Ion I.C. Brătianu și răscoala din anul 1907

Calitățile lui Ion I. C. Brătianu au fost cultivate constant, atât de părintele său, Ion C. Brătianu, ce i-a oferit o creștere aleasă și o pregătire intelectuală temeinică, cât și personal, prin idealurile propuse spre a căror realizare a năzuit cu o voință de fier. Contextului politic complex, nu rareori marcat de fluctuații contradictorii, i-a făcut față printr-un stil sobru, echilibrat, profund democratic. Reușind să ofere întreaga măsură a capacității sale de om de stat în activitatea dedicată întregirii neamului și a consolidării statului național unitar român, I. I. C. Brătianu se numără printre personalitățile proeminente ale poporului nostru.

Politica liberală

Nu toate etapele activității sale au putut avea aceeași strălucire. Chiar și în postura de ministru de interne însărcinat cu misiunea de înăbușire a răscoalei izbucnită în primăvara anului 1907, activitatea sa a fost direct influențată de gândirea politică, net democratică. Pentru a înțelege mai bine măsurile pe care omul politic liberal a fost nevoit să le ia, promptitudinea în înlăturarea abuzurilor, limitarea excesului de forță militară și respectarea legalității, vom încerca să distingem coordonatele viziunii sale asupra „chestiunii țărănești”. În condiții de pace, de liniște socială, tânărul Ionel Brătianu nu a fost adeptul necesității unor măsuri de întărire a forțelor represive ale statului. În discursul la mesajul tronului din 19 iunie 1899, el considera că „leacul răului nu stă în jandarmeria rurală, ci în moralizarea administrațiunii și în educațiunea socială a țăranului român”¹.

Cu mai puțin de doi ani înainte de marea răscoală I.I.C. Brătianu aprecia „chestiunea țărănească” drept „o mare chestiune de stat și de neam și ... oricine lucrează pentru ridicarea țărănimii face cel mai curat și cel mai bun patriotism”². În aceeași notă, la 15 ianuarie 1907 el constata:

„De buna stare a țărănimii depinde buna stare și dezvoltarea țării întregi, și aceasta primează asupra tuturor celorlalte” ³ .

Totodată, omul politic liberal era convins că democrația devenea un proces greoi și anevoios în rândurile unui popor aflat în stare de înapoiere⁴. Începutul tulburărilor sociale în județul Botoșani a focalizat atenția asupra cauzelor imediate legate de abuzurile marilor trusturi arendășești a căror activitate exploata „cămătărește munca și nevoile țărănimii”. Încă pe băncile opoziției, la 8/21 februarie 1907, Brătianu sesiza clar pericolul „ca nu cumva ... protestările legitime ... să nu se întindă și să nu degenereze în mișcări cu caracter primejdios”⁵.

... și problema țărănească

În interpelarea adresată în Adunarea Deputaților în ziua de 3 martie 1907 cu privire la problema țărănească, el sublinia o dată în plus că „starea nemulțumitoare a majorității țărănimii ... ar putea lua un caracter și mai grav...” și, în consecință, „necesită imperios o grabnică și eficace îndreptare”⁶. Guvernul conservator identifica printre motivele tulburărilor faptele unor instigatori sau agitatori, urmărind a-i ține sub observație și a le zădărnici activitatea. Astfel, la 7 martie Ministerul de Interne, printr-o dispoziție transmisă prin Direcția Poștelor și Telegrafului, cerea în interesul menținerii ordinii „a se opri distribuirea gazetelor, ziarelor de orice fel în comunele rurale din întreaga țară”⁷.

Printre factorii cu potențial perturbator se aflau atât manifestațiile studenților evrei din Capitală care „trimit un salut neamului nenorocit în aceste zile de suferință și deznădejde”⁸, alături de „o lacrimă de compasiune”, cât și manifestul cercului „România Muncitoare”. El chema muncitorii din București la o mare întrunire la 11 martie ora 9 dimineața la sala Eforie. Asupra evoluției situației răscoalei Siguranța Generală a informat printr-un raport în data de 10 martie pe prințul moștenitor Ferdinand aflat la Comarnic. Pătura guvernantă era într-o stare de neliniște și derută⁹.

