Trecerea Dunării de către armata rusă, 15 iunie 1877. Pictură de Nikolai Dmitriev-Orenburgski

Războiul naval din 1877-1878: Rusia a încercat să cumpere nave din Statele Unite

Criza Orientală și lupta popoarelor din Balcani pentru suveranitate atingeau un nou vârf în anii ’70 ai secolului al XIX-lea. Războiul a izbucnit într-un moment destul de complicat pentru ruși, deoarece aceştia aveau resursele financiare diminuate, flota era afectată după Războiul Crimeii și nu prea aveau aliați. Dar nici nu puteau sta deoparte în timp ce popoarele creștine din Balcani s-ar fi războit din nou, pentru a mia oară, cu otomanii. Totodată, rușii voiau să-și ia revanșa față de otomani după înfrângerea din Războiul Crimeii și să-și refacă statutul de mare putere.

În ciuda dezavantajelor menționate, Rusia încă mai avea cea mai mare armată de uscat, experimentată și comandată de ofițeri destoinici. Printre planificatorii militari de vârf era și generalul Nicolae Obrucev, silit din start de circumstanțele particulare ale războiului, și mai ales de situația externă, să se gândească la un război-fulger, adică la un atac prin Balcani, care să amenințe direct Constantinopolul. Astfel, puterile vestice nu ar fi putut interveni, iar otomanii ar fi trebuit să ceară pace. Cu siguranță și acum, la fel ca în toate războaiele pornind din 1711, rușii se gândeau că vor putea cuceri sau ocupa vechea perlă a creștinătății. Speranțe deșarte...

La 24 aprilie 1877, țarul Alexandru al II-lea declara război Imperiului Otoman. Comandanții ruși urmau aceleași planuri de război ca în războaiele anterioare, atât în Balcani, cât și în Caucaz, urmând a folosi aceleași drumuri, treceri ale râurilor, trecători montane. Otomanii sperau ca rușii să atace Cadrilaterul – adică zona mărginită de fortificațiile Ruse-Silistra-Shumla/Shumen-Varna – unde să zăbovească mult în asedii și lupte cu trupele de aici. Otomanii puteau ataca și peste Dunăre, spre România, mai ales din Dobrogea, dar au rămas inexplicabil în expectativă, în afară de unele mici raiduri mai mult de jaf peste graniță. Inițial, comandanții otomanii s-au gândit să se apere pe linia Dunării, apoi pe linia Balcanilor, și pe linia Cernavodă-Constanța, dar planurile lor erau ireale, având în vedere tăvălugul rusesc care urma să se dezlănțuie.

Războiul fluvial

Confruntările navale ale războiului nu au fost deloc spectaculoase, față de alte confruntări dintre cele două puteri. Acele mici și puține lupte care au implicat și nave au avut loc doar pe Dunăre și în Marea Neagră, față de războaiele anterioare, în care fuseseră mari ciocniri între cele două puteri și în Marea Mediterană.

Ca urmare a păcii care a încheiat Războiul Crimeii, rușii aproape că nu mai aveau flotă de război în Marea Neagră, iar instalațiile portuare rusești nu puteau ține piept unei flote puternice, dacă aceasta ar fi atacat.

Primele lupte au avut loc pe Dunăre, unde rușii s-au grăbit să ocupe intact podul de la Barboși, pentru ca acesta să nu fie distrus de otomani. Acțiunea a fost îndeplinită la timp, podul fiind ocupat și asigurat chiar când navele otomane soseau în zonă, acestea fiind respinse cu lovituri de artilerie. Au fost instalate baraje de mine care să împiedice accesul navelor otomane pe fluviu, cu ajutorul unor bărci cu vâsle și al unor barje.

Mine au fost puse și în amonte de Galați, pentru a opri flotila otomană cu baza la Măcin, comandată de Delaver Pașa, să intervină la nord de poziția sa. Flotila a reușit însă să iasă din canalul Măcin în 4 și 6 mai și a bombardat pozițiile de artilerie rusești de pe malul stâng și orașele Reni, Brăila și Galați, în două rânduri.

