Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene. Dar războiul a fost ținut minte mai ales pentru marele asediu de la Plevna, probabil cea mai importantă bătălie a întregii confruntări, în care ambele părți au pierdut mulți oameni, în condiții cumplite de frig, ploaie, îngheț și boli.
Pe lângă acest front principal, însă, au mai existat alte două zone unde armatele ruse şi otomane s-au confruntat: Marea Neagră și zona Caucazului. Dacă luptele navale n-au fost atât de spectaculoase și de însemnate, Caucazul a fost – ca de obicei în istoria războaielor ruso-turce – un front important în desfășurarea generală a ostilităților. (...)
În Caucaz, rușii au început operațiunile militare imediat după declararea războiului, în aprilie. Pentru ruși, această zonă era front secundar, mai mult pentru a fixa trupele otomane care altfel ar fi fost trimise în Balcani. Pe lângă aceasta, Rusia urmărea, bineînțeles, și expansiunea în zonă. Comandant suprem aici era Marele Duce Mihail, iar comandant efectiv, generalul Obruciov.
Zona era bine cunoscută de ambele părți, care s-au mai confruntat în acel areal geografic. Pe lângă relieful foarte accidentat, clima putea face viața insuportabilă, mai ales diferențele de temperatură dintre noapte și zi. Expunerea la intemperii și epuizarea fizică puteau cauza mai multe pierderi ambelor armate decât bătăliile efective.
Rușii aveau cantonate aici patru corpuri de armată: cel de pe coastă, de la Poti, de circa 24.000 de oameni, sub comanda generalului Oklobjio, cu misiunea de a lua Batumi și apoi de a continua avansul pe coastă; la Ahalcike, 13.500 de oameni, sub comanda generalului Devel, care trebuia să avanseze spre Ardahan; la Gîumri, 27.500 de oameni, sub comanda generalului Loris-Melikov, cu misiunea de a ataca fortăreața Kars și apoi Erzerum; la Igdir, 11.500 de oameni, comandați de generalul Ter-Gukasov, cu misiunea de ataca fortăreața Bayazid; 19.000 de oameni erau în rezervă la Suhumi.
O divizie păzea zona Daghestanului și a Ceceniei, zone complet nesigure și neliniștite. În total, rușii aveau circa 100.000 de oameni în zonă și se bazau în teritoriile lor pe fortificațiile Tiflis (capitala Armeniei), Erevan, Alexandropol (fortificație modernizată și bine dotată într-o zonă aridă) și Poti. Planul rusesc prevedea cucerirea/ocuparea fortificației Erzerum în maximum șase săptămâni, un plan cam îndrăzneț.
De cealaltă parte, otomanii aveau 20.000 de oameni la Batumi, 7.500 la Ardahan, 25.500 la Kars, 8.200 la Erzerum, 9.000 în alte fortificații – în total, circa 70.000. Comandantul otoman suprem de aici era Mukhtar Pașa, ofițer experimentat, dar care nu avea destule trupe pentru a organiza o defensivă eficientă. Doar o parte din infanteria de sub comanda lui era formată din trupe regulate și nu se putea baza foarte mult pe unitățile de cavalerie. Otomanii se bazau mai degrabă pe relieful foarte accidentat, care ar fi trebuit să îi încetinească mult pe ruși, dar și pe fortărețele din zonă – Kars, Ardahan, Bayazid (nu mai există azi), Erzurum.
După o primă luptă fără un câștigător clar, comandantul otoman Muktar Pașa s-a retras, iar rușii au atacat din toate direcțiile, cauzându-le otomanilor pierderi grele.
Rușii s-au îndreptat spre Ardahan, iscoadele capturând un curier al comandantului de aici, Hussein Sabri Pașa. Într-un mesaj de-al acestuia se detaliau numărul trupelor de sub comanda sa și slăbiciunile în sistemul defensiv al fortificației. Rușii s-au hotărât să atace pe loc, fără a mai sta pe gânduri.
La 13 mai, două coloane rusești se aflau în fața fortificațiilor otomane de la Ardahan, formate din mai multe forturi dotate cu artilerie și așezate pe dealuri. Garnizoana de aici era de doar circa 10.000 de oameni, dintre care multe trupe iregulare de kurzi. Artileria de asalt rusă a sosit pe 15 mai, iar a doua zi a început bombardamentul asupra fortului Gheliaverde, neterminat. Fortul a fost grav lovit, cu pierderi mari în rândul trupei. Alte trupe au luat cu asalt dealurile și alte forturi, împingând infanteria otomană înapoi.
