Istoria Pink Floyd. Desant prin subteranele Londrei (I)
Istoriceşte vorbind, prima întâlnire dintre viitorii membri Pink Floyd s-a petrecut de-a lungul anilor ‘50, când Syd Barrett şi Roger Waters băteau împreună aceleaşi maidane. Locuiau în Cambridge, la nici o sută de metri distanţă, iar mama lui Roger le era profesoară amândurora, dar în clase diferite, căci Syd era cu doi ani mai mic decât Roger.
În timpul liceului de la Cambridge, Syd zdrăngănea chitările în acea perioadă cu altcineva:David Gilmour, şi el tot din acel oraş. Întâmplător sau nu, tot în Cambridge îşi făcea veacul pe atunci un alt nume de care s-a legat istoria Floyd:Storm Thorgerson, cel care avea să deseneze aproape toate coperţile albumelor Pink Floyd.
Băieţii merg la Londra
Ceva mai târziu, toţi aceşti băieţi au plecat, ca să-şi continue studiile, la Londra, sub al cărei generos acoperiş veniseră din alte părţi alţi doi indivizi. Unul se numea Nick Mason, iar celălalt Richard Wright. Ambii se înscriseseră la o şcoală de arhitecură şi s-au trezit că au coleg un tip înalt, slab şi deosebit de rebel, numit Roger Waters, care cât era ziulica de lungă zdrăngănea o chitară pe care scrisese cu Letraset, un instrument de desen specific arhitecţilor, fraza ”Cred în sufletul meu”.
”La un moment dat, în anul al doilea, m-am încurcat cu ceea ce generaţia mai în vârstă obişnuia să numească «soi rău», şi anume cu Roger” – avea să scrie Nick Mason* în cartea ”Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd”, o care care, dat fiind faptul că a fost supusă şi observaţiilor şi comentariilor celorlalţi membri ai trupei, poate fi socotită o autobiografie autorizată a formaţiei.
Roger Waters era un ”activist de stânga”. Mama şi tatăl său, ambii profesori, fuseseră membri ai Partidului Comunist, iar tatăl său, Eric Fletcher Waters, a refuzat iniţial să se înroleze pentru a lupta în Al Doilea Război Mondial, fiind însărcinat să conducă o ambulanţă. Convingerile sale pacifiste au fost în cele din urmă înfrânte de cele antifasciste, aşa încât în 1944 s-a înrolat voluntar, a fost trimis cu batalionul său să debarce în Italia, la Anzio, şi a căzut în luptă în prima sa misiune, fiind dat dispărut pe 18 februarie 1944, când Roger avea doar cinci luni şi 12 zile.
Nick Mason fusese chinuit în copilărie de către părinţi cu lecţii de vioarăă şi de pian, pe care le-a abandonat repede. În liceu, cu o gaşcă din cartier, a închegat o formaţie rock şi i-a revenit rolul bateristului pentru simplul fapt că un prieten de-al tatălui său îi făcuse odată cadou un set de beţe. Cântau ce cântau toţi puştii la vreme aceea, coveruri după piese celebre. Când a ajuns la arhitectură, Nick se lăsase şi de toboşărit, încrezător că îl aşteaptă o frumoasă carieră de arhitect.
Richard Wright avusese mai multe legături cu muzica. Încă de mic cântase la pian şi la trompetă, iar de la 12 ani a început să studieze, de unul singur, şi chitara. Nick Mason relatează că stilul autodidact al lui Rick, cu care şi-a perfecţionat ulterior şi digitaţia la pian, este responsabil pentru sunetul şi stilul unicat de mai târziu al ”clăparului” de la Floyd. Ambiţiile sale de arhitect au fost mult mai mici:a părăsit acea şcoală după numai un an, ca să studieze mai aplicat muzica la London College of Music.
