Falansterul de la Scăieni – un experiment social uitat jpeg

Falansterul de la Scăieni – un experiment social uitat

Insuficient studiat în spațiul autohton și prezentat adesea doar ca o curiozitate istorică, falansterul de la Scăieni (1835-1836) se înscrie în eforturile de modernizare și de racordare a societății românești la valorile Occidentului european. Modelul acestei noi organizări sociale a fost pionerat de gânditorul francez Charles Fourier (1772-1837).

Preconizând o societate bazată pe egalitate economică și socială, Fourier urmărea reorganizarea spațiului social în comunități locale autarhice. În centrul acestora se afla falansterul – clădire în care membrii comunității locuiau, mâncau și lucrau împreună. Beneficiile acestei noi organizări sociale urmau a fi considerabile, Fourier considerând că odată cu implementarea ideilor sale, Pământul va trece într-o nouă eră. Aceasta urma a fi o delimitare istorică de circa șaptezeci de mii de ani de prosperitate și de progres, perioadă în care se vor împlini felurite preziceri fabuloase:leii vor sluji oamenii și îi vor transporat cu ajutorul carelor dintr-un capăt al Franței în celălalt în mai puțin de o zi, vasele vor fi trase de către balene, iar oceanul planetar se va transforma în limonadă.

Printre numeroșii discipoli pe care Fourier i-a adunat în jurul său la Paris s-a numărat și un tânăr intelectual român, care va încerca implementarea modelului societal fourierist în Principatele Române. Teodor Mehtupciu (1810-1841), fiul al vistierului Iamandache Mehtupciu, zis Diamandi, a fost caracterizat de Ion Ghica  drept „om de spirit, învăţat, plăcut la vorbă”. Diamant a urmat cursurile şcolii Sfântul Sava din Bucureşti, iar din 1828, obţinând o bursă din partea Aşezămintelor mitropolitului Soditei Filitti, a urmat cursurile Școlii de cadeţi din München. Din 1830, Diamant se află în Paris, pentru a-şi continua studiile;aici, el intră în contact cu mediile intelectuale dominate de ideile fourieriste. Popularitatea acestui curent de gândire printre tinerii boieri români aflaţi la studii în metropola franceză e reliefată de scrierile lui Ion Ghica, care prezintă legătura strânsă dintre Charles Fourier şi discipolul său român. Întors în Principate, Diamant va încerca implementarea ideilor fourieriste în contextul socio-economic local.

Spaţiul ales pentru înfiinţarea primului falanster românesc (denumit în epocă „Societatea agronomică şi manufacturieră” sau „Colonia soţilor agronomi”) a fost moşia Scăieni, deţinută de micul boier Emanoil Bălăceanu. Această moşie de mărime medie în epocă se afla în judeţul Saac sau Săcuieni, desfiinţat în anul 1845, care cuprindea părţi din actualele judeţe Prahova şi Buzău. Proprietar a patru moşii, cea de la Scăieni fiind cea mai importantă, Emanoil Bălăceanu denotă o personalitate duală:el apare, mai întâi, ca un speculant lipsit de scrupule, măcinat de datorii, abil în a amâna hotărârile autorităţilor, căutând mereu o sursă de a obţine fondurile necesare plătirii numeroaselor sale restanţe;în altă ordine de idei, este prezentat drept un tânăr boier cu vederi progresiste, fourierist convins, care a îmbrăţişat cu toată convingerea şansa istorică de a construi un nou model societal între graniţele moşiei sale. Adevărul istoric pare să fie la mijloc:astfel, este o certitudine faptul că micul boier Bălăceanu a încheiat, la data de 10 martie 1835, un contract de închiriere a moşiei Scăieni cu un număr de zece „colonişti”, pe o perioadă de cinci ani – fapt ce demonstrează acordul boierului cu privire la demararea experimentului fourierist;însă, nu e mai puţin adevărat faptul că modelul societal imaginat de Fourier prevedea ca spaţiul pe care urma să se întemeieze noul falanster să fie donat de către proprietar, nu închiriat pentru o sumă importantă (3600 de galbeni). Altă deosebire însemnată faţă de modelul fourierist are în vedere numărul coloniștilor:numai zece persoane au semnat contractul de închiriere a moşiei la data de 10 martie 1835, pentru ca, la data de 20 septembrie 1836, un raport întocmit de reprezentanţii „Departamentului treburilor din lăuntru” să arate că falansterul de la Scăieni era format din 53 de membri activi, la care o listă întocmită de Bălăceanu adaugă alţi 14 „soţi agronomi ce nu sunt la Scăieni. În condițiile în care Fourier anticipa că falansterul trebuie să cuprindă 1620 de coloniști, este clar, deci, că falansterul a fost pe toată perioada activităţii sale foarte slab populat. Interesantă este decizia boierului Bălăceanu de a elibera din robie ţiganii de pe moşia Scăieni, fapt neobişnuit pentru acea epocă, însă explicabil datorită nevoii de mână de lucru în falanster.

