Iran vs Arabia Saudită: un război ce ar putea cutremura lumea
La conferința de presă comună a ministrului de externe saudit și a secretarului de stat Rex Tillerson (la care media din Statele Unite nu fusese invitată) ținută la Riad în urmă cu o săptămână se anunța semnarea unor acorduri comerciale de peste 380 miliarde de dolari.
Din acest total amețitor, livrarea de tehnică de luptă americană Regatului saudit se va ridica la 110 miliarde dolari. O zi mai târziu, la un summit arab ținut la Riad, în fața numeroșilor lideri musulmani prezenți, președintele SUA declara Iranul stat terorist, dezavuând iarăși acordul încheiat de fosta administrație americană cu autoritățile de la Teheran.
Sunnism contra șiism în lumea contemporană
Rivalitatea dintre Regatul saudit și Republica Islamică Iran s-a accentuat în ultimul an, deși conflictul tinde să devină unul aproape istoric. Am analizat în materiale anterioare, destinate Siriei și Afganistanului, divergențele care despart lumea sunnită de cea șiită. Chiar dacă avem de-a face cu două state ce promovează un islamism retrograd, fundamentalist, poate părea paradoxal, dar strategiile și ambițiile fiecăreia sunt antagoniste.
Lumea islamică se împarte între sunniți și șiiți, conflictele dintre aceștia datând încă din zorii răspândirii Islamului. Această diferență o putem compara cu raporturile dintre catolici și reformați din secolul XVI, când Europa era măcinată de un război civil cu fundamente religioase. Cum puterea politică va reveni califilor sunniți, imamii șiiți, mai puțin norocoși în jocurile de putere, se vor apleca înspre spiritualitate. Astfel, șiismul a preluat unele concepte religioase creștine și iraniene, dar propune o organizare religioasă mai strictă decât Islamul majoritar. Comunitatea șiită este condusă de către un ayatollah, văzut drept cel mai iscusit învățat al Legii, dar și „semnul” lui Dumnezeu.
În lumea arabă de după Al doilea război mondial au existat două tendințe politice ale luptei pentru independență: Revoluțiile de inspirație marxistă și resurecția islamismului fundamentalist. Pentru statele arabe conservatoare, precum Regatul Saudit, unde revoluțiile marxiste nu ajunseseră, un eveniment surprinzător, care a modificat ireversibil raportul de forțe și alianțe din regiune l-a reprezentat Revoluția islamică iraniană. Nimeni nu își imaginase că șiiți vor putea crea vreodată un stat islamic. Sahul Mohammad Reza Pahlavi, cel ce, anterior, răsturnase, cu sprijin CIA, guvernul ales liber, reușise performanța de a revolta liberalii, comuniștii, islamiștii și naționaliștii, toți unindu-și forțele pentru îndepărtarea sa. Dacă, la început, revoluția părea a conduce către un final favorabil modernității, figura carismatică a Ayatollahului Khomeini a dus la aprobarea, cu o largă majoritate, a unei constituții islamice, în care figura conducătorului religios devenea omnipotentă. Iranul devenea astfel prima republică islamică șiită.
Mujahedinii Ayatollahului, purtați de entuziasmul victoriei, au organizat grupuri extremiste șiite care să exporte revoluția islamică în țările monarhiilor sunnite din zonă și în Republicile Sovietice în care exista o minoritate musulmană. Mai mult, Republica Islamică Iran contestă hegemonia Arabiei Saudite asupra lumii islamice. Urmează sângerosul război cu Irakul condus de Saddam Hussein în care exista o puternică și oprimată populație șiită pe care Ayatollahul dorea să o ridice la lupta sfântă.
Cum Revoluția Islamică din Iran nu era un eveniment suficient de tumultuos într-o regiune și așa dezechilibrată, în 1978 are loc lovitura de stat din Afganistan, Partidul Democratic Popular, prosovietic, condus de Taraki, confiscă puterea și îi ucide pe președintele Doud Khan și familia aceștia. În septembrie 1979, Taraki este ucis la rândul său de către o facțiune dizidentă din propriul partid, ceea ce determină Moscova să intervină militar. Urmează un război de zece ani ce va marca nu doar soarta acestei țări, ci a intregii lumi.
Acest moment se arăta propice exportării Revoluției islamice iraniene, mai ales că și în Afganistan trăia o comunitate șiită puternică. Pakistanul vecin se temea că ar putea avea aceeași soartă cu a fostului guvern de la Kabul. Arabia Saudită, ce se erija, la fel ca și Siria lui Hafez al-Assad, în liderul lumii arabe și promotoarea valorilor islamice conservatoare, nu putea accepta o nouă revoluție de inspirație marxist-secularistă sau, mai rău, una șiită. Astfel, Afganistanul se transformă în spațiul înfruntării curentelor de opinie politică și religioasă din Orientul Mijlociu și într-un laborator în care iau naștere principalele organizații teroriste ce bântuie acum lumea.