De la Abdabs la The Tea Set
Primii care au cântat, cumva, într-un grup închegat au fost Roger Waters, Richard Wright şi Nick Mason-respectiv chitară, clape şi tobe. În 1964 fuseseră recrutaţi după metode empirice într-un grup din care mai făceau parte mai mulţi inşi şi care îşi tot schimba componenţa şi numele după criterii obscure. S-au numit succesiv The Abdabs, The Screaming Abdabs, The Megadeaths, Sigma 6. După ce doi dintre fondatorii grupului au optat pentru o carieră duo şi au părăsit formaţia, cei rămaşi şi-au luat numele de The Tea Set şi au cooptat un nou solist, Chris Dennis, pentru simplul fapt că acesta era proprietarul unui sistem de amplificare ceva mai modern.
În 1965, se apropie timid de grup şi Syd Barrett, student la Arte, ale cărui tehnică de a cânta la chitară şi imaginaţie componistică au pecetluit soarta lui Chris Dennis. Acesta a fost invitat să părăsească formaţia – o sarcină cu atât mai uşoară cu cât acesta lucra ca medic pentru Royal Air Forces şi tocmai fusese trimis în misiune în Peninsula Arabică.
După ce un alt chitarist talentat, Bob Klose, părăseşte formaţia la cererea părinţilor, că să se dedice şcolii, grupul se stabilizează la patru membri:Syd Barrett (chitară, voce), Roger Waters (retrogradat la bass de talentul lui Syd), Richard Wright (clape) şi Nick Mason (tobe). Iar Syd Barrett devine liderul, compozitorul şi textierul formaţiei.
The Tea Set începe să cânte în public – dar a spune ”concerte” la cea ce făceau ei atunci e prea mult. Erau angajaţi pe la diverse petreceri şi aniversări, acolo unde magnetofoanele erau parcă prea puţin, sau cântau la şcoala de arhitectură, ca ”trupă a casei”, în deschiderea unor trupe invitate mult mai notorii.
Cum s-a născut numele „Pink Floyd”
În toamna anului 1965, la o asemenea festivitate organizată de Aviaţia britanică, la care fuseseră invitate să cânte mai multe formaţii, cei de la The Tea Set au avut neplăcuta surpriză să vadă că, înaintea lor, urma să cânte un grup cu exact acelaşi nume. Sub presiunea timpului, Syd Barrett (foto dreapta) decide să schimbe numele propriului grup. Îi cad ochii, întâmplător, pe două discuri de vinil, aparţinând unor cântăăreţi de blues american mai puţin cunoscuţi:Pink Anderson şi Floyd Council, şi decide că grupul său va cânta sub numele de The Pink Floyd Sound – rebotezat ulterior The Pink Floyd Blues Band, The Pink Floyd şi, într-un final, Pink Floyd.
În prima jumătate a anului 1966, ceva ciudat începea să se audă în aerul Londrei:un anume fel, straniu, de a cânta la chitară, nişte acorduri ciudate de orgă şi nişte ciocănele de lemn folosite pentru tobe. La asta se adăuga un halucinant spectacol de lumini, realizat printr-um amestec de improvizaţii electrice şi diapozitive, care întregea spectacolul. A început în martie, într-o duminică după amiază, când Pink Floyd (sau The Tea Set? – foloseau atunci ambele nume în paralel) a fost invitat să cânte la o petrecere privată în prestigiosul club londonez Marquee. Să cânţi duminică după amiază în Marquee nu era cine ştie ce scofală:clientela clubului, adevărata miză, venea spre seară, în ziua aceea au cântat doar pentru nişte snobi. Au mai fost invitaţi să cânte la Marquee de câteva ori în lunile următoare – dar tot în nişte duminici după ammiază şi tot la petreceri private. Snobilor ălora se pare însă că le plăcea cum piese consacrate, pe care le cânta toată lumea, erau interpretate într-o manieră stranie, cu solo-uri lungi, stranii şi contondente, cu multă improvizaţie.