Țara întreagă părea nesigură, unii dintre marii proprietari și arendași căutând ieșirea din impas prin refugierea în locuri cât mai sigure: în orașele mari sau chiar în statul vecin din sudul Dunării. Într-o telegramă a Siguranței Generale din 11 martie 1907 adresată Ministerului Afacerilor Străine se comunica faptul că șeful poliției din Turnu Măgurele a făcut cunoscut că autoritățile bulgare din Nicopole refuzau de 5 zile primirea „cu bilete” a numeroase familii de arendași din România ce doreau să se refugieze acolo până la potolirea răscoalei¹⁰.

Situația continua să se agraveze. În condițiile distrugerii unor posturi locale de transmitere a informațiilor autoritățile s-au aflat în situația de a fi puse la curent cu evoluția evenimentelor prin intermediul unor surse externe. La 12 martie o comunicare a autorităților bulgare transmisă pe relația Nicopole-Rusciuk- Giurgiu informa Siguranța Generală că la Turnu Măgurele țăranii au incendiat poșta aflată la marginea orașului, focul fiind însă localizat¹¹.

Ion I.C. Brătianu ajunge ministru de interne

În fața extinderii răscoalei regele Carol I a chemat la putere un guvern liberal condus de D.A. Sturdza, lui Ion I.C. Brătianu revenindu-i portofoliul internelor, crucial în acele momente de cumpănă. Sarcina sa era una ingrată. Pe de o parte trebuia să ia toate măsurile necesare pentru restabilirea ordinii, printr-o acțiune fermă, eficace, coordonată în mod direct și personal. Pe de altă parte, el avea conștiința faptului că protestele unei părți a micilor agricultori erau legitime și în același timp exacerbate de „mizeria populațiunii și revolta sentimentului de dreptate”¹².

Numirea în fruntea prefecturilor a unor oameni dispuși a dialoga cu țăranii, precum Constantin Stere, dr. N. Lupu, Al. Radovici și I.C. Atanasiu, a avut în vedere împiedicarea extinderii răscoalei¹³ și implicit încercarea de a calma spiritele pe calea negocierii. Situația ieșită din comun ca guvernul liberal să fie primit cu aplauze de majoritățile parlamentare aparținând Partidului Conservator a fost explicată de Brătianu prin faptul că acestea „au reclamat venirea noastră pentru a restabili ordinea și a asigura proprietățile lor amenințate de distrugere”¹⁴.

Faptul că cererea venea „de la niște oameni cărora le era teamă”¹⁵ reflecta primejdia pentru stabilitatea sistemului democratic constituțional. Starea de nesiguranță, dincolo de sentimentul temporar de slăbiciune și derută în fața unor mase violente, haotice chiar, era efectul firesc al oricăror tulburări de amploare. Cu atât mai puțin reacția clasei conducătoare românești nu trebuie să surprindă, ea acționând sub imperiul instinctului de autoconservare. În situații excepționale, cum erau cele aflate în plină desfășurare, s-au impus măsuri de excepție cu o importantă componentă militară.

Într-o primă circulară din 13 martie 1907 trimisă către prefecți de proaspătul ministru de interne se dispunea ca începând de a doua zi, conform înțelegerii avute cu Ministerul de Război, aceștia să se adreseze pentru trupele de care aveau nevoie, indicând „localitatea răsculată, numărul aproximativ al răsculaților de va fi posibil, direcția în care operează, precum și numărul soldaților ce cereți după aprecierea dv.”¹⁶

12 zone de operații pentru restabilirea liniștii

Ĺara a fost împărțită în 12 zone de operații, iar județele în mai multe sectoare¹⁷. S-a stabilit o rețea de putere armată în mod uniform pentru întreg teritoriul, proporțional cu suprafața județelor și răspândirea răzvrătiților. „Succesul restabilirii liniștii – arăta Ion I.C. Brătianu în circulara către prefecți din 14 martie – depinde însă nu numai de esențiala intervenție a acestei forțe armate, ci și de tactul și deplina înțelegere care va trebui să domnească între autoritățile civile și militare”¹⁸.

Concomitent s-a dispus ca șefii gărilor să aresteze pe indivizii constatați ca „instigatori de tulburări”, anunțând autoritățile administrative și militare. Generalii celor opt divizii cantonați în Turnu Severin, Craiova, Târgoviște, București, Buzău, Focșani, Roman și Botoșani înștiințau zilnic asupra mersului evenimentelor și dislocărilor de trupe¹⁹.

