Laleaua, floarea care a cucerit Europa
Februarie 1637, Alkmaar, Provinciile Unite. La o licitaţie, o colecţie de obiecte se vinde cu 90.000 de guldeni. Cu aceeaşi sumă s-ar fi putut cumpăra mai multe case în Amsterdam;pentru banii aceştia, un om de rând ar fi muncit toată viaţa şi tot nu i-ar fi strâns pe toţi, în timp ce un negustor înstărit i-ar fi adunat, poate, în 30 de ani. Ce se vindea, aşadar, pentru o sumă atât de mare? Trebuie să fi fost ceva valoros:un obiect foarte vechi, un tablou, o bijuterie. Nicidecum. Era, de fapt, o colecţie de bulbi de lalea, căci în Olanda acelor vremuri, cele mai de preţ lucruri de pe piaţă erau trecătoarele flori de lalea, aduse cu câteva decenii în urmă din îndepărtatul Orient.
Olandezii treceau atunci prin aşa-zisa manie a lalelelor, tranzacţionând fără cuget bulbi pentru sume de-a dreptul fabuloase, riscând să ajungă în faliment dacă, într-o zi, preţul florilor s-ar fi prăbuşit. Şi chiar asta s-a întâmplat! Pentru Olanda secolului al XVII-lea, criza financiară cauzată de mania lalelelor a fost echivalentul marelui crah din 1929. În cele din urmă, economia şi-a revenit, iar comerţul cu lalele a continuat, deşi preţurile n-au mai ajuns niciodată la cotele din anii 1620-1640. Olandezii au cultivat florile în continuare, iar Olanda a devenit cunoscută drept Ţara Lalelelor.
Laleaua nu era însă originară din Europa şi a călătorit mult înainte de a ajunge în grădinile din Occident. Povestea ei începe undeva în Orient, în câmpiile şi munţii Asiei Centrale...
O floare răzbate în munţi
Potrivit istoricilor, lalelele s-au dezvoltat în Asia, la graniţa dintre China, Tibet, Rusia şi Afganistan. Este unul dintre cele mai neprielnice locuri de pe planetă, un loc în care cu greu ne-am imagina că poate creşte o floare. De aici, din Asia Centrală, de la poalele munţilor Tian Shan, laleaua sălbatică s-a răspândit în mod natural spre vest, ajungând până pe malurile Mării Negre.
Turcii nomazi au întâlnit floarea în toată această zonă vastă, iar laleaua a devenit pentru ei un simbol al vieţii şi fertilităţii. În acelaşi timp, laleaua era venerată şi în Persia, ea fiind menţionată în versurile faimosului poet Omar Khayam (1048-1113). În artă, laleaua apare pentru prima dată la turcii selgiucizi, în secolul al XIII-lea, dar dispare apoi, la începutul epocii otomane, din cauza interdicţiei islamice de a reproduce orice formă de viaţă. Cu toate acestea, războinicii otomani foloseau simbolul lalelei ca să le poarte noroc în bătălie, purtând haine decorate cu imaginea florii.
Pentru musulmani în general, nu doar perşi şi turci, laleaua era floarea cu cel mai înalt rang, ea având o semnificaţie aproape divină. În limba turcă, laleaua se numeşte laleh, iar în alfabetul arab cuvântul conţine aceleaşi litere ca şi Allah. Laleaua a devenit, astfel, floarea lui Dumnezeu.
Imperiul lalelei
În 1453, turcii au cucerit Constantinopolul bizantin şi au făcut din el noua capitală a imperiului, iar Mahomed al II-lea a iniţiat mai multe proiecte de construcţii care să schimbe faţa oraşului. Au fost construite atunci Palatul Topkapî, Moscheea Fatih şi foarte multe grădini, umplute cu cele mai iubite flori ale turcilor:zambilele, garoafele, trandafirii, narcisele şi, mai presus de toate, lalelele. Sultanul a colorat Constantinopolul cu aceste grădini, iar laleaua s-a răspândit în întregul oraş, începând chiar cu grădina privată a lui Mahomed al II-lea. De oaza imperială se ocupau servitorii numiţi bostancı, grădinarii, care cu timpul au căpătat atribuţii extinse, mergând până la îndeplinirea rolului de călău.
Spre sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, când dispare interdicţia de a reproduce plantele în artă, laleaua devine un motiv principal în arta islamică otomană. Ea este reprezentată nu doar pe produsele ceramice (cele mai frumoase exemplare aparţin de ceramica de Iznik), ci chiar şi pe robele sultanului şi armura imperială.