Peter Jenner trece strada
Pe la începutul verii 1966, într-una din acele după-amieze de duminică, un anume Peter Jenner, profesor de economie şi meloman incurabil, îşi părăseşte biroul ca să ia o pauză, traversează strada şi intră la Marquee. În paralel cu jobul său, încerca să fondeze o casă de discuri şi căuta de mai mult timp o formaţie de avangardă pe care să o lanseze pe cont propriu. Îi vede pe cei de la Pink Floyd şi rămâne mut:”Asta e avangarda!”. Peter Jenner şi asociatul său, Andrew King, devin primii manageri ai trupei Pink Floyd.
Urmează o toamnă în care managerii, graţie cunoştinţelor lor anterioare, îi introduc pe cei de la Pink Floyd în lumea undergroundului britanic, populat cu tot felul de radicali ciudaţi şi mari amatori de droguri. Îşi formează o audienţă mică şi statornică, dar când ies în lumea mare, coliziunea se lasă deseori cu vânătăi. Lumea acceptă cu greu stilul lor de a cânta. Nick Mason îşi aminteşte că după ce au cântat odată la un club al tineretului catolic, managerul a refuzat să le plătească onorariul, pe motiv că ceea ce cântă ei nu e muzică. Au mers la judecată, dar judecătorul i-a lăsat fără bani, fiind total de acord cu managerul clubului catolic.
Abia în decembrie reuşesc să-şi găsească un loc al lor, într-un club minuscul, situat la subsolul unei cădiri, şi intitulat UFO, de la Underground Freaking Out, al cărui patron, Joe Boyd, devine şi al producător al trupei. Pink Floyd devine formaţia de casă a clubului şi îşi fidelizează un public al său, un public mare amator de LSD, drogul în vogă la acel moment.
Intrarea în templu
Joe Boyd trage nişte sfori pe la casa de discuri Polydor, pentru realziarea primului single Pink Floyd. Înregistrează piesa ”Arnold Layne”, compusă de Syd Barrett şi inspirată, se pare, dintr-un caz real. Arnold Layne era un tip din Cambridge care avea o obsesie:să fure lenjerie de damă pusă la uscat sau adusă la spălătoriile de rufe. Pe fir intră însă nişte tipi duri din industria muzicii, care le propun un contract cu compania de discuri EMI, cea mai mare la acel moment, unde înregistrau şi Beatles-ii. EMI avea însă propriile reguli:nu lucra cu producători din afară. Prin urmare, cei de la Pink Floyd, cu mult regret, îl concediază pe Joe Boyd, îl primesc drept producător pe omul de la EMI, Norman Smith, şi intră în templul numit Abbey Road – studioul de întregistrări al EMI. Ei cântau în studioul 3, iar în studioul 2 îşi înregistrau Beatles-ii albumul „Sergeant Pepper’s lonely hearts club band”.
Single-ul ”Arnold Lane” cunoaşte un succes nesperat, urmat de unul încă şi mai mare cu următorul single, ”See Emily Play”, compus tot de Barrett. Pink Floyd era, de acum, o formaţie profesionistă, ai cărei membri se puteau gândi să trăiască doar din muzică. Aşa că îşi abandonează toţi studiile.
Primele albume şi căderea lui Syd Barrett
Succesul obţinut cu cele două single-uri şi notorietatea câştigată pe seama faptului că pudicii de la BBC şi de la alte porturi de radio interziseseră dufuzarea piesei „Arnold Layne”, pe motiv că ar fi indecentă, punea acum problema unei noi ştachete ce trebuia trecută:un long-play semnat Pionk Floyd.
Flautistul la porţile zorilor
În august 1967, Pink Floyd îşi lansează primul album long-play, ”The Piper at the Gates of Dawn”, compus aproape în întregime de Syd Barrett. Piesele de largă respiraţie psihedelică sau de space-rock alternează cu mici bijuterii jucăuşe, copilăroase chiar, care descriau, împreună cu primele, personalitatea complexă a lui Syd. Albumul cunoaşte un succes nebănuit, datorat în bună măsură faptului că ”psihedelia” era deja un concept în mare vogă. Cum au spus unii comentatori, „psihedelia” era un val care venea, iar Pink Floyd s-a întâmplat să stea exact pe creasta sa.