Așa cum rezultă din aceste rapoarte, răscoala a îmbrăcat cele mai violente forme de manifestare în sudul țării, în județele Mehedinți, Dolj, Romanați, Olt și Teleorman. În raportul telegrafic al generalului Lambrino transmis ministerelor de război și de interne privind cursul evenimentelor din zilele de 16 și 17 martie în zona Olteniei sunt evidențiate ciocnirile cu răsculații din unele localități riverane Dunării din zona Mehedințiului. În urma incendierii conacelor din Vrața și Izvoarele aflate în raza de acțiune a regimentului nr. 5, în primul sat au fost uciși 7 răsculați și prinși 15 capi de revoltă, iar în cel de-al doilea au fost împușcați 5 răzvrătiți. La Gruia, unde de asemenea oamenii erau agitați s-au efectuat 16 arestări, în timp ce la Pietrele a fost împușcat capul răsculaților „un brigadier artilerist concediat”²⁰.

În zona limitrofă satului Vlădeasa, militarii din regimentul nr. 17 au întâlnit „o bandă numeroasă de răzvrătiți”²¹, în confruntarea sângeroasă ce a urmat înregistrându-se 20 de morți, 35 de răniți și 3 capturați. În schimb, pe raza județului Gorj domnea o liniște precară, dar existau suspiciuni că în cursul nopții locuitorii din satele vecine orașului Tg. Jiu vor năvăli în localitate.

Ion I. C. Brătianu: „represiunea să nu degenereze în represalii“

Cifrele victimelor înregistrate în rândul țăranilor, deși parțiale, nu puteau lăsa indiferenți pe guvernanți. O primă reacție a lui Ion I.C. Brătianu s-a produs la 20 martie când transmitea obiecțiile sale prefectului județului Mehedinți:

„Numărul morților și bombardărilor mă îngrijorează. Rog luați grabnic dispozițiuni ca represiunea să nu degenereze în represalii” ²² .

Și din alte părți ale țării veștile erau proaste și indicau tendința unor excese în dorința de a potoli cât mai rapid răzvrătirile. Astfel, comandantul trupelor ce acționau în județul Covurlui, colonelul I.C. Deșliu, a dat un prim ordin din conținutul căruia reieșea răspunderea directă a primarilor comunelor rurale asupra oricăror tulburări și pagube efectuate în localitățile lor. Sătenii trebuiau informați că soldații au primit ordin de a trage în grupele de răsculați dacă la cea dintâi somație nu se vor risipi. Se preciza explicit că „în cătunele unde se vor face devastări răsculații vor fi urmăriți și uciși ... fără milă, dacă nu vor preda ... pe capii răsculaților”²³.

Cel de-al doilea ordin introducea noi elemente represive. Se făcea cunoscut că la sosirea armatei în sate toți locuitorii trebuie să fie la casele lor, iar acelora ce „nu vor fi și pentru care primarul nu va putea justifica absența lor, rămânând bine-nțeles ca instigatori, devastatori, li se vor pune foc caselor lor”²⁴. Inclusiv primarilor ce ar fi omis a denunța pe vinovați „li se va pune foc avutului lor”²⁵. Situația era de natură a genera abuzuri ale armatei, fiind prost primită chiar de prefectul județului care a protestat contra unor „mijloace așa de energice”.

De asemenea, printr-o adresă din 17 martie a Ministerului de Război adresată Ministerului de Interne asupra „cazului Galați”, generalul superior colonelului Deșliu îl scuză pe acesta pentru excesul de zel²⁶. Într-un nou raport al generalului Lambrino asupra evenimentelor din 19 și 20 martie 1907 se informa despre împușcarea a 9 capi de revoltă în comuna Jiana Veche și a altor doi în Cioroboreni. În prima localitate au fost arse 70 de case ale răzvrătiților, regimentul nr. 17 fiind nevoit să împuște 3 arestați „care vroiau să fugă”. Alți „5 capi de revoltă și făptuitori” au fost împușcați în satul Vișani și s-au operat zeci de arestări de „capi ai revoltelor care sunt predați de locuitorii satelor”²⁷.

Represiunea a atins forme dure în special în situațiile când răsculații agresau ostași aflați în misiune. Generalul Lambrino raporta că „în județul Mehedinți au mai fost mulți uciși fiindcă au atacat trupa ... și s-au opus cu îndârjire la stabilirea liniștii”²⁸. Reprimarea răscoalei nu a rămas fără ecou, cel puțin în rândul unei părți a opiniei publice. Unii oameni politici au semnat un apel al studenților ce solicita să se „înceteze imediat vânătoarea omenească”²⁹.

