⬆

Jocul caprei și alaiurile sale de măști

Autor: Daniel Florin Sava

Denumirea „jocul caprei“ sau mai vechea denumire de „turcă“ este atestată încă din secolele XVII-XVIII în Moldova, în Descrierea Moldovei a eruditului principe Dimitrie Cantemir, dar și în unele lucrări ale cronicarului Miron Costin. Cei doi încadrează perfect jocul în genul teatrului popular, care se desfășura la început în bâlciuri și în târguri, oferit de către o serie de „trupe de actori ambulanţi“.

Obiceiul a fost preluat apoi în mediul sătesc ca un joc cu conotaţie animalieră, care avea menirea de a alunga duhurile rele, bolile care făceau ravagii în spaţiul românesc, dar și pentru a ţine dușmanii păgâni departe de hotarele Moldovei, potrivit cercetătoarei Georgeta Roșu. Aceeași cercetătoare emite ipoteza că „jocul caprei“ și-ar avea originile în vechi cutume ale lumii neolitice, astfel s-ar putea explica faptul că în cadrul culturii Cucuteni s-au descoperit numeroase reprezentări zoomorfe ale unor statuete cu înfăţișarea respectivului animal: nu mai puţin de 69 de astfel de piese au fost găsite în arealul culturii, în judeţele Suceava, Botoșani, Neamţ și Iași. Unii etimologi ne spun că termenii „capră“ și „turcă“ au intrat în limba română în urma contactului cu populaţiile slave sau avare, care au adus o serie de cuvinte care s-au păstrat până în ziua de azi; așadar, nu este exclus ca populaţiile vechi românești înainte de secolul al X-lea să fi preluat termenii de la popoarele barbare, dar și alaiurile de măști antropomorfe care însoţesc „jocul caprei“.

Jocul caprei în vechime, fotografie-document: capra şi ciobanul care o însoţeşte, obicei din zona Popeşti-Iaşi

Alături de cel al ursului, „jocul caprei“ a aprins întotdeauna imaginaţia și creativitatea omului de la ţară, făcându-l să vadă în acest animal un simbol magic. „Capra“ (jocul cu măști) a fost privită ca o fiinţă care era în stare să apere comunitatea de cele rele, dar uneori, prin forma ei ciudată, era văzută și ca o zămislire pe faţa pământului a diavolului – și poate de aceea a apărut și expresia populară „capra sare masa, iada sare casa“.

Sunet asurzitor, ca să fugă din sat „boalele cele mari“

„Capra“ care umbla pe uliţele satului era alcătuită din capul măștii, realizat din lemn de cireș sau de prun, cu maxilarul inferior mobil, care în timpul jocului se izbea cu putere de maxilarul superior, fiind manevrat cu ajutorul a două funii groase, împletite. Sunetul asurzitor produs prin lovirea celor două fălci se mai numește „clănţănire“ sau „croncănire“ – și cu cât era mai asurzitor, cu atât, în anul care venea, fugeau toate necazurile și toate „boalele cele mari“.

Capul era acoperit, de obicei, cu blană de miel, iepure sau chiar blană de capră; era prevăzut cu două coarne de ţap, de berbec sau, mai nou, făcute din lemn, fiind împo- dobite cu două rânduri de canafi coloraţi, în culori cât mai vii (roșu, albastru, violet și galben). Urechile caprei erau realizate din carton îndoit sau pân- ză de suman, având prinși pe margine clopoţei. Ochii caprei erau realizaţi din nasturi mari, negri sau albi, sau din cioburi de sticlă, fiind lipiţi de mască. În zona aceasta s-a purtat cu precădere, ca model, capra cu cordele, specifică zonei Ruginoasa-Pașcani-Tătăruși. Ea poartă această denumire deoarece capra era învelită într-un ţol sau un lăicer ponosit, pe care erau cusute în rânduri dese cordele lungi și colorate și, din loc în loc, năframe de joc; astfel de capre au fost găsite în satele Valea Seacă, Moţca, Sodomeni-Pașcani.

Capra de la Mirosloveşti

Cea mai reprezentativă capră pe care o vom descrie este cea identificată în satul Miroslovești. Această capră cu corde- le are capul din lemn de tei, cu maxilarul mobil care clăm- păne în timpul jocului. De la botul de lemn în sus se află o coroană în formă de trapez, bogat ornamentată, cu hurmuz alb, mărgele colorate și zgărdiţă realizată din paiete metalice, pe margine cu numeroase flori de lămâiţă. De partea superioară a acestei coroane atârnau șapte-opt panglici groase, de care erau prinși clopoţei rotunzi folosiţi la harnașamentul cailor.

Vechi joc al caprei din comuna Mirosloveşti. Alaiul este compus din două capre, babă, moşneag şi căldărar. Jocul este acompaniat de sunetul fluierului şi al tobei.

În acest sat, alaiul era grupat în jurul caprei jucate de un flăcău care se îmbrăca de regulă în costum popular de iarnă. Peste întreaga costumaţie era prinsă de chimir o salbă de zece-doisprezece clopoţei de diferite forme și mărimi, care în timpul jocului scoteau un sunet infernal.

Alai alcătuit din zece-cincisprezece flăcăi

Fie că vorbim de cea identificată în comunele Lespezi, Todirești, Tătăruși, Vânători, Miroslovești, fie de cea din Lunca-Pașcani, capra a făcut istorie în literatura de specialitate a Emiliei Pavel și a lui Marcel Lutic. Faima acestor capre e recunoscută pe plan naţional, iar una dintre ele, mai exact cea din zona Todirești, se află din 1972 în colecţia de bază a Muzeului Ţăranului Român, fiind donată de învăţătorul Partin Emil.

În formaţia populară a caprei sunt până la zece-cincisprezece flăcăi, fiecare avându-și rolul său dinainte știut. Cel mai important personaj care apare în scenă e ciobanul, așa cum e și firesc. Ciobanul e îmbrăcat în cămeșoi, cu iţari, cu căciulă de iarnă, având pe deasupra un cojoc miţos sau o glugă ciobănească. Din această formaţie el este cel mai autentic, el e cel care o coordonează, care strigă o serie largă de strigături. Pe lângă ciobănaș, în formaţie apar și cei trei crai de la răsărit, care sunt îmbrăcaţi ca niște regi adevăraţi, având în spate mantii realizate din postav gros de culoare roșie sau albastră, iar pe margini numeroși ciucuri. Acești crai poartă toţi la brâu săbii și în mâini toiege domnești. Jocul poate include și doi sau trei harapi sau ţigani care au cusute pe ei cordele colorate, iar pe faţă sunt daţi cu roșu sau cu negru.

Foto sus: Muzeul Țăranului Român