Intensificarea progresului economic al României Mari, în perioada Marii Crize Economice
Omenirea a progresat în secolul al XIX-lea prin dezvoltarea industriei, cea care a profitat de pe urma înmulțirii persoanelor cu studii în domeniul tehnic. Elitele epocii nu se gândeau însă la fericirea maselor de locuitori, ci aveau planuri pentru glorie și au început un mic conflict în iulie 1914.
Ceea ce este mic crește și a rezultat prima conflagrație la nivel planetar, ostilitățile fiind concentrate în Europa. Primul Război Mondial s-a terminat la 11 noiembrie 1918 după ce a provocat mari distrugeri și pierderi de vieți omenești din cauza intereselor politicienilor mărunți, cei mereu obsedați de iluzoria glorie și de pofta unui trai îmbelșugat. Industria a început să treacă pe producția civilă, ceea ce garanta o creștere a nivelului de trai și o nouă Epocă frumoasă.
Minunile în societatea omenească nu țin prea mult și a apărut Marea Criză Economică în octombrie 1929. Fenomenul economic devastator a pornit din SUA în urma prăbușirii speculațiilor la bursa din New York și apoi s-a extins la nivel planetar din cauza unei reacții în lanț. Impactul a fost descris pe larg de către specialiștii în Economie și Istorie, jurnaliștii și politicienii amplificând imaginea dezastrului prin găsirea unor termeni cât mai șocanți și a unor poze care să spună mai mult decât o mie de cuvinte.
Fiecare autor a venit cu ideea să se afirme și să obțină audiență prin identificarea cauzelor apoi prin descrierea evoluțiilor din industrie, agricultură, transporturi și finanțe. A fost căutat și vinovatul pentru dezastrul început în octombrie 1929, dar a început să dea primele semne încă din anul 1928.
A fost identificat drept sursă a nenorocirii sistemul capitalist de producție și chiar existau autori care admirau, chiar adorau, economiile planificate ale statelor totalitare, mai ales cea a Uniunii Sovietice, organismul statal comunist anunțând producții ce uimeau orice specialist în problemele industriale1.
Marea Criză Economică a rămas un fenomen devastator în economia mondială și era un adevăr științific de nezdruncinat și trebuie predat în mediul școlar cu elan didactic. Manualul românesc de Istorie, apărut în anul 1995, conținea informația că singura ramură care a continuat să aibă creșteri de producție a fost cea petrolieră2.
Formule fără acoperire științifică sunt aruncate în mediul științific sau educațional pentru a se putea ascunde lipsa de documentare și în vederea asigurării de contracte bănoase. Timpul nu prea are răbdare cu cei pasionați de arginți.
Creșterea cererii de materii prime și progresele din minerit
Elevii învățau la orele de Geografie despre cum arată țara formată după Marea Unire din 1918, dar muncitorii lucrau permanent pentru a obține cele necesare progresului industrial. Scoarța terestră cunoștea modificări mai mult sau mai puțin vizibile pentru omul epocii. Au fost obținute din adâncurile zonei Prahovei 3.244.415 t de petrol în anul 1926, cel în care economia era considerată în plin progres.
Producția a crescut permanent și s-a ajuns la o masă de 8.466.205 t în 19343, ceea ce afecta straturile scoarței terestre prin scăderea presiunii. Cum ideea era să se realizeze acumulare de capital în cel mai scurt timp, problemele ecologice erau ceva absolut secundar. O altă bogăție a subsolului românesc deosebit de căutată a fost gazul natural și numai în Vechiul Regat s-a făcut o trecere a consumului de la 134.712.305 mc în anul 1926 la 1.642.620.836 mc în 1934.
Era considerată o metodă mai bună de încălzire a locuințelor în raport cu utilizarea combustibilului solid precum cărbunele și lemnul, cel ce nu prea se potrivea cu noile construcții înalte și cu curățenia din mediul urban. A fost normal să scadă cererea de cărbuni, mai ales că și motoarele mijloacelor de transport erau adaptate pentru petrol.