Bombardamentul a continuat, iar pe 17 mai Hussein Pașa a refuzat cererea de a se preda. În aceeași după-masă, trupele ruse au luat cu asalt forturile distruse din fața lor, ajungându-se la o intensă luptă corp la corp în oraș. Trupele iregulare s-au panicat și au început să se retragă, trăgându-i după ele și pe cei din infanteria regulată, retragerea având loc pe drumul spre Erzerum.
Rușii au rămas stăpâni pe fortificații și pe oraș, având doar 539 de morți. De cealaltă parte, otomanii au lăsat în urmă 1.000 de prizonieri, 92 de tunuri și depozite pline cu armament, muniție și provizii. Se estimează că pierderile turcești au fost în jurul cifrei de 3.000 de oameni.
Bătălia de la Aladja Dagh
Rușii au avansat apoi spre Kars. Generalul Melikov a pus aici baterii de asediu în jurul orașului, trimițând patrule care să țină sub observație poziția lui Mukhtar, care se afla la Zevin. Acesta își fortificase poziția pe un platou, apărat de baterii de artilerie și șanțuri duble. Neștiind câte trupe rusești se află în fața sa, a rămas în expectativă.
Între timp, la Kars, în 17 iunie, a început bombardamentul rusesc, oprit doar după-masa, pentru o pauză de masă, și noaptea. Tirul otoman era și el destul de precis, dar nu a reușit să oprească avansul rusesc. Fortăreața Bayazid a fost cucerită aproape fără luptă, generalul rus Tergukasov a lăsat aici o garnizoană de 1.600 de oameni și s-a îndreptat apoi spre Kars. A fost nevoit să se întoarcă din drum după o bătălie cu o trupă otomană și la auzul veștii că otomanii, cu 20.000 de soldați dintre care jumătate kurzi, au atacat garnizoana din Bayazid, care s-a retras spre Igdir.
Otomanii au preluat imediat inițiativa și au contraatacat în câteva puncte. Rușii au reușit să se mențină pe poziții, cu prețul multor pierderi. Micile victorii otomane i-au determinat pe mulți voluntari să se alăture trupelor otomane, generalul Mukhtar reușind să-i forțeze pe ruși să ridice asediul de la Kars la începutul lunii iulie. Timp de două luni, ambele tabere au primit întăriri. Otomanii au trecut chiar la ofensivă, 20.000 de soldați sub comanda lui Ismail-pașa atacându-i pe ruși la Igdir, fiind însă respinși. Mukhtar pașa, la rândul său, l-a atacat pe generalul Melikov în zona Kars, însă rușii au rezistat cu greu.
La sfârșitul lui septembrie, având sub comandă 63.000 de oameni, Melikov l-a atacat pe Mukhtar și l-a înfrânt în bătălia de la Aladja Dagh, armata otomană fiind zdrobită și rămășițele sale dispersate.
Al doilea asediu de la Kars, importantă fortificație din Caucaz, a început la sfârșitul lui octombrie. După un baraj de artilerie care a durat o săptămână, fortificația a fost cucerită după un asalt sângeros de noapte, în 18 noiembrie. Otomanii au avut pierderi importante – 5.000 de răniți, 2.500 de morți, 303 piese de artilerie, 25.000 de arme individuale, depozite pline de muniții, pe lângă 17.000 de prizonieri. Rușii, la rândul lor, au lăsat pe câmpul de bătălie 2.270 de morți, având pierderi mari în rândul ofițerilor care au atacat în fruntea trupelor.
Generalul otoman Mukhtar s-a retras în octombrie la Erzerum, unde a adunat circa 18.000 de soldați. Rușii au încercat să cucerească fortificația, dar au suferit pierderi enorme. În noiembrie, ninsorile abundente au pus capăt luptelor, dar foametea și tifosul au făcut ravagii în oraș, provocând moartea a mii de persoane. De partea rusă, trupele au fost de asemenea decimate de tifos și holeră. Mukhtar a fost chemat la Constantinopol în ianuarie 1878, chiar înainte ca rușii să blocheze drumul spre Trebizonda, de unde puteau veni întăriri. Și în cazul frontului din Caucaz, negocierile de pace au pus capăt ostilităților.
Epilog
Cele două fronturi clasice între ruși și otomani vor rămâne calme până la Primul Război Mondial, când, atât pe mare, cât mai ales pe uscat, cele două armate se vor confrunta din nou în marea conflagrație care va și duce la sfârșitul lor.
Acest text este un fragment din articolul „Războiul naval și frontul din Caucaz din 1877-1878”, publicat în numărul 38 al revistei „Historia Special”, disponibil în format digital pe paydemic.com.
