Huliganii de pe stadioanele iugoslave: Sfârșitul simbolic al unei țări
Copiindu-i la început pe englezi și pe italieni, suporterii iugoslavi și-au creat o identitate proprie, devenind în scurt timp poate cei mai faimoși și mai temuți din Europa. Nu urau însă pe nimeni așa cum se urau între ei. Oricât de ciudat ar părea și oricât de mare ar fi fost intoleranța dintre taberele adverse, exista totuși un nescris cod al onoarei pe care marea majoritate îl respecta. În ciuda tuturor violențelor, exceselor și provocărilor, nimic nu părea să anunțe și să justifice nebunia din anii `90.
Înăsprirea și răcirea relațiilor dintre republicile iugoslave a coincis cu escaladarea violențelor pe stadioane, devenite într-un timp foarte scurt adevărate teatre ale șovinismului. Vulcanul a erupt la meciul dintre Dinamo Zagreb și Steaua Roșie, pe 13 mai 1990, atunci când poliția, intenționat ori ba, nu a luat toate măsurile necesare pentru prevenirea incidentelor, totul degenerând într-o bătaie generală și în vandalizarea stadionului.
Gestul lui Zvonimir Boban, care a sărit cu crampoanele la un polițist (foto sus), a făcut înconjurul lumii. Nu mai era loc de dat înapoi. Era sfârșitul simbolic al unei ere, al unei povești, al unei țări. Mai mult decât atât, la amicalul dintre Iugoslavia și Olanda, jucat la Zagreb pe 3 iunie 1990, înaintea Campionatului Mondial din Italia, suporterii croați au huiduit copios imnul Iugoslaviei, au dat foc steagului național și au susținut fățiș echipa adversă. Refrenele cântate de suporteri au fost preluate, retușate și puse ulterior în circuitul politic de către diverse partide, care n-au pregetat să-i manipuleze pe ultrași. Mulți dintre nebunii peluzelor au ajuns carne de tun pe fronturile din Croația și Bosnia. Manipulatorii în costume, care i-au învrăjbit și mințit timp de câteva decenii, i-au dezlegat și le-au pus arme în brațe, să se căsăpească între ei într-un cadru organizat.
Poate că și din acest punct de vedere, filmul „ZG ’80” este mult prea blând, prea cuminte. Realitatea care i-a urmat îi face pe huliganii stadioanelor să pară niște tineri romantici ai anilor `80, ceea ce, în realitate, mulți dintre ei au și fost.
De când am văzut trailerul pentru filmul „ZG ’80”, am așteptat cu nerăbdare să apară pe internet. Un film care tratează tematica rivalității dintre suporterii sârbi și croați din Iugoslavia anilor `80, cu adânci implicații politice și sociale. Din păcate, asemenea majorității filmelor despre ultrași și huligani, nici acesta nu e foarte convingător: dialoguri forțate, actori care nu au înțeles mare lucru din jargonul și din comportamentul protagoniștilor și o caricaturizare nereușită a unor situații inspirate din realitate. Intenție bună, temă excelentă, realizare modestă.
Spargerea Iugoslaviei a coincis și cu ultimii ani ai fotbalului de tip vechi, în care echipele aveau încă o identitate și un blazon de apărat. În 1992 s-a înființat Liga Campionilor, o competiție care a favorizat cluburile bogate, după care a apărut celebrul caz Bosman, folosit ca pretext pentru „globalizarea” fotbalului, în cel mai nociv sens al acestui termen. Toate echipele mari au devenit în câțiva ani niște conglomerate multinaționale, fotbalul din Europa de Est fiind redus la spațiul de pepinieră și figurație. Evident, suporterii „old school” au cedat treptat locul celor de tip american, mult mai docili și mai puțin problematici.
Acest text este un fragment din articolul „Peluzele de fotbal și fenomenul naționalist în ultimii ani ai Iugoslaviei“, publicat în numărul 36 al revistei „Historia Special”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 27 septembrie - 20 decembrie 2021, și în format digital pe paydemic.com.