Dacă se scrie în lumea contemporană că n-a fost asigurată dezvoltarea producției din domeniul extractiv, datele din anuarele statistice ale statului român vin să combată astfel de teze. Aurul era acel metal galben care stătea la baza sistemului monetar și financiar național, cererea de pe piață fiind deosebită.
Recuperarea Transilvaniei din mâinile cercurilor de afaceri de la Viena și Budapesta a permis realizarea unei producții locale de metal prețios. A fost extras minereul din rocile dure și apoi s-a trecut la rafinare până la nivelul de aur fin. A fost obținută în anul 1926 cantitatea de 1.731 kg și atunci nu era recesiune. Dimpotrivă. Economia era definită drept în plin avânt.
Ar fi trebuit să fie mult sub această valoare pentru a demonstra că era prăpăd economic. În realitate, foamea de metal prețios a dus la o creștere rapidă a producției și au fost înregistrate în 1930, primul an de recesiune, 2.672 kg. Era prea puțin pentru nevoile clienților și s-a ajuns în 1933 la 4.435 kg, prețul mediu pe kilogram fiind de 111.111 lei4.
Producția a scăzut în 1934, probabil și de la epuizarea vreunui filon, dar a sporit în 1935 la 4.671 kg, prețul stabilit pe piață fiind de 141.111 lei5. Aurul nu se găsește singur în minereuri și minerii români reușeau să obțină din roca dură și argint. Au fost obținute 2.914 kg în 1926, dar s-a ajuns în 1930 la 4.418 kg. Procesul de rafinare a dus la o creștere rapidă a producției și au fost recenzate în 1933 10.995 kg de metal fin. Mai mult. Livrările au crescut și s-a ajuns la o cantitate de 14.677 kg în 19356.
Domeniul extractiv era interesant și prin alt metal care era deosebit de cerut în economie. Este vorba despre plumb, cel ce se găsea în minereurile complexe. Chiar dacă era cunoscută toxicitatea metalului greu, era mare cerere din sectoarele civil și militar. Tabla plumbuită era renumită pentru rezistență în condițiile aspre de mediu, cele ce măcinau fierul, și pentru utilizări în domeniul munițiilor. Dacă au fost obținute puțin peste 655 t în 1926, s-a ajuns la peste 984 t în 1930 și la 4.082 t în 19337.
Părerile despre durata recesiunii sunt împărțite, dar unii specialiști consideră că fenomenul economic negativ s-a întins până la declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. Astfel de considerații sunt pur absurde și vin din lipsa unei documentări minimale. România a cunoscut în anii premergători conflictului declanșat din nebunia colectivă a liderilor marilor puteri o adevărată foame de materii prime pentru dezvoltarea industriei și livrările din surse interne au explodat. Dacă aurul a atins un vârf al producției în anul 1937 prin cele 5.465 kg de metal rafinat, argintul a ajuns la un vârf de 25.645 kg în același an8. Autorii români au putut să scrie minunea că numai la petrol au fost înregistrate creșteri de producție.
Dezvoltarea industriei în era de criză economică
Statul român era condus de politicieni care considerau că dezvoltarea economică nu este suficient de modernă, că trebuie să se realizeze o industrializare rapidă și care să ducă la creșterea nivelului de trai al populației și la o echilibrare a bugetului de stat prin reducerea dependenței de importuri.
Germania rămânea puterea industrială care putea să ofere mărfuri la prețuri acceptabile și au fost aduse în anul 1929 mașini și utilaje cu o masă de 8.290 t9. Chiar dacă a mai scăzut cererea în anii următori, solicitările românești au explodat începând din 1936, an în care au fost achiziționate 15.767 t și prețurile erau mult mai bune ca înainte de declanșarea zisei recesiuni10.
Economia României interbelice cunoștea o adevărată foame de aparate, utilaje și motoare, ceea ce a dus la o creștere în 1938 a cumpărăturilor până la 27.534 t11. Franța, țara care era considerată sora mai mare a României, n-a vrut sau n-a știut să profite de o piață deschisă spre o cerere în creștere zilnică și abia a reușit să vândă 892 t de motoare în 192912. Chiar a reușit performanța să scadă la numai 640 t în 193813, an în care conducerea de la București cerea multă tehnică industrială.