Motive florale pe ceramica de Iznik (sfârșit de secol XVI)
Până la jumătatea secolului al XVI-lea, interesul otomanilor pentru lalele nu s-a tradus şi printr-o cultivare organizată a florii, care se răspândise până atunci sub forma sa sălbatică. Însă în epoca lui Suleyman Magnificul, otomanii încep să cultive atent lalele şi să dezvolte tot mai multe soiuri ale florii:spre exemplu, aşa-zisa lalea de Istanbul avea până la 1.500 de varietăţi. Cele mai frumoase soiuri primeau şi nume alese, precum „Perla nepereche”, „Roza zorilor” sau – în cazul celui mai frumos şi rar întâlnit soi –„Lumina Raiului” (Nur-i-Adin).
Occidentalii ajunşi la Istanbul în acea epocă, precum negustorii sau ambasadorii, erau uimiţi de frumuseţea oraşului şi de pasiunea otomanilor pentru flori, dar mai ales pentru lalele. Prin urmare, era doar o chestiune de timp până ca un bulb de lalea să-şi facă drum spre Europa.
Istanbul, oraşul lalelelor
Grădină de lalele la Istanbul, în apropiere de Moscheea Albastră
În Imperiul otoman, după epoca lui Suleyman Magnificul, laleaua a intrat într-un con de umbră, din care a ieşit abia un secol mai târziu, în timpul lui Mehmed al IV-lea (1648-1687), un sultan pasionat de horticultură şi, în special, de lalele. Succesorul său, Ahmed al III-lea (1703-1730), a fost la rândul său un mare iubitor al acestei flori, iar perioada domniei sale este cunoscută drept Epoca Lalelelor (Lâle Devri). În acei ani, Istanbulul n-a fost doar capitala Imperiului;era şi oraşul lalelelor, căci aici se organiza anual un mare festival dedicat florii preferate ale sultanului. Festivităţile extravagante aveau însă rolul de a distrage atenţia de la problemele cu care se confrunta Imperiul, iar acestea nu erau, din păcate, la fel de trecătoare precum frumoasele lalele din Istanbul.
Călătoria unei flori spre Vest
Sursele istorice nu au înregistrat exact momentul sosirii lalelei în Europa. Este posibil ca floarea să fi ajuns întâmplător pe meleagurile europene, cândva în Evul Mediu, dar dacă a făcut-o, ea nu a atras atenţia nimănui. Abia după jumătatea secolului al XVI-lea, specialiştii în botanică încep să vorbească despre lalele, cam în aceeaşi perioadă în care primele flori ar fi fost aduse de la Istanbul la Viena de către Oghier Ghislain de Busbecq, ambasador al Imperiului Romano-German în capitala otomană între anii 1554-1562. Însă la 1559 câteva lalele se găseau deja într-o grădină din Bavaria, înainte ca Busbecq să se întoarcă de la Istanbul;cum au ajuns acolo nu se ştie. Cel care a descris floarea (era un soi de culoare roşie), Conrad Gessner, nota totuşi că bulbii proveniseră de undeva din zona Bizanţului sau a Cappadociei.
Odată ajunsă în Europa, laleaua s-a răspândit repede şi a căpătat o faimă aparte. Era o floare nemaiîntâlnită, frumoasă, delicată, dar totuşi rezistentă, şi chiar dacă europenii nu aveau aceeaşi pasiune pentru flori ca turcii, laleaua le-a atras atenţia. Era şi o perioadă în care botanica şi horticultura erau la modă în rândul elitei europene, iar nobilii se întreceau în a face rost de soiuri cât mai rare de flori. În acest context, laleaua s-a potrivit la fix:până la sfârşitul secolului al XVI-lea, europenii dezvoltaseră deja soiuri proprii de lalele, fiecare mai frumos decât precedentul.
Carolus Clusius, cel mai mare botanist al secolului al XVI-lea, a fost cel care a făcut ordine în haosul creat de dezvoltarea fără precedent a lalelelor, clasificând soiurile noi şi stabilind valoarea acestora în funcţie de gradul de raritate. După ce s-a ocupat o perioadă de dezvoltarea grădinii botanice imperiale de la Viena, Clusius a ajuns în 1593 în Provinciile Unite, la Leiden, şi a adus cu el mai mulţi bulbi de lalea. Între timp, floarea devenise foarte căutată în Europa şi era vânată de nobilii care doreau să-şi îmbogăţească grădinile cu cele mai alese soiuri.
Înnebuniţi după lalele
Grădina botanică înfiinţată şi îngrijită de Clusius la Leiden, prima din ţară, a dus la popularizarea lalelei şi în rândul olandezilor. Se întâmpla într-un moment propice în istoria Provinciilor Unite:după separarea de Spania, noul stat independent îşi putea investi energiile şi resursele economice în comerţ. Odată ce negustorii olandezi au început să se îmbogăţească, ei au investit în dezvoltarea statutului social prin achiziţionarea de obiecte valoroase. Şi nimic nu era mai valoros şi mai atrăgător în acea vreme decât o grădină spectaculoasă, bogată în lalele.