În aceeaşi vară însă, frisoane de teamă străbăteau din când în când întreaga trupă. Erau momenntele, din ce în ce mai dese, în care liderul formaţiei, compozitorul şi textierul său inspirat, devenea de nerecunoscut. Dispărea cu zilele sau cădea într-o stare de prostraţie din care cu greu îl puteau scoate. Neîndoielnic, era efectul consumului excesiv de LSD. Spaima era cu atât mai mare cu cât, în octombrie, trupa avea programat primul său turneu în Statele Unite.
Şi coşmarul de care se temeau cel mai mult s-a întâmplat. Au trebuit să întrerupă la jumătate turneul din SUA din cauza tot mai deselor ieşiri în decor ale lui Syd. Şi se întâmpla asta atât în spectacole, când Syd îşi dezacorda chitara, îşi rupea corzile sau stătea pur şi simplu nemişcat fără să cânte, iar ceilalţi se străduiau să-l acopere, cât şi în emisiunile de televiziune la care erau invitaţi. Întorşi în Europa, au mai avut câteva turnee, dar starea lui Syd era departe de a se ameliora, ba dimpotrivă.
Dureroasa despărţire de Syd
În decembrie 1967, ceilalţi membri şi-au dat seama că e cazul să înceteze cu ceea ce făcuseră până atunci:să nege problemele lui Syd în speranţa că acestea se vor rezolva de la sine. Înainte de Crăciunul anului 1967, ei caută o soluţie de compromis:să angajeze un chitarist şşi un volcalist suficient de talentat încât să preia partitura lui Syd, iar acesta din urmă să facă figuraţie în concerte, dar să rămână compozitorul şi textierul trupei. Chitaristul asupra căruia toţi cad de acord, în virtutea priteniei din liceu cu Syd, era David Gilmour. Acesta nu cânta cu nimeni la acel moment, după ce trupa sa, Jokers Wild, se destrămase, deşi cunoscuse un succes notabil. David Gilmour a acceptat fără să ezite şi, versatil, a învăţat în câteva zile toate partiturile de chitară şi versurile lui Syd. David intra însă într-un costum care nu era al lui. Stilul său de a mânui chitara era departe de a semăna cu cel al lui Syd.
Ianuarie 1968. O fotografie realizată de Mark Lester care descrie exact ce se petrecea atunci în formaţie. David Gilmour (stânga jos) preia chitara, iar Syd Barrett (centru, în spate) părăseşte discret grupul.
Luna ianuarie 1968 a fost un coşmar pentru toţi. Deşi acceptase cooptarea lui David Gilmour, Syd se comporta la repetiţii ca şi cum ar fi frustrat de faptul că pierde teren. Până când, într-o seară ploioasă de februarie, când patru membri ai trupei mergeau cu maşina la repetiţii, cineva a întrebat dacă e cazul să-l ia şi pe Syd. ”La naiba, hai să nu ne mai încurcăm”, a spus altcineva – şi nu l-au mai luat. Nimeni dintre cei patru nu mai ştie acum – sau nu vrea să spună – cine a pus întrebarea şi cine a dat răspunsul, dar episodul i-a marcat pe toţi în anii care au urmat.
David Gilmour (foto dreapta) avea să declare, peste ani:„Când eşti tânăr, când eşti un tip extrem de ambiţios la douăzeci şi ceva de ani, ai o anume brutalitate în ceea ce faci. Ambiţia este forţa care te pune în mişcare, fără să ai prea multă grijă pentru sentimentele altora, ca să fiu sincer. Şi după aceea, ai o grămadă de timp ca să te simţi vinovat”.