Atacul de la Măcin (1877). Pictură de de Dimitrie Știubei
Atacul de la Măcin (1877). Pictură de de Dimitrie Știubei

La 9 mai a avut loc un duel între o canonieră otomană ieșită din canalul Măcin și o baterie de artilerie rusă de pe o faleză a Brăilei. După 25 de minute și zeci de proiectile trase, canoniera a fost lovită și de un obuz de tun, și de o lovitură de mortier, scufundându-se aproape imediat în apa joasă, dar cu pierderea a 160 de membri ai echipajului din 219.

În noaptea de 13 spre 14 mai, o flotilă de patru șalupe rusești înarmate cu torpile de școndru (explozibil fixat pe o bucată lungă de lemn) a atacat flotila otomană din canal. Detectați relativ târziu, rușii au reușit să se apropie de nave și să detoneze încărcăturile, scufundând un monitor și cauzând 20 de morți otomanilor. Ca urmare a evenimentelor, comandantul flotilei de Dunăre, Mehmed Arif Pașa, a ordonat celorlalte două nave rămase aici să se îndrepte spre Hârșova.

Profitând de pasivitatea otomanilor, rușii au mai pus câteva baraje de mine chiar la nord de port, împiedicând astfel orice altă mișcare otomană înapoi spre Măcin. În timp ce trupele ruse ocupau pe rând, după lupte relativ ușoare, Isaccea, Tulcea și Hârșova, monitoarele de Dunăre și artileria de pe uscat au cauzat pierderi flotei otomane, care s-a văzut silită să se retragă mereu spre sud, pentru a nu-i fi scufundate mai multe nave.

Lupte continue pe Dunăre – până la îngheţul fluviului

Pe cursul median al Dunării, activitatea războinică a fost mai susținută. Deoarece nu aveau oponenți de seamă, otomanii stăpâneau aici fluviul în bună parte. În 9/21 mai, canoniera Semendire s-a duelat cu artileria rusă dintre Sviștov și Nicopole; în 14/26 mai, monitorul Hizber a atacat bateriile ruse de lângă Giurgiu, protejând nava Niș, atacată anterior de ruși; a doua zi, canonierele Iskodra și Podgorica au bombardat Corabia, scufundând câteva barje în port; în 20 mai/1 iunie, Podgorica a bombardat pozițiile românești din zona Bechet; trei zile mai târziu, aceleași două nave au bombardat pozițiile aliate de la Flămânda și Corabia; în 1/13 iunie, Iskodra și Podgorica au bombardat din nou Flămânda, iar Hizber a lovit pozițiile rusești de lângă Giurgiu.

Trei zile mai târziu, navele otomane au bombardat pozițiile rusești de la sud de Turnu Măgurele, una dintre nave fiind avariată. Alte nave au lovit pozițiile aliate din zona Oltenița și din zona Ruse. La 23 mai/5 iunie au sosit în zonă marinarii trimiși de ruși ca să se ocupe de anihilarea otomanilor și în acest sector. Cu ajutorul navelor și al bateriilor de pe mal, rușii au reușit să angajeze navele otomane și să pună baraje de mine care să oprească libera circulație a navelor inamice. Pe lângă aceste baraje, mai existau o mulțime de baterii de artilerie românești și rusești pe malul nordic al fluviului. Totul era asigurat pentru trecerea trupelor în siguranță pe malul sudic și pentru protecția podurilor construite în acest scop. Flotila a luat parte activă la această traversare și la paza ulterioară a instalațiilor de pe ambele maluri.

Luptele navale pe fluviu au continuat, otomanii încercând să atace localități și baterii, atât pe malul nordic, cât și pe cel sudic, fără rezultate notabile. La începutul lunii decembrie, luptele au încetat, deoarece Dunărea a înghețat bocnă, situația rămânând neschimbată până la încheierea ostilităților.

Acțiunile flotei otomane în Marea Neagră

În Marea Neagră, otomanii și-au adunat flota în Constantinopol în septembrie 1876. Aceasta consta din flota de Bosfor, nave din flota Mediteranei și alte nave care urmau să se alăture și să plece spre est când începea războiul. Principala misiune a acestei flote ar fi fost să transporte trupe din diferite părți ale Imperiului în Balcani, mai ales la Varna, și să le aprovizioneze. Ca misiuni secundare, trebuia să debarce agenți în Caucaz care să stârnească revolte antirusești în rândul populațiilor locale musulmane și să blocheze porturile și transporturile rusești. După ce războiul a început, otomanii au trimis mesaje, la 22 aprilie/5 mai, tuturor navelor sub pavilion neutru să părăsească în trei zile porturile rusești, dar și apele teritoriale românești, chiar înainte să aibă loc acțiunile militare efective.