În același context a fost emisă și moțiunea Societății marilor agricultori care protesta contra actelor ilegale ale unor prefecți chemând pe proprietari și arendași la încheierea unor noi învoieli agricole. În calitate de ministru de interne Ion I.C. Brătianu a urmărit cu tenacitate respectarea legalității, evitarea abuzurilor, exceselor și răzbunărilor, atât din partea unor mari proprietari, cât și din partea armatei. În circulara trimisă la 21 martie prefecților județelor Olt, Dolj și Mehedinți se arăta:

„Rog comuncați-mi detaliat orice caz de ucidere s-ar produce și luați măsuri energice ca să înceteze, în afară de opunere armată” ³⁰ .

Nu mereu soldații au executat ordinele primite, existând și situații de solidarizare cu nemulțumiții satelor. Astfel, în telegrama prefectului de Teleorman din 22 martie se preciza că în câteva localități precum Brânceni și Smârdioara o parte din rezerviști s-au asociat cu localnicii, „au cutreierat aceste comune și [au] devastat tot ce au întânit, în special casele și pătulele proprietarilor”³¹. Față de gravitatea situației, alimentată și de răzvrătirea locuitorilor comunei Mavrodin, se cerea trimiterea de forțe militare pentru restabilirea ordinii. La rândul său primarul din Piatra comunica că sătenii, cu mic cu mare, în număr de două mii s-au dedat la excese, au devastat casele proprietarilor locali Dumitrescu și Dicu, rănind grav pe primul³².

Circa o mie dintre răzvrătiți înarmați cu topoare, casmale, sape și lopeți au sfărâmat porțile curții arendașului, au jefuit locuința și au incediat conacul ce a ars complet. Conform prefectului de Teleorman, în comuna Peretu răsculații l-au ucis pe contabilul Iancu Constantin, au distrus cu desăvârșire casele arendașului local și „au început a pune foc”, motiv pentru care ruga „a trimite urgent noi forțe militare”³³.

Situația s-a menținut deosebit de gravă și în zilele următoare. Pe 24 martie primarul din Roșiorii de Vede telegrafia Ministerului de Război cerând aprobare pentru oprirea în localitate a companiei detașate la penitenciarul Văcărești. El își motiva solicitarea prin necesitatea de a interveni împotriva „bandelor constituite din mii de oameni ca să atace orașul Roșiori, rămas cu totul izolat și fără nici un soldat”³⁴.

A doua zi, într-o nouă telegramă a prefectului adresată Ministerului de Interne se înștiința că „în aceste momente orașul Turnu Măgurele este amenințat a fi năvălit de răzvrătiți veniți din mai multe comune. Armată insuficientă. Rog binevoiți a ordona a se trimite armata”³⁵. Pe 27 martie 1907 același prefect aducea la cunoștință Ministerului de Interne „sistemul său” de „liniștire a spiritelor”, solicitând forțe militare pentru a-l pune în aplicare. El anunța împărțirea județului în 11 zone, repartizarea soldaților în funcție de numărul populației și cerea 300 de călărași și 6 ofițeri. Totodată, menționa că nu i se poate reproșa faptul că favorizează oamenii politici sau particularii. Dacă i se acorda acest drept și militarii necesari, prefectul putea garanta că în două zile liniștea ar fi restabilită.

„Voi pleca în județ cu toți oamenii de bine spre a asculta plângerile sătenilor și a vedea ce putem să le promitem pentru satisfacerea cererilor lor drepte”³⁶, concluziona acesta. Dincolo de recunoașterea doleanțelor în general juste ale răsculaților, răzbate intenția prefectului ca reprezentant al autorității civile de a-și subordona cadrele militare, fapt ce nu-i putea scăpa lui Ion I.C. Brătianu. În răspunsul oferit prefectului de Teleorman pe 28 martie i se cerea să se conformeze următoarelor aspecte:

„Repartiția trupelor pe districte, cât și mici detașamente sau coloane se va face de către comandanții respectivi (de divizie), ținând seama de indicațiunile autorităților administrative. Acestea arată care puncte sunt răzvrătite, gradul de răzvrătire, iar comandanții militari hotărăsc măsurile de luat pe a lor răspundere” ³⁷ .