Patronii și autoritățile erau interesate în mod deosebit să pună în mișcare România și trenurile nu mai erau suficiente din moment ce nu duceau marfa cât mai aproape de client. Nici nu era realizată o rapidă circulație a produselor dinspre mediul rural spre orașe și nici în interiorul mediului urban. Ritmul vieții era iuțit și mijloacele tradiționale nu mai făceau față pretențiilor afaceriștilor și ale clienților. Au fost aduse în 1938 14.685 t de autovehicule de toate tipurile14, cele mai multe fiind concentrate în regiunea București – Ploiești deoarece erau disponibile surse de combustibil.
Totuși, industria națională a reușit să rezolve o mare parte a problemelor legate de comprimarea distanțelor și au fost puse în funcțiune și capacitățile de producție au fost suficiente pentru a asambla locomotive care să acopere cererea internă de mijloace de tracțiune.
Numai întreprinderea ridicată de Malaxa în București din 1926 a reușit să producă anual câte o sută de locomotive și putea să repare alte 200. Mai mult. Au fost asamblate automotoare care să asigure o folosire mai eficientă a căilor ferate la deplasarea persoanelor15. Carele cu boi, tradiționale, nu mai satisfăceau clienții, dar mai erau folosite în lipsă de mijloace motorizate. Erau însă bune doar pentru pictori.
Fabricile interbelice au început să asambleze mașini din ce în ce mai complicate din punct de vedere tehnic și astfel era redusă dependența de străinătate. Șantierul naval din Galați a fost preluat de către Nicolae Malaxa și avut suficientă dotare pentru a trece la realizarea a două submarine, unul torpilor și celălalt minier, motoarele și alte aparate necesare asamblării fiind importate16.
Uzina de avioane de la Brașov era cea mai avansată din punct de vedere tehnologic și a reușit să asambleze tehnică aeronautică până la nivel de avioane de vânătoare și de bombardament, ceea ce a limitat cererea de pe piața mondială de echipamente scumpe. Se considera că împotriva vecinilor din aceeași categorie se putea duce un război cu resursele interne, dar acestea nu erau suficiente pentru operațiuni militare de durată și de amploare17.
Situația internațională a determinat trecerea la producerea locală de armament după licențe străine și arsenalul din Cugir a primit drept misiune livrarea de puști-mitralieră Z.B. model 1934 de calibrul 7,92 mm. Uzinele Voina au trecut la producerea de aruncătoare de mine de calibrele 60 și 81,4 mm după licență franceză Brandt.
Dacă înainte de 1914 industria locală nu era capabilă să producă multă muniție, situația s-a schimbat în perioada interbelică, dar mai erau multe de făcut. Arsenalul din Reșița a fost capabil să treacă la producerea de tunuri antiaeriene după licență britanică Vickers, arme ce implicau o execuție perfectă din partea muncitorilor. Fabricile din România au asimilat produse militare care au fost utilizate și după 1980.
Dacă industria grea era în centrul atenției oamenilor de afaceri, sectorul industriei alimentare, cel ce avea la dispoziție cele mai multe și mai accesibile resurse a primit mai puține fonduri pentru aducerea de utilaje moderne și acestea abia au ajuns la un total de 400 t în 193918.
O industrie modernă nu putea să mai existe doar dacă se utiliza forța de muncă a oamenilor, cei ce puteau avea o producție interesantă la nivel de meșteșugari, dar se cerea din ce în ce mai mult cantitate în timp cât mai scurt pentru a satisface gusturile clienților pretențioși din orașe. Nici măcar energia asigurată de motoarele termice nu mai era interesantă în fabrici, dar care se utiliza pentru că existau surse de combustibili fosili. Energia electrică era noua sursă de lumină și de putere pentru fabrici și locuințe.
Perioada interbelică, mai exact cea a Marii Crize Economice, a fost cea în care s-a trecut la o electrificare a țării începând dinspre centrele urbane cu potențial financiar și cu cerere spre satele îndepărtate și unde încă nu erau prea multe cunoștințe despre ceea ce poate să facă noua formă de energie. A fost inaugurată în 1930 centrala hidroelectrică de la Dobrești și producția turbinelor de 16 MW era trimisă printr-o linie de 110.000 V către capitala țării. A fost cea mai mare hidrocentrală din România până când a fost inaugurată cea de pe Bistrița în 196019.
