Ion Moța și Vasile Marin – cultul martirajului
Epopeea românilor în conflictul civil din Spania începe cu două personaje destul de cunoscute și asociate des azi în România cu acest război, mai ales după popularizarea făcută după Revoluție: Ion Moța și Vasile Marin.
Deși nu au făcut parte din cel mai numeros contingent românesc în acest război sau să fi realizat fapte de arme deosebite, numele lor apare azi pe multe afișe și graffiti prin București și orașele țării: Ion Moța și Vasile Marin. Cum au ajuns să lupte în Spania și de ce sunt considerați de unii martiri?
Asediul Alcazarului din Toledo de către brigăzile internaționale și republicani, precum și recucerirea lui de către naționaliști au oferit posibilitatea generalului Franco să lanseze un apel către formațiunile naționaliste din întreaga Europă. Este unul dintre puținele apeluri de acest fel, acesta preferând abordare directă a liderilor de extremă dreapta din Europa: Benito Mussolini și Adolf Hitler.
Fiind militar de carieră, generalul Franco nu credea în eficiența acestor trupe de voluntari pe termen lung, fapt confirmat atât de incidentul cu irlandezi al lui O'Duffy, cât și de alții, printre care și legionarii lui Corneliu Zelea Codreanu.
Revenind, acestui apel au răspuns și naționaliștii români din Garda de Fier, care au trimis opt oameni. Delegația a fost formată din următoarele persoane:
– Generalul Gheorghe Cantacuzino (Grănicerul). Membru important al Gărzii de Fier, care însă avea aproximativ 70 de ani și era al doilea șef al organizației legionare din România. A aparținut unei familii aristocratice din România și a fost considerat un erou în timpul Primului Război Mondial. Va muri la câteva luni după revenirea din Spania.
– Bănică Dobre, de profesie economist și publicist, avea 20 de ani. A murit executat în noaptea de 21-22 septembrie 1939 în penitenciarul de la Râmnicu Sărat.
– Nicolae Totu, de profesie avocat și inginer agricol, avea 32 de ani. A jucat un rol important în „descoperirea complotului” Stelescu – un fruntaș legionar care se pare că ar fi dorit să îl otrăvească pe C.Z. Codreanu. A murit executat în noaptea de 21-22 septembrie 1939, ca și principele Cantacuzino, la Râmnicu Sărat.
– Principele Alexandru Cantacuzino, 32 de ani, din aceeași familie cu generalul. Va muri doi ani mai târziu după revenirea din Spania, împușcat fără judecată, în ziua de 22 septembrie 1939, la închisoarea din Râmnicu Sărat, în cadrul operațiunii de represalii ordonată de Carol al II-lea, în urma asasinării prim-ministrului, Armand Călinescu.
– Ion Moța, de profesie avocat, unul dintre fondatorii Gărzii de Fier și rudă prin alinață cu Corneliu Zelea Codreanu, fiind căsătorit cu Iridenta Codreanu, sora Căpitanului. Avea 34 de ani și nu era la prima tentativă de a merge să lupte pentru cauza fascistă: în trecut încercase să meargă în Etiopia pentru a se oferi voluntar fasciștilor italieni.
– Vasile Marin, de profesie avocat, avea 32 de ani și era lider al Gărzii de Fier din regiunea București. Era în închisoare de câteva luni, acuzat că a participat la asasinarea prim-ministrului român I. G. Duca, în 1933.
- Ion Dumitrescu Borșa, preot ortodox, avea 39 de ani. Parcursul acestuia după întoarcerea din Spania este foarte interesant: scrie o carte despre zilele petrecute în Peninsula Iberică și despre moartea celor doi, Ion Moţa şi Vasile Marin, „Cea mai mare jertfă legionară”. După moartea lui C.Z. Codreanu, refuză să sprijine inițiativele lui Horia Sima şi este eliminat din Mişcarea Legionară. După venirea comunismului la putere, este întemnițat şi torturat. Se desolidarizează de Mişcarea Legionară şi este obligat să o atace în cadrul cluburilor de „reeducare” instituite din ordinul Ministerului de Interne la Aiud.
– Gheorghe Clime, de profesie inginer, avea 47 de ani și era primul secretar general al Mișcării Legionare. După ce revine din Spania, participă la campania electorală din 1937, în calitate de președinte al Partidului Totul pentru Țară, succedând la conducere generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul. În 1938, este arestat și întemnițat ca mai toți legionarii de rang înalt, la Râmnicu Sărat. Aici își va afla sfârșitul în aceeași noapte de 21-22 septembrie 1939. Va fi împușcat primul dintre căpeteniile legionare asasinate la Râmnicu Sărat.