Pentru a nu părea prea tăios și a-i arăta că se bucură mai departe de creditul său, Brătianu încheia declarându-i că „pentru restabilirea ordinii, sau acolo unde nu s-a tulburat, am încredere în patriotismul și capacitatea dumitale ca liniștea să fie readusă cât mai grabnic”³⁸. Aceeași problemă de concentrare a unei autorități sporite răzbate din telegrama prefectului de Vlașca, I.T. Ghica trimisă ministrului de interne la 12 aprilie 1907 în care se afirma:

„Pentru a întemeia liniștea deplină în județ, cred că ar fi nimerit de a da delegațiune unui batalion de infanterie și unui regiment de cavalerie de a face serviciul de poliție și jandarmerie. Aceste trupe să fie direct la ordinele noastre și să depindă numai de noi” ³⁹ .

Se preciza ca militarii să stea în județ până după seceriș, deci o perioadă destul de lungă de peste două luni. Urmărind evitarea situației ca autoritățile militare să se substituie celor civile și de această dată atitudinea lui Ion I. C. Brătianu a rămas întru totul fidelă respectării legalității. El răspundea solicitantului că „trupele nu pot să fie la ordinele prefectului, dar comandanții militari au primit ordin să se conformeze în privința mișcărilor și dispozițiunilor ce veți indica”⁴⁰.

Uneori, în panica creată în vâltoarea evenimenelor unele persoane suspuse au solicitat autorităților întăriri militare din proprie inițiativă. Anumiți prefecți nu au fost consultați în prealabil, cum a fost cazul lui C.G. Cociaș, prefectul de Brăila. El a solicitat Ministerului de Interne „a nu se mai trimite trupe după cererile particularilor, ci numai cu avizul nostru, spre a se evita încurcături”⁴¹.

Să se evite plătirea polițelor

De pacificarea județelor Dolj, Romanați, Olt și Vâlcea răspundea divizia aflată sub conducerea generalului Gigurtu. În raportul său din 30 martie trimis Ministerului de Război se anunța că energia ostașilor a oprit extinderea răscoalei, incediilor și devastărilor. Situația părea a reveni la normal:

„Locuitorii în cap cu primarii lucrează la stingerea focurilor, parte din săteni pe alocurea încep a ieși la munca câmpului ... Starea trupei și moralul excelent” ⁴² .

Și aici liniștea a fost adusă prin intervenția fermă a armatei. În județul Dolj, în localitatea Coțofeni s-au semnalat 4 morți, mai mulți răniți și 6 instigatori împușcați pe când încercau să fugă, iar în comuna Salcia au fost arestați 5 bărbați și 4 femei. În județul Romanați s-au consemnat 2 morți în comuna Dragotești și 21 de arestați în gara Padina, în vreme ce la Plosca bilanțul a numărat 3 morți, 8 răniți și 9 arestați⁴³. În județul Olt în confruntările cu răsculații 17 agitatori au fost împușcați, iar în județul Vâlcea s-au efectuat un număr de 41 de arestări. În urma violentelor confruntări au fost afectate și cadre din rândul armatei, cum s-a întâmplat de exemplu în comuna Galicea, unde un ofițer și 5 soldați au fost răniți ușor⁴⁴.

O dată depășită faza de apogeu a răscoalei, revenirea la moșie a unor proprietari și arendași a prilejuit „plătirea polițelor”, uneori fiind antrenați la astfel de acțiuni și cei însărcinați cu apărarea ordinii publice. Pus la curent cu astfel de practici, Ionel Brătianu a luat atitudine fermă pentru încetarea exceselor. În nota înaintată la 9 aprilie prefectului din Craiova, el nominaliza cazul arendașului Morărescu specificând:

„Rog cercetați urgent și nu permiteți ca nimeni să-și caute dreptatea singur sau să urmărească răzbunări” ⁴⁵ .

Nefiind vorba de un act izolat, ministrul de interne s-a simțit dator să revină în data de 15 aprilie cu o circulară adresată mai multor prefecți în care preciza:

„Vă atrag atențiunea în modul cel mai serios că arestarea instigatorilor trebuie făcută numai de autoritățile judecătorești ... În unele localități sub conducerea proprietarilor sau arendașilor, jandarmii procedează arbitrar la acte de o asemenea natură. Vă rog a veghea neîncetat ca acest procedeu să dispară” ⁴⁶ .