Republica Islamică Iran vs Arabia Saudită: un război ce ar putea cutremura lumea
Iranul este unul dintre marii exportatori de petrol și gaze. De altfel, rezervele sale de petrol o plaseaza pe locul al treilea în lume, iar cele de gaz pe locul al doilea. Sancțiunile internaționale au frânat dezvoltarea sa economică, dar influența și sprijinul acordat de acesta diverselor miliții și gherile șiite s-a făcut resimțită încă de la sfârșitul anilor ’80. În urma izbucnirii războiului civil din Siria, Iranul s-a transformat în liderul de facto al lumii șiite prin sprijinul acordat Hezbollah, guvernului al-Assad, guvernului de la Bagdad dominat de șiiți și, mai mult, rebelilor houti din Yemen, oponenții armatei guvernamentale de aici susținută de saudiți.
Chiar dacă clericii în mâna cărora se găsește puterea iraniană propovăduiesc Islamul, nu trebuie uitat că Teheranul este o metropolă cu veleități imperiale și că istoria sa geocentristă îndeamnă și actualul său guvern să promoveze o politică de dominație regională. Statul iranian nu este o creație recentă, precum Arabia saudită născută din viziunea și spiritul războinic al lui Abdul Aziz ibn Saud.
Până în 1935, Iranul purta denumirea de Persia. Istoria sa începe cu mezii, în secolul VIII î. Chr., continuă cu Imperiul Ahemenid, Imperiul Part, Califatul Abbasid... Civilizația iraniană este organizată, iată, din antichitate, conștiința colectivă iraniană este obișnuită cu sistemul etatic, cu reguli, norme și birocrație, sistemul tribal, cu regulile sale laxe, orale, și obediența față de un clan, ce domină Peninsula Arabia și o parte a Magrebului, îi este străină. Iar regimul clerical instituit odată cu Revoluția islamică s-a mulat bine pe acest sistem etatic. Pentru a ne face o impresie corectă asupra a ceea ce reprezintă acest stat, amintim descrierea preluată într-o analiză recentă a lui Robert D. Kaplan de la reputatul istoric Peter Brown: în palatul împăraților perși din Ctesiphon se găseau locuri pregătite la picioarele tronului pentru împăratul Romei, pentru cel al Chinei și pentru căpetenia nomazilor din Asia Centrală pentru clipa când aceștia aveau să vină să se închine regelui regilor.
Chiar dacă populația majoritară a îmbrățișat Islamul, și-a păstrat individualitatea în cadrul acestei lumi, având propria sa limbă și fiind mai apropiată de doctrina șiită. Mai mult, majoritatea iranienilor repudiază cuvântul „arab”, considerând că acesta desemneza populațiile puțin educate ale Peninsulei Arabia. Realegerea din chiar primul tur, în urma scrutinului prezidențial încheiat sâmbătă, a lui Hasan Rohani, un cleric moderat, confirmă deschiderea Iranului înspre colaborarea internațională, o bună parte a populației, educată și amintindu-și de libertățile de care beneficiase în perioada Sahului, neacceptând restricțiile impuse de autoritățile religioase, Mișcarea Verzilor din 2009 fiind o dovadă a conștiinței politice iraniene. Pe de altă parte, clericii fundamentaliști din Teheran nu s-au sfiit să susțină în mass-media iraniană necesitatea declanșării „războiului sfânt” împotriva necredincioșilor, iar deținerea unei arme nucleare ar reprezenta dezideratul suprem, mijlocul prin care acesta ar fi încununat de succes și ar deschidea calea venirii lui Mahdi, cel de-al doisprezecelea Imam ascuns, mântuitorul promis și așteptat al șiiților.