Este interesant de precizat că ansamblul hidrotehnic a fost ridicat fără să fie necesară folosirea deținuților politici și a avut utilaje aduse din Austria, cele care au funcționat și după 198920. Termocentrala Grozăvești era cea mai mare din țară și a primit în 1929 un grup energetic de 16 MW și altul de 20 MW în 193621. A rămas pe această poziție până-n anul 1954.
Dezvoltarea agriculturii în perioada interbelică
Exploatarea ogoarelor asigura traiul pentru majoritatea populației și importante venituri pe piața orașelor și la export. Nu degeaba România era catalogată drept stat agrar – industrial de către experți în economie și cercetarea istorică. Realitatea era că situația din spațiul românesc se schimba și nu era chiar criza de care se tot scrie și vorbește ca despre un adevăr științific.
Erau importate utilaje și mașini din Germania pentru a se realiza modernizarea dotării fermelor celor ce se organizau în stil capitalist. Au fost aduse în anul 1937 2900 t de mașini agricole din Germania și s-a ajuns la o cotă de 3.800 t în fiecare din cei doi ani următori22.
Se observă că exista un interes deosebit pentru motorizarea și mecanizarea muncilor din sectorul agricol, proprietarii nefiind satisfăcuți de eficiența asigurată de forța de muncă a oamenilor și a animalelor. Au fost importate și unelte și mașini manuale din același spațiu și 1.000 t au sosit în 193923. Ar fi fost mulți căutători de delicatese, dar interesele economice erau altele în vremurile în care mirosea a praf de pușcă.
Schimbarea la față a României Mari prin dezvoltarea sectorului construcțiilor
Anul 1929 n-a însemnat un moment al prăbușirii economice, ci a fost unul de declanșare a dezvoltării accelerate spre noi culmi de progres. A fost o adevărată competiție între oamenii cu posibilități materiale să obțină o casă sau un apartament cât mai bine dotat în marile orașe ale țării și datele statistice ale epocii confirmă că era o adevărată expansiune pe orizontală și pe verticală în cele 20 de centre urbane definite drept municipii importante. Dacă au fost ridicate în anul 1929 6.711 imobile, s-a ajuns la 7.063 în 193424.
Nu pare o creștere importantă, dar clădirile adăposteau mai multe apartamente și s-a trecut de la 9.988 la 13.80925. Au fost asamblate prin efortul muncitorilor 206 clădiri ce aveau peste trei apartamente în anul 192926, dar s-a ajuns în 1934 la 57727.
Se construia mult în domeniul locativ, dar tot mai era loc de noi blocuri. Capitala țării a cunoscut o adevărată explozie imobiliară după 1930 și chiar în monografiile comuniste era subliniat acest progres. Stă scris negru pe alb că în perioada 1930 – 1941 s-a produs trecerea de la 70.537 clădiri la 123.00028, ceea ce nu prea arată a recesiune. Dimpotrivă. O creștere cu circa 74% a fondului imobiliar demonstrează că a fost un avânt deosebit al sectorului construcțiilor și încă mai sunt în picioare blocurile epocii, chiar dacă au avut de înfruntat două cutremure devastatoare în 1940 și 1977.
Aspectul orașelor era schimbat și prin ridicarea de clădiri publice pentru a sublinia măreția noului stat. A fost construit în perioada 1912 – 1938 Palatul Muzeului Țăranului Român, cel ce avea săli de 11,3 pe 20,8 m și înălțimea ajungea la 8,5 m29. A fost proiectat ca un impresionant muzeu dedicat civilizației românești, dar a ajuns să fie o vreme imaginea istoriei PCR. Orașul București avea nevoie de prestigiu și acesta putea să fie obținut prin ridicarea de clădiri monumentale.
Pretențiile constructorilor au influențat în mod deosebit industria locală și a crescut producția de materiale de calitate și rezistente în timp. Uzina Titan din Galați avea o capacitate anuală de 26.000 t de tablă galvanizată sau plumbuită30.