În aceeași zi, deputatul Rădulescu, reprezentant al țăranilor din județul Mehedinți intervenea telegrafic pe lângă primul ministru pentru schimbarea tratamentului inacceptabil la care erau supuși cei găsiți vinovați de tulburări:

„Rog fiți blând și îndurători cu țăranii arestați pe șlepurile ancorate în largul Dunării. Ordonați internarea în aresturi omenești. Viața le este primejduită și moartea îi seceră” ⁴⁷ .

Drept urmare I.I.C. Brătianu, în responsabilitatea căruia se afla rezolvarea dificilei probleme sociale, făcea cunoscut prefectului din Turnu Severin că era „informat că pe șlepuri sănătatea și chiar viața arestaților ar fi primejduită. Rog cercetați și luați grabnic măsura de mutare dacă e necesar”⁴⁸. Pe fondul desfășurării dezordinilor și a reprimării făptuitorilor starea generală a numeroși locuitori ai satelor a continuat să se deterioreze. În special pentru familiile țărănești ai căror membri au participat la răscoală, situația devenise disperată. Mulți dintre cei ce și-au pierdut viața în tragicele evenimente sau fuseseră arestați erau susținători de familie, astfel încât își lăsaseră rudele fără niciun fel de sprijin.

În unele situații au fost distruse, de regulă prin incendiere, locuințe ale răsculaților și era necesară acordarea unor ajutoare materiale și financiare de urgență. Încă o dată Ionel Brătianu a făcut dovada unei înalte conștiințe civice, a spiritului de într-ajutorare a semenilor aflați în suferință, chiar dacă printre ei se aflau destul din cei ce încălcaseră legile statului. Pe 10 aprilie 1907 el își făcea cunoscut punctul de vedere prefecților județelor greu încercate din sudul țării (Vlașca, Teleorman, Olt, Dolj și Mehedinți):

„Aflu că multe din familiile țăranilor uciși în ciocnirile cu trupele sunt în cea mai mare mizerie. Vă rog să se împartă câte un ajutor necesar subzistenței familiilor cel mai sărăcite și a mă informa de sumele trebuitoare” ⁴⁹ .

Chiar dacă fondurile erau alocate din bugetul statului, de rapiditatea cu care se repartizau acestea la cei nevoiași depindea limitarea tragediei din acele zile și grăbirea revenirii la normal a situației generale. Conștient de acest lucru, ministrul de interne a revenit după două săptămâni (24 aprilie) cu o nouă telegramă solicitând a fi informat de „ajutoarele necesare familiilor sătene celor mai încercate” și „de sumele distribuite sau încă trebuitoare”⁵⁰.

În conștiința micilor agricultori această atitudine, dincolo de consecințele imediate și directe ale restabilirii ordinii în stat, a fost apreciată la justa sa valoare. În anii următori disponibilitatea lui Brătianu la rezolvarea unor aspecte ale „chestiunii țărănești” i-a asigurat în rândul multor țărani un anumit capital de încredere. Persoana sa era percepută drept garant al întronării legalității în situațiile ce generaseră nedreptăți, fiind nu o dată numit „părintele nostru al plugarilor”⁵¹ în memoriile ce îi erau adresate.

Ion I.C. Brătianu și țărănimea

Atitudinea lui Ion I.C. Brătianu față de țărănime, în ciuda susținerii necesității unei noi reforme agrare, nu era una sentimental-naivă, care să meargă până la identificare cu aceasta, cum a fost de pildă situația lui Vasile M. Kogălniceanu. În concepția marelui om politic „în relațiile actuale între proprietari și țărani există un mare, foarte mare interes de stat”⁵². El își înțelegea foarte bine menirea și responsabilitatea pentru realizarea armoniei sociale atât de necesare pentru progresul țării. „Suntem servitorii deosebitelor interese, – afirma acesta – numai întrucât ele sunt legitime și în armonie cu interesele statului”⁵³.

