Fanteziile nucleare ale dictatorului Nicolae Ceaușescu

Statul comunist a fost întemeiat cu ajutorul tancurilor sovietice T-34 și IS-2 și trebuia să fie o lume nouă, revoluționară în raport cu ceea ce a fost în perioada burghezo – moșierească, odioasă prin exploatarea omului de către om. Chiar dacă pe hârtie era ceva deosebit, realitatea impunea tot rezolvarea unor probleme obișnuite și nevoia de energie electrică pentru modernizarea capacităților de producție era de cea mare actualitate.

Autoritățile de la București au declanșat o adevărată bătălie pentru obținerea de curent electric și Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu ceva experiență de electrician, recomanda folosirea de materiale de calitate pentru edificarea unui sistem energetic viabil. Eforturile au fost dirijate spre consumarea de combustibili fosili de proastă calitate, lignitul fiind în centrul atenției. Cărbunele nu avea putere calorică deosebită și 520 t erau arse pe oră pentru a asigura funcționarea unui agregat cu o putere de 330 MW.

Puterea apelor , aurul alb, era mai interesantă pentru că nu mai implica extragerea și transportul combustibilului fosil, munci dificile și costisitoare. Cum existau deținuți politici din belșug, au fost puși să construiască barajul de pe Bistrița fără să se țină cont de numărul pierderilor. Hidrocentrala urma să aibă o putere instalată deosebită, dar tot nu era suficient pentru necesarul industriei, prima turbină intrând în funcțiune abia în anul 1960.

Obținerea de energie din piatră seacă este un vis pentru orice savant și nu putea să nu încânte și conducerea de la București. Nicolae Ceaușescu a hotărât că trebuie să se treacă la construirea de reactoare nucleare și o decizie din 1966 prevedea punerea în funcțiune a primei centrale ce implica un număr de 700 de specialiști pentru corecta funcționare și alți vreo 5.000 de angajați urmau să producă materialele necesare instalațiilor.

Visul a rămas pe hârtie, dar dictatorul comunist nu se lăsa și noi proiecte au fost făcute. Munți de hârtie au fost consumați și la nivelul anului 1984 existau planuri pentru centrala de la Cernavodă cu cinci reactoare de câte 660 MW fiecare. Toate urmau să fie funcționale până în anul 1990.

Era prea puțin pentru cel mai iubit fiu al poporului și specialiștii au făcut calcule pentru o centrală similară în Transilvania. Ar fi fost o sursă de putere deosebită pentru uzinele ce se tot extindeau în regiune și poate ar fi existat excedent la export. Întotdeauna se putea mai mult și Moldova a fost considerată o regiune promițătoare pentru producția industrială pentru că avea forță de muncă tânără. Aici urmau să fie finisate numai trei reactoare, dar puterea acestora trebuie să fie de câte 1.000 MW.

Regimul comunist de la București a plănuit să fie gata 13 reactoare cu o putere totală de 9.600 MW, ceea ce ar fi asigurat o mare independență energetică. Practica a demonstrat că energia nucleară este o forță cu care nu trebuie să te joci și că nu este bine să ridici ceva în pripă. Lecția Cernobîl a temperat elanul autorităților și în 1990 nu era gata nici măcar un singur reactor.

Dictaturile sunt mărețe pe hârtie, dar realitatea este departe de imaginea aurită de eficiența aparatului de propagandă. Poporul român mai crede încă în legenda că pe vremuri se construia orice și că statul făcea multe pentru cetățeni. Masele nu gândesc și au idei puține și greșite.

_{Foto sus: Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R, vizitând Institutul de fizică atomică (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 27/1970)}