britanice, în special în perioada inițială, a debarcării și realizării capului de plajă.
Se pare că deficiența cea mai mare a forțelor terestre argentiniene a fost incapacitatea lor de a folosi corespunzător tehnica din dotare. De asemenea, au demonstrat că erau slab instruite, prost conduse și cu un moral scăzut. De partea argentiniană nu a existat o strategie bine definită pentru apărarea Insulelor Falkland, cel mai probabil din cauza faptului că nu se așteptau la o astfel de ripostă din partea Marii Britanii.
Viteza cu care au înaintat trupele britanice, inferioare numeric, pe un teren dificil, este o mărturie clară a confuziei și dezorganizării existente de partea argentiniană. În plus, fără flota de avioane de transport cu rază lungă de acțiune, nu ar fi putut să-și aprovizioneze forțele terestre dislocate pe insulă, care, fără acest pod aerian, nu ar fi opus o rezistență forțelor britanice și ar fi capitulat indiferent de rezultatul pe câmpul de luptă.
Britanicii au valorificat la maximum resursele de care dispuneau
La rândul lor, dacă Royal Navy nu reușea să combată raidurile aeriene argentiniene, britanicii nu ar fi putut debarca și recuceri insulele. Utilizarea eficientă a resursei limitate de avioane Sea Harrier/Harrier GR.3, a rachetelor AA de pe nave, a artileriei navale, precum și atacurile asupra aerodromurilor adverse au condus în final la câștigarea bătăliei pentru controlul spațiului aerian, cu mult înainte ca bătălia terestră să ajungă la punctul culminant și ca forțele argentiniene să se predea. A fost însă o acțiune la limită: un inamic mai bine echipat, antrenat și condus ar fi complicat în mod serios rezultatul.
Performanța remarcabilă a trupelor terestre britanice, în special Brigada 3 Commando, se datorează participării constante la exercițiile NATO sau la antrenamentele de luptă în condițiile arctice din Norvegia (pentru întărirea flancului nordic al NATO, în cazul unei invazii sovietice).
Pregătirea fizică a fost determinantă, militarii britanici executând marșuri în teren accidentat și pe vreme nefavorabilă pe distanțe mari, ziua și noaptea, cu echipamente individuale de peste 45 kg. Piloții de pe avioanele Sea Harrier au beneficiat de antrenamente intense în lupta aeriană cu manevre apropiate și de zbor în condiții de vreme nefavorabilă.
Bătălia terestră din Insulele Falkland a fost dată în special de unitățile de infanterie marină, parașutiști și infanterie, sprijinite cu foc de artilerie și aruncătoare de bombe, iar elicopterele de transport s-au dovedit încă o dată mijloace capabile de misiuni multiple, nu numai de evacuare a răniților. Mobilitatea în teren a trupelor britanice a fost evidentă, aceștia fiind sprijiniți de câteva tancuri ușoare Scorpion (echipate cu tunuri cal. 76 mm), autovehicule de cercetare Scimitar (echipate cu tunuri cal. 30 mm), vehicule de evacuare Samson și tunuri tractate cal. 105 mm – care au acționat bine în terenul accidentat.
Bătălia terestră nu a durat atât de mult încât să asigure suficiente situații pentru ca trupele britanice să-și testeze multilateral pregătirea, dar anii de instruire intensivă și exercițiile din cadrul NATO au făcut ca o forță depășită numeric cu un raport de 2:1 și cu o acoperire aeriană nu întotdeauna corespunzătoare să execute o debarcare peste ocean și să învingă o forță argentiniană. Cu pierderi minime.
Cea mai mare deficiență a grupării navale britanice a reprezentat-o faptul că nu dispunea de o apărare AA solidă, eșalonată corespunzător în adâncime, care ar fi trebuit să se bazeze pe cel puțin 1-2 avioane de cercetare aeriană îndepărtată, radare de cercetare aeriană 3D la bordul navelor, sisteme artileristice pentru apărarea apropiată a navelor – CIWS și, nu în ultimul rând, un avion de vânătoare cu rază lungă de acțiune echipat cu 6-8 rachete aer-aer (ex. F-14 Tomcat), care nu ar fi permis avioanelor adverse să se apropie de dispozitivul de marș al grupării navale.
Aliniamentele de apărare aeriană au fost permanent străpunse de avioanele argentiniene, cu formații multiple și care evoluau la joasă altitudine, și care au reușit să lovească navele britanice. Argentinienii au scufundat șase nave britanice (cu bombe și rachete Exocet) și au avariat alte 12, cu prețul pierderii în lupte a 44 de avioane (din cele 71 distruse în conflict).
Rachetele Exocet
Sistemul Exocet și-a dovedit eficiența, fiind lansate cinci rachete de pe avioanele Super Etendard și două de pe un lansator terestru, care au scufundat două nave (Sheffield și Atlantic Conveyor) și au avariat una (Glamorgan). Reușitele atacurilor cu rachete Exocet au impresionat analiștii militari și au generat dezbateri aprinse într-o perioadă destul de „caldă” a Războiului Rece, deja accentuată de criza Eurorachetelor sau de Inițiativa de Apărare Strategică.