Statul român nu putea fi doar al uneia sau alteia din categoriile sociale. Într-un discurs rostit în luna mai 1907, referindu-se la marii proprietari, majoritatea susținători ai Partidului Conservator, atunci în opoziție, ministrul de interne aprecia că aceștia s-au înșelat dacă apreciau că guvernul liberal a venit la putere să îndeplinească rolul de jandarm spre a-i repune în drepturile lor⁵⁴. La 12 iunie 1907 fiind interpelat în Cameră de N. Iorga asupra abuzurilor săvârșite în reprimarea răscoalei și a responsabililor acestora, Ion I.C. Brătianu a oferit un răspuns nuanțat arătând că mijloacele folosite nu au depins „numai după temperamentul prefecților”, ci „au variat cu regiunile țării, pentru că nu în toate regiunile [revoltele; a.n.] au avut un caracter identic”⁵⁵.

Altfel spus metodele la care s-a recurs s-au adaptat necesităților impuse de gravitatea tulburărilor produse. Totuși, în pofida reinstaurării ordinii sociale, el nu-și făcea un titlu de glorie, întrucât „de cele întâmplate nu-și vor putea reaminti generațiile viitoare decât cu durere, ca de o lecțiune amară”⁵⁶. Asupra numărului total al deceselor înregistrate în rândul țăranilor aprecierile au avut o marjă foarte largă de aproximație, în funcție de orientarea politică a unor ziare ale vremii. Credem că mai apropiate de realitate sunt evaluările de ordinul sutelor, ținând cont de cifra de 419 victime indicată de Ion I.C. Brătianu în parlament, chiar dacă asupra exactității acesteia planează suspiciuni de minimalizare⁵⁷.

Două au fost instituțiile statului față de care ministrul de interne a avut cuvinte de înaltă apreciere: armata și monarhia. „Când am fost chemat la guvern, Statul nostru trecea printr-o primejdie mare, se clătina din temelie”, motiv pentru care a recurs la „dureroasa necesitate de a reclama sprijinul armatei”⁵⁸. Apreciind atitudinea acesteia în acele momente, el elogia „disciplina și sentimentul datoriei”. Largul devotament față de instituția monarhiei, în încercarea acesteia de a constitui o puternică garanție pentru realizarea reformelor mult așteptate este exprimat în modul cel mai clar:

„În ceea ce privește simțămintele Majestății Sale Regelui pentru țărănime, ele s-au arătat cu prisos când Majestatea Sa a hotărât ca numele său însuși să fie legat de manifestul guvernului” ⁵⁹ .

Pornit pe drumul reconcilierii sociale, omul politic liberal a căutat să capaciteze atât țărănimea în ansamblul său, cât și instituții de a căror existență depindea buna funcționare a statului. Vendetele nu își aveau rostul, iar o amnistie generală ce reprezenta prin Constituție o prerogativă regală era mai mult decât binevenită. „Nu vom cruța nimic, – afirma Brătianu – pentru a vindeca relele adânci care au adus țărănimea în starea actuală de suflet, stare care a permis ... a-și produce efecte în revoltele de ieri”⁶⁰.

Pătruns de importanța covârșitoare a problemei agrare într-o societate compusă în proporție de patru cincimi din țărani, Ion I.C. Brătianu nu a omis niciodată să vorbească despre necesitatea stringentă a îmbunătățirii situației lor⁶¹. El semnala că era în interesul „proprietarilor și tuturor celorlalte clase ale societății românești ca să fie ... pătrunse de necesitatea bunului trai al țărănimii”⁶².

Pentru aceasta „va trebui un complex de măsuri cu caracter economic și cultural”, îndreptarea atenției „asupra învoielilor agricole și a controlului eficace pentru a stârpi abuzurile la care ele au dat naștere”⁶³.Conștient de dificultatea rezolvării problemei țărănești, de importanța recâștigării încrederii micilor agricultori în guvernanți și instituțiile statului, Ionel Brătianu aprecia că „opera pe care o întreprindem este foarte grea și nu printr-o lege unică va putea ea să fie îndeplinită”⁶⁴.

Interesele „statului și nemului și înseși marile proprietăți” erau, în viziunea marelui om politic, indisolubil legate „de bunul trai, de buna situațiune, de simțămintele frățești ale țăranilor”⁶⁵. Scopul era ca „țăranii să constate că în clasele celelalte au frați iubitori tot atât de devotați cum pot să fie ei înșiși pentru interesele lor”⁶⁶. La 11 decembrie 1907 cu ocazia prezentării proiectului de lege a învoielilor agricole, Brătianu susținea în expunerea de motive cerința înlăturării abuzurilor⁶⁷ din lumea satului.