Imaginat de Teodor Diamant ca un tărâm fertil pentru desfăşurarea celui mai amplu proiect de restructurare a societăţii româneşti, falansterul de la Scăieni se va dovedi, în cei aproape doi ani de existenţă, o parte componentă şi profund legată de societatea românească a vremii. Astfel, aflăm că moşia era obiectul disputei dintre boierul Bălăceanu şi Teodor Zaplan, cel căruia îi fusese arendată moşia între 1832 şi 1835 şi între acelaşi boier şi o „epitropie orfanicească”. Din acest dublu conflict de natură financiară, moşia Scăieni va fi, pe parcursul anilor 1835-1836, pusă sub sechestru de către autorităţile locale în numele lui Teodor Zaplan. Astfel, arendarea moşiei de către Bălăceanu primilor zece „soţi agronomi” apare ca o abilă manevră a acestuia de a evita plata despăgubirilor arendaşului său iniţial. Pe termen lung, însă, desele conflicte dintre cele două părţi au determinat diminuarea oricăror forme de activitate în cadrul falansterului, treptata îndepărtare, apoi ruperea totală a lui Teodor Diamant de Scăieni. La toate acestea se adaugă şi adversitatea cu care „Stăpânirea” a primit o jalbă redactată de către o parte a „soţilor agronomi”, în septembrie 1836, prin care se dorea închirierea unui „plug instrumental”. Domnitorul Alexandru Ghica (1834-1842) dorea să exercite un monopol asupra tuturor societăţilor agronomice din Principat, în acest sens el va obliga „soţii” să schimbe titulatura falansterului. Presiunile din partea Stăpânirii, dar şi conflictele dintre grupuri de colonişti şi Emanoil Bălăceanu au dus, în final, la evacuarea „soţilor” de pe moşia Scăieni şi dizolvarea efectivă a falansterului la sfârşitul lunii decembrie a anului 1836.

Existenţa efemeră a falansterului de la Scăieni şi viaţa agitată a fondatorului său, Teodor Diamant, nu diminuează însă importanța lor istorică. Modul de organizare socială preconizat în cadrul falansterului conţinea elemente ce vor intra în componenţa societăţii româneşti de după 1848, unele chiar foarte târziu:eliberarea robilor ţigani, ziua de muncă de opt ore, egalitatea formală dintre sexe, condiţii de muncă decente. Destinul lui Teodor Diamant este, în acest caz, un exemplu bun pentru felul în care ideile şi interesul pentru ele dispar pe măsură ce realitatea istorică ce le-a dat viaţă şi-a dovedit, în scurt timp, eşecul.

«Acest articol face parte din preselectia candidatilor pentru un internship in redactia Historia. Din acest motiv le-am publicat asa cum le-am primit de la candidati. Asteptam si feedback-ul vostru in comentarii si pe pagina de Facebook»