Otomanii și-au început operațiile militare în luna iunie, când Hasan Husnu Pașa, amiralul flotei Mării Negre, și-a ales ca bază pentru operațiuni portul Sulina, de la gurile Dunării, care a fost rapid fortificat cu patru redute (două pe fiecare mal), având o garnizoană de 600 de oameni și 20 de tunuri.

Inițial, rușii s-au gândit să atace orașul, cu infanteria, de pe uscat. Mlaștinile din zonă au descurajat însă acest plan. Chiar dacă infanteria rusă ar fi reușit să găsească o cale optimă de trecere, artileria nu putea fi dusă pe acolo, iar fără artilerie atacul ar fi fost sortit eșecului din start. Din nou s-a optat pentru baraje de mine care să țină navele otomane în port. Pentru asta a fost trimisă, la 27 iulie/8 august, o flotilă de la Odessa, care a intrat în Deltă pe brațul Chilia și a aruncat apoi ancora în aval de Izmail, fără a fi deranjată în vreun fel de flota otomană. Odată barajele instalate, au avut loc câteva lupte în care otomanii au pierdut o navă și câțiva oameni, dar misiunea era îndeplinită de ruși. Totuși, unul dintre comandanți a vrut să atace navele din port cu torpile de școndru, dar misiunea a fost abandonată, fiind considerată prea riscantă. Câteva zile mai târziu, otomanii au părăsit Sulina, predând-o în mâinile rușilor.

Bătălia navală dintre nava rusă „Vesta” și cea otomană „Fetkh-i Bulend”, Marea Neagră, 11 iulie 1877
Bătălia dintre nava rusă „Vesta” și cea otomană „Fetkh-i Bulend”, Marea Neagră, 11 iulie 1877

Navele otomane au efectuat raiduri de mică amploare de-a lungul coastei rusești, fără evenimente sau rezultate notabile. După ce rușii au ocupat Constanța, la 18/30 iulie, flota a bombardat orașul, cauzând daune minore. Nu au avut loc operații de amploare contra coastei rusești, deoarece flota era de fapt împrăștiată în toată Marea Neagră cu diferite misiuni.

Pe coasta caucaziană, flota otomană opera între porturile Soci și Kobuleti, unde livra provizii și arme rebelilor. Navele otomane au atacat de asemenea Poti, Suhumi și alte porturi. La 23 aprilie/4 mai, o flotilă de 11 nave otomane a bombardat portul Poti, cauzând daune relativ serioase, a doua zi bombardând pozițiile armatei ruse în apropiere de capul Sf. Nicolae.

O săptămână mai târziu, patru nave otomane au bombardat pozițiile rusești de lângă vărsarea râului Acikua, lângă Poti, iar în aceeași seară a fost bombardată şi localitatea Gudaut, la sud-vest de Suhumi. În Suhumi a avut loc chiar și un desant naval în timpul nopții, în timp ce artileria de pe nave bombarda orașul, gherilele abhaze au atacat trupele ruse care au fost nevoite să se retragă din oraș și să se adăpostească pe dealurile din apropiere. Deși otomanii au făcut mari eforturi, populația locală de pe malul mării nu era foarte dornică să se alăture rebeliunii, temându-se că otomanii vor fi în cele din urmă înfrânți, așa cum se întâmplase de atâtea ori, iar civilii vor avea apoi de-a face cu represaliile rusești. Peste un timp, flota otomană a debarcat 12.000 de soldați turci la Suhumi, cărora li s-au alăturat 7.000 de luptători din gherilele abhaze.

Otomanii au încercat același lucru la Soci, la 18/30 mai. O flotilă otomană a bombardat orașul, încercând să debarce o mică unitate de infanterie, dar garnizoana de acolo a luptat foarte bine și și-a apărat poziția. Trei zile mai târziu, flotila otomană s-a întors, cu mai multe nave care au bombardat orașul timp de patru ore, și cu mai multe nave de desant, dar, din nou, garnizoana rusă a respins toate încercările de debarcare. Alte debarcări și lupte contra rușilor au avut loc la Ohmacire și Adler.