A fost o adevărată furie împotriva scoarței terestre în căutarea de materiale de construcție cât mai durabile și locuitorii României nu se mulțumeau cu produsele naturale. O întreagă industrie a fost dezvoltată pentru a realiza prelucrarea rocilor și cererea era mereu în creștere din partea particularilor și a statului.
S-a trecut la o exploatare masivă a calcarului pentru realizarea de ciment, liant necesar pentru realizarea structurilor înalte din beton armat. Dacă s-a început exploatarea cu 194.762 mc în anul 1934, s-a ajuns 448.402 mc în 193831. Roci cât mai dure erau utilizate în construcții și erau smulse din structura munților pentru a ajunge în mediul urban din câmpie.
Dacă patronii au cumpărat în 1926 57.655 mc de bazalt, livrările au fost de 214.665 mc în 193632. Cărămida devenea materialul de construcție cel mai solicitat pentru a lua locul caselor tradiționale din lemn și chirpici. Țiglele erau interesante pentru realizarea de acoperișuri rezistente, cele din paie fiind spulberate la furtuni mai puternice. Dacă în 1931 s-a înregistrat o cerere de 275.925 mc, s-a ajuns în 1938 la 1.379.598 mc de argilă33.
Scurtă privire asupra dezvoltării economiei românești în anii războiului mondial
Procesul de industrializare a României a continuat și după catastrofa din anul 1940 cu ajutorul tehnologiilor aduse din Germania. Conducerea de la București a preferat să importe mașini și utilaje în loc să acumuleze valuta Reichului și decizia a fost absolut corectă din punct de vedere economic, orice bancnotă în vreme de conflict cunoscând un proces puternic de devalorizare.
Au fost aduse din Germania utilaje care să ajute la dezvoltarea industriei metalurgice și a celei constructoare de mașini, 6.700 t de mașini-unelte fiind importate în perioada 1941 – 194334.
Perioada comunistă a fost descrisă drept de mare avânt economic și atunci s-a realizat și procesul de electrificare, o mare realizare a regimului dezvoltat de cei care au desantat de pe tancurile sovietice drept forță de ocupație. În realitate, autoritățile zisei dictaturi militare au avut grijă să aducă echipamente electrice de origine germană și numai în anul 1943 au fost importate 13.000 t de componente electrotehnice, mai mult decât dublu în raport cu 193935.
Concluzii
Economia României a progresat în mod deosebit în domeniul industrial prin aducerea de tehnologie occidentală și prin producerea de utilaj pe plan local.
Industria grea a fost în centrul atenției statului pentru că putea să ofere variante mai ieftine de armament și mijloace de transport.
Agricultura a cunoscut un proces de modernizare prin aducerea de mașini din străinătate, dar cursa înarmărilor a limitat achizițiile de tehnologie din domeniu, cel ce mereu era considerat puțin spectaculos și rentabil.
Transporturile au fost dezvoltate prin producerea în țară de echipament feroviar, aerian și naval.
Timpul nu mai avea răbdare și autoritățile au fost obligate să investească prea mult în domeniul militar.
România Mare cunoștea un proces accelerat de urbanizare și orașele se extindeau pe orizontală în timp ce se înmulțeau și imobilele cu structură din beton.
România, afectată teritorial de politicile agresive ale statelor vecine, era în 1944 încă un paradis terestru, dar trupele sovietice și bombardierele inamice au reușit să aducă jaf, distrugere și foamete. A urmat apoi o industrializare haotică, planificată în teorie, și care făcea loc unei viitoare prăbușiri36. Exploatarea resurselor subsolului s-a făcut intensiv cu ajutorul mașinilor de mare putere, cele ce nu existau în perioada interbelică, și s-a reușit realizarea unei distrugeri a mediului în paralel cu epuizarea rezervelor, România contemporană rămânând îndeosebi cu rănile din adâncuri.
Marea Criză Economică a fost tocmai epoca de înflorire a României și anul 1938 a fost considerat chiar și de comuniști drept cel mai bun din istorie. Au avut grijă să facă totul praf din 1939.
