„Economia de penurie”: Criza profundă a regimului comunist
Anii ’80 au anunțat începutul declinului unui întreg sistem politic, socio-economic și cultural. Pretutindeni în statele comuniste criza economică s-a acutizat vizibil. „De la Stettin la Marea Baltică, la Trieste la Marea Adriatică”, economiile planificate se clatină serios, iar lipsurile devin leit.
Situația economică a creat vii nemulțumiri în rândul proletariatului. În anii ’80, 26 de țări erau adepte ale marxist-leninismului. Printre acestea, 14 erau conduse de un partid comunist de peste 30 de ani. Împreună, ele reprezentau 34,4% din populația și 30,7% din suprafața planetei. La scara Istoriei, comunismul s-a afirmat ca un sistem politic extrem de performant: nici un altul nu a cucerit mai mult într-un timp mai scurt. Doar eșecul său economic contrazice acest succes.
„Economia de penurie” era utilă regimurilor comuniste, care au învățat să o gestioneze printr-un dozaj subtil: în loc de „prea multă lipsă” se impune o lipsă rezonabilă, care aducea populația într-o dependență cronică față de regim.
Raționalizarea exercită o presiune psihologică și polițienească asupra cetățeanului, care, pentru a-și procura cele necesare traiului, trebuie să apeleze la bunuri de pe piața neagră sau să fure de la locul de muncă. Deși imperios necesare procurării bunurilor de bază, cele două acțiuni rămân în planul ilegalității, chiar dacă ele erau tolerate de autorități. Furtul în întreprinderi devine o practică întâlnită pe scară largă. Rolul acestei practici era de a asigura cele necesare traiului sau, prin comercializarea produselor, un venit suplimentar familiei. Proprietatea de stat – „bun al întregului popor” și al nimănui – devenea o noțiune abstractă, degrevată de orice reglementare morală. Furturile nu mai stârneau mustrări de conștiință nimănui; pentru supraviețuire nu era precupețit niciun efort.
„Economia de penurie” declanșează o veritabilă competiție între indivizi, distruge solidaritățile, atomizează cetățenii și îi face mai vulnerabili și dependenți față de autoritatea partidului-stat. Uneori, acest plan eșuează, iar populația se revoltă. În Polonia, protestele muncitorilor portuari deja aveau o tradiție, începută încă din deceniul anterior, pe fondul creșterii prețurilor și a lipsurilor, care din ce în ce mai mult aminteau de perioada celei de-a doua conflagrații mondiale. Acesta a fost contextul care a condus la organizarea sindicatului Solidarność. Nici celelalte state comuniste nu aveau o situație mai bună.
O criză profundă
În cazul României socialiste, grevele și protestele muncitorești au fost generate de criza profundă prin care a trecut societatea începând cu anii ’70-’80, acutizată de scăderea nivelului de salarizare și, implicit, al condițiilor de viață și de muncă. Maniera de conducere de factură neostalinistă a lui Nicolae Ceaușescu a agravat și mult criza, mai ales că venea după o serie de măsuri draconice hotărâte de partid încă din anii ’70. Astfel, au fost revizuiți indicatorii centrali de plan, mărindu-se prevederile adoptate în 1969 pentru cincinalul următor. Urmările nu au întârziat să apară: rata de acumulare a crescut la 13%, procentul investițiilor în industrie a crescut la 49%, în timp ce investițiile în agricultură au scăzut cu 13%, aceasta în ciuda dublării ‒ între 1970 și 1974 ‒ a exporturilor de produse cerealiere și de carne.
Modul de direcționare a investițiilor industriale s-a dovedit eronat, România dezvoltând în unele situații – ca de exemplu, petrochimie – unități industriale vulnerabile, ulterior, în fața creșterii prețului materiilor prime și în fața supraproducției la nivel mondial. Astfel, strategia economică de la începutul anilor ’70 dăduse rezultate dezastruoase. România împrumutase bani din Occident pentru a-și dezvolta capacitatea de rafinare, în vederea prelucrării țițeiului ieftin adus din Orientul Mijlociu, dar spre sfârșitul deceniului crescuse atât prețul țițeiului, cât și prețul la împrumuturi. Apoi, în deceniul următor, când România putea exporta produse rafinate din petrol, prețurile au început să scadă.