Islamul militant, conservator, în accepțiunea căruia statul nu poate exista în afara religiei, în sunnismul modern este reprezentat cel mai bine de Wahhabism, apărut la mijlocul secolului XVIII, curent susținut de tribul lui Ibn Saud ce a identificat în această orientare retrogradă motorul religios al ascensiunii politice. La începutul secolului următor, tribul (sau marea familie) Saud cucerea Mecca și Medina, arogându-și rolul de a răspândi interpretarea corectă a Islamului și de a-i convinge pe ceilalți musulmani de erorile lor și de necesitatea urmării căii celei drepte. În sfârșit, în primii ani ai secolului XX, Abdulaziz Ibn Saud, emir din Najd și conducător al wahhabiților, își începe cuceririle din Peninsula Arabia, pentru ca, la 23 septembrie 1932 să ia titlul de rege al Arabiei, o monarhie autocratică ce va aplica, până azi, doctrina wahhabită, pe care o va exporta în întreaga regiune grație veniturilor substanțiale obținute din vânzarea petrolului. Numărul mare de pedepse pentru ofense aduse credinței, execuțiile publice, sumedenia de drepturi civile refuzate femeilor, aplicarea ad litteram a Shariei, Legea islamică, caracterizează acest fidel aliat al Statelor Unite.
Putem spune că Arabia Saudită actuală este rodul voinței acestui emir vizionar. Şi-a menținut ființa datorită bogăției subsolului și a promovării valorilor tradiționale ce au permis familiei Saud păstrarea puterii. Nu trebuie uitate nici alianțele politice încheiate cu unele puteri occidentale, cum am arătat, deși valorile sale nu pot fi compatibile cu cele ale „prietenilor” atrași prin semnarea unor contracte substanțiale. Totuși, majoritatea teroriștilor sinucigasi ce au insângerat Statele Unite în acea tragică zi de 11 septembrie au fost saudiți, la fel ca și conducătorul, între timp ucis, al al-Qaeda, Ossama bin Laden, un erou al războiului din Afganistan, chiar dacă acesta din urmă fusese repudiat de familia Saud pentru inițiativele sale anti-occidentale.
În comparație cu rivalul său șiit din nord-est, populația Arabiei saudite este de aproape trei ori mai mică și este răspândită în imensitatea Deșertului Arabiei, în câteva centre urbane și mai multe oaze. Așezările urbane istorice, ca Mecca și Medina, reprezintă centre cosmopolite ce nu se încadrează foarte bine curentului wahhabit venit din regiunea Najdului purtat de armatele familiei Saud.
Amenințarea proximă pentru Regatul saudit este Yemenul, un stat mult redus ca suprafață față de cea a vecinului său bogat din nord, însă cu o populație la fel de numeroasă, războinică și, în parte, șiită. Bogăția Arabiei Saudite reprezintă un magnet pentru yemeniți, mai cu seamă de când aici a izbucnit războiul civil. Iar un exod de refugiați este ceea ce nu poate accepta Arabia Saudită conștientă că schimbarea componenței etnice a populației este un element ce va crea turbulențe sociale ce vor amenința domnia familiei Saud. Iar Iranul tocmai pe rebelii houti, și aceștia șiiți, a înțeles să îi înarmeze și instruiască. Numai zilele trecute o rachetă trimisă de aceștia înspre capitala Riad a fost interceptată de sistemul anti-rachetă furnizat de Statele Unite.
Cum spuneam, în Siria, Arabia Saudită a stipendiat și antrenat o parte a milițiilor sunnite ce luptă împotriva guvernului lui al-Assad. Ofensiva începută de armata siriană, sprijinită de Rusia și Iran, a însemnat o lovitură dată „investiției” de război saudite.
În Liban, Hezbollahul deține controlul de facto al statului, spre nemulțumirea sunniților care au blocat, pentru moment, subsidiile acordate micului stat de la Mediterana. Palestinienii săraci din Fâșia Gaza își îndreaptă rugăciunile tot spre Iranul șiit, văzând că puternicii sunniți nu i-au ajutat în lupta lor împotriva dușmanului israelian.
Putem spune că Iranul duce un război mixt împotriva lumii sunnite și a Israelului: războaie purtate prin „intermediari” și promovarea imaginii de lider al tuturor musulmanilor frustrați și marginalizați ai lumii arabe. Ceea ce nu doar că pune în pericol interesele saudite, ci și existența acestui stat. Cum în ultimii doi ani ofensiva și succesele au fost ale Iranului, odată cu vizita președintelui Trump la Riad și refacerea coaliției SUA-Israel-Arabia Saudită, aceasta din urmă va încerca să recâștige terenul pierdut. Primul pas – de legitimare politică a viitoarelor sale acțiuni – a fost deja făcut prin declararea de către președintele Statelor Unite în fața liderilor lumii arabe a Iranului ca stat terorist.
Pentru a înțelege pe deplin consecințele pe care le-ar putea avea o confruntare directă între Iran și Arabia Saudită trebuie să amintim că principalul aliat zonal al acesteia este Pakistanul, un alt stat în care înflorește o doctrină sunnită radicală, membru al cercului restrâns al țărilor posesoare de arme nucleare.