Oare cât timp se va repeta povestea cu recesiunea prin lucrările de popularizare și, mai grav, prin cele științifice?
Foto sus: Portul Galați, în perioada interbelică (© iMAGO Romaniae)
Note:
1 N. N. Baranschi, Geografia economică a U.R.S.S., Editura de stat pentru literatură științifică, București, 1953, p. 47.
2 Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, Istoria Românilor de la 1821 până în 1989, Editura Didactică și Pedagogică R. A., București, 1995, p. 240. Autorii, în total cinci, și cei patru referenți au fost de acord să sublinieze această concluzie astfel încât masele de elevi s-o rețină pe viață. Nu este prima afirmație aruncată prin manualele școlare și fără urmă de acoperire documentară.
3 Anuarul statistic al României 1935 și 1936, p. 210.
4 Anuarul statistic al României 1935 și 1936, p. 215.
5 Anuarul statistic al României 1935 și 1936, p. 215.
6 Anuarul statistic al României 1935 și 1936, p. 215. Autorii manualului de Istorie din 1995 ar fi putut să consulte publicația care era disponibilă în orice bibliotecă mare din capitală. Grav este că profesorii universitari au fost de acord să fie cultivată în continuare denigrarea perioadei interbelice.
7 Anuarul statistic al României 1935 și 1936, p. 215.
8 Anuarul statistic al României 1939 și 1940, p. 462.
9 Anuarul statistic al României 1939 și 1940, București, 1940, p. 619.
10 Anuarul statistic al României 1939 și 1940, p. 618.
11 Ibidem, p. 618.
12 Anuarul statistic al României 1939 și 1940, p. 617.
13 Anuarul statistic al României 1939 și 1940, p. 616.
14 Anuarul statistic al României 1939 și 1940, p. 578.
15 C. Verdeș, Romînia Studiu geografic:fizic, economic și militar Teatre de operațiuni, vol. I, Ediția a II-a, București, 1939, p. 76. Calitatea mașinilor livrate a fost una deosebită și acestea au funcționat pe liniile secundare până-n anul 2023. România a datorat mult celor care au muncit în perioada interbelică, dar au fost denigrați permanent de către autorii de stânga, cei ce mereu au scris despre regimul burghezo – moșieresc.
16 Ibidem, p. 71.
17 C. Verdeș, Romania, p. 95.
18 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu Relațiile româno – germane 1938 – 1944, Editura Humanitas, București, 1994, p. 294.
19 Constantin Handrea, Sistemul energetic de la centrala electrică la consumator, Editura Albatros, București, 1984, p. 196.
20 Electrificarea realizată în perioada comunistă a fost făcută pe baza centralelor din perioada odiosului regim burghezo – molieresc, cel ce era permanent denigrat de către politrucii epocii roșii pentru ca masele de cititori să rămână cu ideea că totul a fost făcut de către invadatorii desantați de pe tancurile cu stele roșii.
21 Constantin Handrea, op. cit., 195/196.
22 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu Relațiile româno – germane 1938 – 1944, Editura Humanitas, București, 1994, p. 294.
23 Andreas Hillgruber, op. cit., p. 295.
24 Anuarul statistic al României 1935 și 1936, p. 247.
25 Ibidem, p. 247.
26 Ibidem, p. 249.
27 Ibidem, p. 248.
28 București Monografie, Editura Sport-Turism, București, 1985, p. 99.
29 Dinu-Teodor Constantinescu, Construcții monumentale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 163.
30 C. Verdeș, România, p. 74.
31 Anuarul statistic al României 1939 și 1940, p. 472.
32 Anuarul statistic al României 1939 și 1940, p. 473.
33 Anuarul statistic al României 1939 și 1940, p. 472. Se adăugau și încărcătura a 36 de vagoane.
34 Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu, Humanitas, București, 1994, p. 294.
35 Ibidem, p. 294.
36 Istoria comunismului din România Documente din perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej, Volum editat de Mihnea Berindei, Dobrin Dorincu, Armand Goșu, Humanitas, București, 2009, p. 247.
Mai multe pentru tine...