La începutul lunii iulie deja, când situația de pe frontul din Balcani devenea periculoasă pentru otomani, flota a primit ordinul de a se retrage și de a evacua trupele debarcate, având în vedere că armata rusă era în ofensivă și în Caucaz și nu putea fi oprită de trupele terestre. La Ohmacire, 6.000 de soldați au fost îmbarcați înapoi pe nave, în timp ce câteva mii de luptători abhazi din gherile mărșăluiau în retragere pe mal, protejați de artileria navală.

În aceeași perioadă, trupe rusești sub comanda generalului Șelkovnikov au început marșul de-a lungul coastei caucaziene a Mării Negre, de la Soci spre sud, pentru a curăța zona de rebeli. Au luat repede Adler, dar au fost blocați la Gagra de bombardamente navale otomane, care loveau drumul și nu le permiteau să avanseze. Abia după trei zile, nava rusească Veliki Knyaz Konstantin a apărut în zonă și a atras navele otomane în larg, trupele de uscat avansând apoi repede. La începutul lui august, când rușii erau în plină ofensivă, rebeliunea a fost calmată și 15 nave otomane au trebuit să salveze din nou circa 10.000 de soldați din Suhumi, dar și circa 24.000 de abhazi – rebeli și familiile lor. Operațiunea s-a derulat fără probleme și, în timp ce ultima navă părăsea portul, rușii intrau în oraș.

Flota rusă

Rusia nu se putea lăuda cu o flotă de război demnă de statutul său imperial, ca urmare a prevederilor păcii de după Războiul Crimeii. Mica flotă rusă nu era astfel capabilă de operații importante, atacând doar navele otomane ancorate în câteva porturi – Batumi, Suhumi, Sulina –, fără rezultate notabile. Singurele acțiuni încununate de succes ale navelor rusești au fost tăierea liniilor de comunicare și de aprovizionare otomane, mai multe nave comerciale otomane fiind scufundate sau capturate. Cele câteva lupte navale dintre vasele militare s-au soldat doar cu câțiva morți și răniți în fiecare tabără.

La începutul anului 1878, navele otomane au bombardat Evpatoria și Anapa, producând din nou daune minore.

Este interesant însă de ținut minte că Rusia a încercat în 1877-1878 să cumpere nave din Statele Unite, chiar civile, care ar fi urmat să fie transformate în crucișătoare, în cazul unui război cu Marea Britanie. În acest scop, rușii chiar au trimis o misiune în SUA. Este evident că în cazul unui asemenea război, flota rusească încropită nu ar fi avut nicio șansă contra flotei britanice, cea mai puternică din lume în acel moment. Rușii nu erau însă paranoici în legătură cu un posibil război cu britanicii. Londra se temea de o mare victorie a rușilor care ar fi dus armata imperială rusă de uscat până în capitala otomană, Constantinopol. Multe nave britanice duceau provizii în Imperiul Otoman, iar Constantinopolul era un port vital, nu doar pentru otomani, ci și pentru celelalte mari puteri navale.

În februarie 1878, flota britanică din Mediterană, comandată de viceamiralul D. Hornby, a primit ordinul de a intra în Bosfor pentru a face o demonstrație și a zădărnici orice plan al rușilor de a ocupa capitala otomană. La început șapte nave, apoi și altele, au intrat în Strâmtori, în timp ce turcii pur și simplu priveau. O ultimă tentativă a rușilor de a tatona situația a fost când au încercat să mineze Bosforul, alocând chiar nave pentru această misiune, dar britanicii i-au amenințat că o astfel de acțiune va fi privită drept ostilă și că vor ocupa Constantinopolul. Britanicii și-au păstrat navele aproape de Turcia, în timp ce rușii au trimis trupe care să ocupe întreaga coastă vestică a Mării Negre, de la Delta Dunării până la linia Balcanilor, pentru a se apăra în cazul unei invazii de pe mare. Negocierile și pacea care le-au urmat au detensionat însă situația.

Acest text este un fragment din articolul „Războiul naval și frontul din Caucaz din 1877-1878”, publicat în numărul 38 al revistei „Historia Special”, disponibil în format digital pe paydemic.com.

historia ro Historia Special, nr  38, Martie 2021 jpeg
Cumpără acum!

Foto sus: Trecerea Dunării de către armata rusă, 15 iunie 1877. Pictură de Nikolai Dmitriev-Orenburgski

Mai multe pentru tine...