Schimbarea trupei trebuia, evident, să-şi găseasacă un corespondent şi în partea de business. Managerii de până atunci, Peter Jenner şi Andrew King, îl cunoşteau prea puţin pe David Gilmour, dar ştiau bine ce făcuse Syd şi ce făcuseră ceilalţi trei în ceea ce însemna Pink Floyd. Aşa că au decis să-l reprezinte în continuare pe Syd Barrett. Ceilalţi au rămas cu numele Pink Floyd şi şi-au luat un alt manager, Steven O’Rourke, unul dintre şmecherii care le-au intermediat contractul cu EMI. În aprilie 1968, este anunţată oficial plecarea lui Syd Barrett şi intrarea în formaţie a lui David Gilmour.
Însă umbra lui Syd avea să planeze asupra lor şi asupra muzicii lor în deceniile ce vor urma.
O farfurioară plină cu secrete
Speriaţi de faptul că au rămas fără compozitor şi fără textier, cei patru se pun pe treabă şi încep să compună cu furie. În iunie 1968, iese al doilea album Pink Floyd, intitulat ”A Sucerful of Secrets”, în care cei patru par să continue, cumva, stilul componistic al lui Syd Barrett:compoziţii psihedelice lungi şi elaborate, ca ”Set the Controls for the Heart of the Sun” sau ca piesa care dă titlul albumului, alternate cu piese scurte şi ironice, precum ”Corporal Clegg”. O singură piesă compusă de Syd Barrett îşi găseşte loc pe album, ”Jugband Blues”.
În ziua lansării albumului, 29 iunie, Pink Floyd cântă într-un superspectacol în aer liber în Hyde Park, alături, printre alţii, de Jethro Tull, iar în august efectuează un turneu în America, mult mai reuşit decât dezastrul din anul precedent, deşi nici acesta lipsit de peripeţii logistice.
La finele aceluiaşi an, 1968, primesc o ofertă să facă muzica unui film, More, execută contractul rapid – iar rezultatul muncii îl şi încorporează într-un nou album, ”More – soundtrack from the film”, pe care îl lansează la mijlocul lui 1969. E primul lor album din care lipseşte complet Syd Barrett, dar asta nu înseamnă că Pink Floyd îşi găsise alt drum.
Mă duc să mă ummagumma
Tot în 1969, Pink Floyd lansează cel de-al patrulea album, dublu de data asta, Ummagumma. Un cuvânt care nu înseamnă nimic, inventat de un tip din Cambridge şi care desemna astfel operaţiunea de a face sex. Cuvântul a intrat în jargonul de la Cambridge şi probabil că acolo ar fi rămas dacă nu-i dădea Pink Floyd faimă internaţională. Primul disc este o colecţie de înregistrări live ale unor piese fie deja lansate în versiuni de studio, fie noi, iar cel de-al doilea a fost o provocare componistică pentru toţi membrii trupei:fiecare a fost pus să acopere cu o creaţie proprie câte un sfert de disc. A rezultat un album inegal, de care membrii formaţiei nu prea mai sunt mândri în ziua de azi. Tot în 1969, Roger Waters şi David Gilmour îl ajută pe Syd Barrett, ca producători, să-şi lanseze două albume, în speranţa că asta îl va ajuta să revină în lumea reală. Albumele nu se bucură însă de succes, iar Syd Barrett este luat de familia sa şi dus la Cambridge, unde a rămas, ferit de presă şi de public, până la moarte, în 2006.
Miercuri, 28 august, în Piaţa Constituţiei. Roger Waters aduce „The Wall” la Bucureşti.
* Nick Mason – „Inside Out. O istorie personală a Pink Floyd”. Editura Publica, colecţia Victoria Books, traducere Louis Ulrich.
Mai citeşte: Istoria Pink Floyd. Pe Everestul muzicii rock. Al cincilea membru al trupei:întâmplarea (II)