Apreciind faptul că „nu trebuie pierdut timpul pentru a realiza reformele cât mai repede”⁶⁸, omul politic constata și unele din obstacolele ce stăteau în fața realizării acestora. „Situația este grea – afirma acesta la 14 decembrie – pentru că distanța dintre țărănime și cealaltă parte a societății este prea mare și ... nu este o stare socială sănătoasă când asemenea distanțe se accentuează”⁶⁹.

Conform unuia dintre reputații analiști ai epocii, mișcorarea decalajului departe de a fi o necesitate sentimentală era una de stat, deci în primul rând națională⁷⁰. În absența unei reforme agrare iminente „unul din mijloacele cele mai puternice prin care suntem datori să intervenim ... – aprecia Ion I.C. Brătianu – constă în mijloacele de educațiune, între care numărăm: școala, administrația și justiția”⁷¹.

Subordonat interesului superior de stat și respectării legalității, omul politic liberal a coordonat într-o manieră responsabilă, echilibrată și nepărtinitoare dificila misiune de restabilire a ordinii sociale. Convins că forța armelor nu reprezenta decât o soluție de moment, Ion I.C. Brătianu a susținut tot mai pregnant în anii următori necesitatea înfăptuirii unei ample reforme agrare, de a cărei realizare și-a legat numele după înfăptuirea Marii Uniri.

NOTE

1. Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică, București, 1992, p. 107.

2. Ibidem, p. 119.

3. Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, publicate de George Fotino, vol. II, București, 1933, p. 398.

4. Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, București, 1994, p. 85.

5. Ioan Scurtu, op. cit., p. 13-14.

6. Ibidem, p. 124.

7. Arhivele Naționale Istorice Centrale, fond Brătianu, familial, Dosar nr. 369/1907, f. 1. În continuare se va cita A.N.I.C., fond Brătianu.

8. Ibidem.

9. Ion Bulei, Viața în vremea lui Carol I, București, 2005, p. 57.

10. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 369/1907, f. 3.

11. Ibidem.

12. Ioan Scurtu, op. cit., p. 124.

13. Ibidem, p. 15.

14. Ibidem, p. 14.

15. Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul conservator, București, 1987, p. 302.

16. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 369/1907, f. 1.

17. Ion Bulei, Viața în vremea lui Carol I, p. 59.

18. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 369/1907, f. 1.

19. Ion Bulei, Viața în vremea lui Carol I, p. 59.

20. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 369/1907, f. 2.

21. Ibidem.

22. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 370/1907, f. 2.

23. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 369/1907, f. 2.

24. Ibidem.

25. Ibidem.

26. Ibidem.

27. Ibidem.

28. Marea răscoală a țăranilor din 1907, ediția a II-a, București, 1987, p. 163.

29. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 369/1907, f. 2.

30. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 370/1907, f. 6.

31. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 369/1907, f. 3.

32. Ibidem.

33. Ibidem.

34. Ibidem.

35. Ibidem.

36. Ibidem.

37. Ibidem.

38. Ibidem.

39. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 370/1907, f. 12.

40. Ibidem.

41. Ibidem, f. 14.

42. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 369/1907, f. 2.

43. Ibidem.

44. Ibidem.

45. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 370/1907, f. 1.

46. Ibidem, f. 4.

47. Ibidem, f. 13.

48. Ibidem.

49. Ibidem, f. 5.

50. Ibidem, f. 8.

51. A.N.I.C., fond Brătianu, Dosar nr. 346/1910, f. 1.

52. Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol. II, p. 440.

53. Ibidem, p. 441.

54. Anastasie Iordache, op. cit., p. 106.

55. Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol. II, p. 454.

56. Ibidem, p. 455.

57. Ion Bulei, Viața în vremea lui Carol I, p. 61

58. Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol. II, p. 455.

59. Ibidem, p. 457.

60. Ibidem, p. 456.

61. Anastasie Iordache, op. cit., p. 99.

62. Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol. II, p. 439.

63. Ioan Scurtu, op. cit., p. 126.

64. Ibidem.

65. Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol. II, p. 439-440.

66. Ibidem, p. 439.

67. Ioan Scurtu, op. cit., p. 18.

68. Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol. II, p. 453.

69. Ibidem, p. 472.

70. Anastasie Iordache, op. cit., p. 111.

71. Discursurile lui Ion I. C. Brătianu, vol. II, p. 473.