La sfârșitul anului 1981, Nicolae Ceaușescu solicita reeșalonarea datoriei externe (10,2 miliarde dolari), situație în care recomandările F.M.I. vizau o reducere a importurilor. A fost contextul în care regimul a decis adoptarea unor măsuri restrictive: creșterea exporturilor în detrimentul aprovizionării pieței interne, mai ales în ceea ce privește produsele agro-alimentare, căutarea unor surse paralele de producere a energiei, de aici decurgând redeschiderea sau deschiderea a noi fronturi de lucru în industria carboniferă, pentru a limita importurile de petrol, înlăturarea venitului salarial minim garantat – element fundamental al legislației socialiste.
Deceniul al nouălea nu părea să înceapă sub cele mai bune auspicii. Primul semnal al crizei a fost emiterea unui decret de raționalizare a aprovizionării populației cu pâine, făină și mălai (Decretul nr. 313 din 17 octombrie 1981) și obligativitatea ca achizițiile să se facă doar în localitățile de domiciliu sau în cele în care lucrau cei încadrați în producție. Minerii din bazinul Motru au reacționat rapid, manifestându-și deschis nemulțumirile în centrul orașului, în seara de 19 octombrie, prin devastarea sediului local de partid.
Ceaușescu nu mai ascultă ‒ el dă indicații
De asemenea, se poate observa și o schimbare a profilului vizitelor de lucru: s-au scurtat ca durată; uneori sunt vizitate câte 2-3 obiective într-o singură zi. Casele memoriale și instituțiile de cultură aproape că au dispărut de pe agenda de lucru, locul lor fiind luat de CAP-uri și IAS-uri sau de întreprinderi și alte ctitorii industriale gigant. Școlile și instituțiile de învățământ superior se bucurau de atenție doar la începutul unui nou an școlar.
Pe de altă parte, s-a schimbat ipostaza lui Ceaușescu: treptat, fotografiile care îl înfățișau ascultând atent explicațiile specialiștilor au fost înlocuite cu cele în care întâiul om al țării dă indicații prețioase celor din jurul său. Dacă la început ele aveau un caracter general, treptat, ele s-au transformat în îndemnuri pentru economii drastice. După 1975, Nicolae Ceaușescu s-a concentrat pe ideea reducerii consumului de materii prime și materiale, care trebuia să mențină creșterea constantă a producției printr-o „valorificare superioară” a acestor resurse.
La nivel macroeconomic, anii ’80 nu au adus nimic bun. Situația economică a românilor a cunoscut o înrăutățire constantă, pe fondul crizei din deceniul precedent, care afectase întregul mapamond, dar și a ambiției furibunde a lui Nicolae Ceaușescu de a achita întreaga datorie externă, într-o Românie înfometată, lipsită de orice reacție, în afara unor excepții notabile.
După cum aveau să își amintească unii martori intervievați în Iași: „era foarte frig. Era foarte frig și să lucrezi la birou era un privilegiu și nu era neapărat, că stăteai și înghețai acolo, că trebuia să scrii [râde] și trebuia să bei ceva fierbinte, în fine, beai ceva un ceai, acolo, dacă beai cafea era foarte mult că era cam rară cafeaua...”. Imaginea de ansamblu este completată de multitudinea de rapoarte ale direcțiilor județene ale Securității care informau despre starea de spirit a populației în fiecare județ. Pentru Iași, o notă din 10 noiembrie 1988, făcea cunoscute comentariile diverselor categorii de persoane (muncitori, intelectuali, studenți, pensionari), care erau tot mai nemulțumite de deficiențele întâmpinate în aprovizionarea orașului cu produse de bază, agent termic, apă menajeră, energie electrică și gaze naturale.
Acest text este un fragment din articolul „Un protest necunoscut. Greva de la Întreprinderea Mecanică Nicolina”, publicat în numărul 243 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.
Foto sus: Soţii Ceauşescu în vizită la CAP Movileni, judeţul Iaşi, în 1989, cântărind un ştiulete-record