Pe lângă caracteristicile tehnico-tactice, întreaga lume era șocată de performanța unei singure rachete de 200.000 de dolari care reușise să scufunde un distrugător în valoare de peste 50 de milioane de dolari aparținând unei puteri navale. În plus, un alt aspect important de subliniat a fost că niciun avion purtător Super Etendard care a lansat rachetele nu a fost lovit de sistemele AA de pe nave.
Unele analize mai reticente au arătat însă contextul tactic în care s-au desfășurat atacurile argentiniene, lipsurile grupării britanice, performanțele slabe ale sistemelor AA instalate pe navele britanice sau șubrezenia aliniamentelor de apărare aeriană, dar și că încărcătura de luptă de 150 kg a rachetelor nu a explodat în cazul navelor scufundate.
Cinci ani mai târziu, tandemul Etendard-Exocet făcea din nou ravagii, de data asta în Golful Persic și sub steag irakian. La 17 mai 1987, două rachete Exocet au avariat grav fregata americană purtătoare de rachete USS Stark (FFG-31), incident în care și-au pierdut viața 37 de marinari. Exocet își dovedea forța și în fața navelor de luptă americane. În total, în timpul „Războiului petrolierelor”, Irakul a lansat împotriva navelor sub pavilion iranian 55 de rachete Exocet, din care au lovit ținta 54 și au detonat încărcătura de luptă 51!
Prima utilizare în luptă a unor submarine de atac cu propulsie nucleară a condus la scufundarea crucișătorului greu General Belgrano de către submarinul Conqueror și la retragerea flotei argentiniene în porturi. A fost o victorie impresionantă a flotei britanice, care printr-o singură lovitură a demonstrat potențialul submarinelor cu propulsie nucleară și a arătat forțelor navale argentiniene că nu sunt echipate corespunzător pentru a purta lupta antisubmarin.
Tot în premieră, au fost folosite în luptă avioanele V/STOL Sea Harrier, ale căror performanțe au determinat abandonarea luptei aeriene cu manevre apropiate de către avioanele de vânătoare argentiniene. Avioanele britanice au executat aproape 1.400 de misiuni în cursul conflictului și au avut o stare de operativitate impresionantă, 95%! Acest lucru a fost posibil datorită eforturilor echipelor de mentenanță de la bordul portavioanelor, care au lucrat în schimburi de 8 ore serviciu/8 ore libere pentru a menține aparatele în stare de operativitate.
De partea britanică, calitatea personalului și pregătirea de luptă au depășit numeroasele dezavantaje, în special logistice, cu care s-au confruntat. Nu în ultimul rând, nu trebuie omis faptul că gruparea expediționară a beneficiat de sprijinul masiv al poporului britanic, un factor important în succesul oricărei campanii militare.
Războiul trecutului și al viitorului
Tot în urmă cu 40 de ani, în iunie 1982, Israelul a lansat o ofensivă terestră în Liban – Operațiunea „Pace pentru Galileea” – într-un efort de a pune capăt atacurilor teroriste și bombardamentelor executate de Organizația pentru Eliberarea Palestinei.
Fazele inițiale ale operațiunii au inclus un moment spectaculos și anume distrugerea de către forțele terestre și aeriene israeliene a bateriilor de rachete antiaeriene dislocate în Valea Bekaa și a zeci de avioane siriene, fără ca Israelul să înregistreze vreo pierdere. A fost o victorie categorică, obținută printr-un atac bine planificat și coordonat, pe baza informațiilor obținute și a exploatării erorilor adversarului, executat de forțe bine pregătite și cu o conducere competentă.
Au existat voci care au susținut că în comparație cu sistemele de armament și tacticile utilizate de israelieni în Orientul Mijlociu, Marea Britanie a purtat în Atlanticul de Sud un război al trecutului, pe când Israelul a desfășurat în Liban un război al viitorului, utilizând în luptă masiv vehiculele aeriene fără echipaj, mijloacele de război electronic, contramăsurile radioelectronice sau rachetele inteligente.
De la războiul din 1982 și până în prezent, Marea Britanie și-a exercitat controlul de facto și de jure asupra Insulelor Falkland în pofida tuturor presiunilor și pretențiilor argentiniene.
În 2009, premierul britanic de atunci, Gordon Brown, a avut o întâlnire cu președintele Argentinei, Cristina Fernández de Kirchner, declarând că nu vor exista convorbiri pe tema suveranității asupra Insulelor Falkland. În martie 2013, locuitorii insulelor au organizat un referendum pe tema statutului politic al teritoriului, în urma căruia 99,8% din voturi s-au exprimat în favoarea rămânerii Falklandului ca teritoriu de peste mări al Marii Britanii.
Acest text este un fragment din articolul „Imperiul contraatacă: războiul pentru Insulele Falkland”, publicat în numărul 255 al revistei „Historia”, disponibil în format digital pe platforma paydemic.
Foto: Wikipedia