Începutul maniei olandezilor pentru lalele a fost cauzat de o anomalie a florii:un virus care afectează culoarea petalelor, creând petale în mai multe culori. Apariţia acestor soiuri în diverse combinaţii de culori i-a făcut pe horticultori să încerce să le reproducă sau să creeze noi varietăţi. Dacă un soi obişnuit de lalea era oricum valoros, o lalea rară se vindea, evident, la un preţ mult mai mare, iar vânătoarea perpetuă după noi soiuri a făcut ca preţul bulbilor să crească din ce în ce mai mult.
Semper Augustus a fost, în epocă, cel mai rar şi, ca atare, cel mai valoros dintre toate soiurile de lalele. S-a spus despre această floare, o minune în alb şi roşu, că era cea mai frumoasă creaţie a lui Dumnezeu. Laleaua Semper Augustus a fost, se pare, cea mai scumpă floare tranzacţionată în timpul maniei lalelelor, pentru un singur bulb plătindu-se în 1636 suma de 5.500 de guldeni.
În primele trei decenii ale secolului al XVI-lea, preţul lalelelor în Olanda a continuat să crească. Din ce în ce mai mulţi negustori de bulbi s-au îmbogăţit, iar oamenii de rând – de profesii dintre cele mai diferite – s-au apucat de comercializat lalele, în speranţa că vor face un ban rapid. Fenomenul a căpătat o amploare uriaşă şi, pentru Olanda, chiar surprinzătoare, având în vedere că vorbim de o societate protestantă, în care religia condamna orice soi de exces sau extravaganţă. Era însă şi o societate în care oamenii aveau o pasiune neîntrecută pentru jocurile de noroc, iar pentru ei specula cu bulbi de lalele era o afacere atrăgătoare.
Marele crah al florilor
Apogeul maniei lalelelor a fost atins în iarna 1636-1637, când preţurile se dublau sau se triplau în doar câteva zile. Tot atunci s-au înregistrat cele mai valoroase tranzacţii, între care şi licitaţia din Alkmaar la care s-au plătit 90.000 de guldeni pentru o colecţie de bulbi. Urma însă dezastrul:în aceeaşi săptămână, la o altă licitaţie, negustorii nu s-au mai înghesuit să cumpere bulbii de lalea, nici măcar la preţuri considerate rezonabile.
Nebunia lalelelor, tablou de Jean-Léon Gérôme (1882). Un nobil își apără lalelele, în timp ce pe fundal niște soldați distrug câmpurile de flori într-o încercare de stabilizare a pieței lalelelor prin limitarea ofertei
Ei deveniseră brusc mai precauţi, întrebându-se cât de departe poate merge creşterea preţurilor. Probabil că unii comercianţi intuiau de ceva timp că specula cu lalele devenise periculoasă şi că piaţa se putea prăbuşi oricând, aşa că – exact în momentul în care preţurile au ajuns la apogeu – ei n-au mai vrut să investească. Şi-atunci, preţurile lalelelor chiar s-au prăbuşit! Negustorii care plătiseră sume uriaşe pentru bulbi pe care încă nu-i primiseră, dar pe care-i vânduseră deja mai departe pentru sume şi mai mari (căci asta era practica), s-au trezit brusc cu datorii enorme. Şi nu erau doar câţiva negustori, ci mii de oameni în întreaga ţară;pentru toţi, visul îmbogăţirii din lalele s-a sfârşit brusc şi tragic.
Autorităţile au trebuit să intervină pentru a soluţiona criza şi pentru a evita o catastrofă financiară la nivelul întregului stat:s-a ajuns, cu greu, la un compromis între producători, vânzători şi cumpărători. După aceea, comerţul cu lalele a continuat, dar într-o manieră mult mai precaută, iar floarea care aproape adusese Olanda în faliment a devenit unul dintre principalele sale produse de export.
Laleaua neagră n-a existat
În toiul maniei lalelelor, când soiurile rare se vindeau cu sume fabuloase, în rândul negustorilor s-a răspândit un mit care i-a pus pe toți pe jar:mitul lalelei negre. Dacă o asemenea floare ar fi existat, ea ar fi devenit cu siguranță cel mai valoros obiect din întreaga țară. Laleaua neagră nu a existat, însă, niciodată. Legenda florii cu petale negre a căpătat amploare în secolul al XIX-lea, după publicarea romanului Laleaua neagră, semnat de Alexandre Dumas tatăl. Se pare că scriitorul francez s-ar fi inspirat dintr-un vechi zvon care circula în Olanda în timpul maniei lalelelor, potrivit căruia un cizmar din Haga ar fi reușit să obțină o lalea neagră și ar fi acceptat să o vândă pentru suma de doar 1.500 de guldeni unui grup de florari, care doreau să distrugă floarea pentru a se asigura ca propria lor lalea neagră este unică și, așadar, de neprețuit.
Bibliografie:
Mike Dash, Mania lalelelor. Povestea celei mai râvnite flori din lume şi a pasiunilor ieşite din comun pe care le-a stârnit, Bucureşti, Humanitas, 2014