„Cruciada împotriva comunismului”
Pe 24 noiembrie 1936, cei opt au ajuns în Spania în zona controlată de trupele naționaliste, după ce s-au oprit în Portugalia. La Lisabona, comisia română a fost primită de ambasadorul spaniol și de numeroși simpatizanți naționaliști portughezi. Apoi, pe drum, au mers la Salamanca, unde au fost primiți de colaboratori direcți ai generalului Franco. Din Salamanca au călătorit la Soria, orașul în care se afla generalul José Moscardó Ituarte, și i-au dat sabia de onoare a Gărzii de Fier, fabricată, după părerea lor, chiar la Toledo. Generalul Cantacuzino a ținut un discurs în fața lui Moscardó, a ofițerilor aflați la Soria și a unor jurnaliști, care l-au și consemnat:
„Este es un sable de verdad, que me acompañó en la Gran Guerra y con el que gracias a su acero de Toledo podéis atravesar a miles de comunistas. Lo he traído para que os traiga suerte en la lucha para derrotar al comunismo. Os presentó a siete jóvenes, todos ellos oficiales del ejército rumano. Todos héroes. Han venido a luchar y a morir por la España nacional”.
(Aceasta este o adevărată sabie, care m-a însoțit în Marele Război și cu care, datorită oțelului său de Toledo, poți trece prin mii de comuniști. Am adus-o pentru a vă aduce noroc în lupta pentru înfrângerea comunismului. Vă prezint șapte tineri, toți, ofițeri ai armatei române. Toți, eroi. Au venit să lupte și să moară pentru Spania națională”, n.r.)
După îmbrățișările și mulțumirile obișnuite și după ce au vizitat obiectivele turistice din Castilla (regiunea Castilla este formată din două părți, Castilla y Leon – la nord și vest de Madrid și Castilla y La Mancha, tărâmul lui Don Quijote – la sud și est de capitala Spaniei; în noiembrie-decembrie 1936 Castilla y Leon era sub autoritatea naționaliștilor, pe unde cel mai probabil s-au plimbat cei opt și doar o bucată din Castilla y La Mancha, n.r.) au plecat la Toledo, unde au vizitat rămășițele Alcázarului.
Câteva zile mai târziu, cei șapte ofițeri români (potrivit reglementărilor de la începutul Primului Război Mondial, absolvenții de studii superioare erau automat încadrați ca ofițeri) s-au oferit voluntari să participe la ceea ce ei credeau a fi „cruciada împotriva comunismului”. La Toledo s-au alăturat Companiei 21, condusă de nimeni altul decât Juan Yagüe (cunoscut drept măcelarul de la Badajoz) și pe 19 decembrie, după trei săptămâni de instrucție, au plecat pe frontul de la Madrid. Trebuie menționat că niciunul nu știa spaniolă.
Primul lor contact cu lupta a fost la Boadilla del Monte, apoi au intervenit în atacul Las Rozas, lupta pentru controlul Autostrăzii Coruña și mai târziu au participat la apărarea Cerro de la Radio din Majadahonda (demolat în 2018). Așa se numește locul unde a fost construit monumentul de azi, deoarece acolo își avea sediul postul de radio Madrid – Argentina, ale cărui emisiuni au început în 1929.
La 13 ianuarie 1937, o escadrilă din Brigăzile Internaționale a atacat dealul unde se afla sediul radio. Poziția era apărată de un grup de militari naționaliști, printre care se aflau românii Ion Moța și Vasile Marin. Un obuz sovietic precis a lovit poziția, ucigându-i pe cei doi membri ai Gărzii de Fier și rănind mulți alți soldați. Ofensiva republicană de recuperare a Majadahonda și Cerro de la Radio a eșuat, dar cei doi ofițeri români au murit în luptă. După bătălie, trupurile lui Moța și Vasile au fost transferate la Capela Spitalului Militar din Toledo, unde au primit toate onorurile militare și religioase.
După ce a aflat vestea, Corneliu Zelea Codreanu a ordonat delegației României să se întoarcă în țară împreună, morți sau vii. În februarie 1937, expediția română a părăsit Spania, trecând granița în Franța cu trupurile a doi dintre membrii săi. La o lună și jumătate de la sosirea în Peninsula Iberică și fără prea multă participare la luptă, aventura s-a încheiat pentru acești opt români.
Ceea ce a continuat a fost un întreg șir de comemorări și parastase în România interbelică și crearea unui adevărat cult al martirajului pentru cei doi, cult ce a servit politic Gărzii de Fier în perioada următoare. Cert este că după Revoluție, dintr-un sentiment anticomunist perfect înțeles s-a permis reînvierea unor manifestări cel puțin la fel de periculoase. În tot acest proces, numele celor doi a reapărut, fiind de departe românii cel mai des asociați cu războiul civil din Spania.
Fragmentul face parte din articolul „Românii care au luptat în războiul civil spaniol”, publicat în numărul 264 al revistei „Historia”( revista:246 ), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 ianuarie - 14 februarie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Wikimedia Commons, FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC
