Expansiunea romană: naşterea unui imperiu

De-a lungul istoriei sale, Roma a cunoscut o expansiune considerabilă, în urma căreia a ajuns de la un oraş-stat italic un adevărat imperiu. Dar de ce s-a extins? Theodor Mommsen vorbea despre misiunea civilizatoare a Romei, dar aceasta este mai degrabă un efect decât o cauză. Teoria oricum se naşte într-un anume context, în timpul creării imperiilor coloniale, ceea ce-l face pe autor să aplice ideologia epocii sale antichităţii. Mai degrabă romanii sunt cei care au fost supuşi unui proces de civilizare, prin intermediul importurilor culturale.

Să fi fost expansiunea o consecinţă a luptei politice? Parţial da, pentru că uneori magistraţii declanşau un război pentru a dobândi prestigiu, glorie militară, respect din partea comunităţii, precum şi pentru a îngroşa rândurile clienţilor din provincial cucerită. În plus, în cadrul luptelor politice, dacă plebeii se folosesc de secesiune, patricienii se folosesc de recrutare, fiindcă sub arme plebeii nu mai puteau cauza probleme.

Dar nici teoria conflictului nu trebuie absolutizată, o expansiune premeditată nefiind posibilă de-a lungul atâtor secole. Iar un general putea avea acces la magistraturi şi când era învins, gloria militară dobândind un rol decisiv în Republica târzie, după reforma lui Caius Marius. Au fost şi cauze economice, dacă ne referim de pildă la războaiele cu Carthagina sau cu salassii, când lupta se duce pentru controlul drumurilor comerciale din mediterana, respectiv pentru minele aurifere. Creşterea demografică este şi ea o cauză a expansiunii, deşi după expansiunea în Mediterana romanii sunt reticenţi în ceea ce priveşte fondarea de colonii. Despre raid de pradă putem vorbi doar în cazul Romei timpurii. Se întrevede deci un cumul de factori, mascat de propaganda romană prin ideea de “război drept”.

Expansiunea cuprinde mai multe etape. În primul rând, Roma devine stăpâna Italiei. Poziţia strategică, între lumile etruscă şi greacă, permite hegemonia în confederaţia latină, în urma războaielor dintre 498 şi 493 a.Hr. Dominaţia este contestată într-un alt război, care va duce la desfiiinţarea conferaţiei (338 a.Hr.). Intre 406 şi 396 a.Hr. se va consuma un episod important, acela al războiului cu cetatea etruscă Veii, care va fi distrusă. Dar şi romanii suferă o înfrângere din partea celţilor, în bătălia de la Allia (18 iulie 387 a.Hr.), când aceştia cuceresc şi Roma, exceptând Capitoliul. După retragere, romanii se vor înconjura cu un sistem defensive.  Războaiele cu samniţii (343-341, 326-304, 298-290) au drept cauză tratatul dintre Roma şi oraşul Capua, care îl scotea de sub autoritatea samniţilor. În ciuda unor înfrângeri precum cea de la Caudium (321 a.Hr.), romanii vor desfiinţa puterea politică etruscă în urma bătăliei de la Sentium din 295 a.Hr. Spre sud, Roma se loveşte de un adversar puternic. Tarentul, colonie a Spartei, cheamă în ajutor pe Pyrrhus, regele Epirului, care îi invinge pe romani la Heracleia (280 a.Hr.) Legiunea romană învătă însă să se adapteze în faţa armatelor de tip elenistic, provocând pierderi epirotului la Ausculum (279), dar nu decisive. Obţinând doar succese minore în Sicilia, Pyrrhus este înfrânt la Beneventum în 275 a.Hr., ceea ce îl determină să renunţe la pretenţiile asupra Occidentului. Roma domină clar Peninsula italică. Pe plan cultural insă, elenismul cucereşte aristocraţia romană. Apar primele monede romane de argint, după modelul drahmei, iar sclavul Livius Andronicus traduce Odiseea în latină.

Cât despre războiale cu punii, principal motivaţie a fost cea economică. Carthagina îşi extinde stăpânirea asupra Sardiniei, Coriscăi şi vestului Siciliei, navele sale stânjenind concurenţa grecească, etruscă şi italică. Deşi pierd în confruntările cu etruscii de la Alalia, Cumae, şi cu grecii la Himera, comerţul este în continuare monopolizat de carthaginezi. În plus în Hispania deţin o serie întreagă de factorii. Între 264 şi 241 a.Hr. se opun două cetăti de frunte ale lumii occidentale, romanii adjudecând Victoria doar în momentul în care îşi exploatează puterea maritimă.

Pretextul îl constituie intrarea în alianţa romană a mamertinilor, mercenari în slujba tiranului Siracuzei, care se stabilesc la Messana, de orientare antisiracuzană. Speriati de noul tiran al Siracuzei, cer ajutor romanilor, gest interpretat ca un amestec în trebuirle Siciliei. Încheind pace cu tiranul, mamertinii se dezic de ajutorul roman, ceea ce provoacă ostilităţile. Raidurilor piratereşti pune romanii le răspund prin crearea unei flote de război, în 260 a.Hr., flotă îmbunătăţită fată de modelul carthaginez prin crearea unor punţi mobile prevăzute cu cârlige la provă. Romanii invadează Africa în 256 a.Hr., flota romană condusă de consulii Atilius Regulus şi Manlius Volso învingând una carthagineză.

Expediţia se soldează însă cu un dezastru pentru romanii care în 255 a.Hr. pierd toată armata. În Sicilia războiul stagna, romanii făcând cu greu faţă armatelor de elefanţi carthaginezi şi comandantului Hamilcar Barcas. Dar în 241 a.Hr. cetăţeni romani bogaţi contribuie la construcţia unei flote de război, care obţine Victoria in insulele Aegate. Pacea prevedea următoarele:Carthagina renunţa la Sicilia, se restituiau prizonierii, nu trebuia să se ofere asistenţă aliaţilor, se plătea o despăgubire de 3200 de talanţi. Romanii ocpuă Sicilia, primul teritoriu extraitalic. Pe plan instituţional expansiunea determină crearea promagistraturilor.

Al doilea război punic se leagă de numele lui Hamilcar Barcas, care iniţiază o campanile în Hispania, pe care o transform într-un domeniu personal. Roma încearcă stăvilirea expansiunii romane printr-un tratat cu cetatea Saguntum, atacată însă de fiul lui Hamilcar, Hannibal. Având la dispoziţie 90.000 de infanterişti, 12.000 de călăreţi şi 37 de elefanţi, comandantul pun porneşte spre Italia. Alegând un drum care trecea peste Pirinei şi Alpi, mai sigur din punct de vedere militar decât cel maritim, plus că avea avantajul surprizei şi al colaborării cu celţii.

La Ticinum şi Trebiae consulii Cornelius Scipio şi Sempronius Longus sunt învinşi, dezastrul roman continuând pe malul lacului Trasimenus. După dictatura lui Fabius Maximus, care promovase evitarea bătăliei în câmp deschis, consulii din anul 216 a.Hr., Aemilius Paulus şi Terentius Varro, se văd nevoiţi să acţioneze, date fiind devastările produse de puni. Astfel, are loc bătălia de la Cannae, una din cele mai mari catastrofe militare din istoria romană. 70.000 din cei 76.000 de soldaţi romani cad pe câmpul de luptă. De partea lui Hannibal trec şi comunităţile aliaţilor italici din Italia de sud. Alianta încheiată cu Filip al V-lea al Macedoniei conduce la deschiderea unui nou front în Balcani. Dar toate acestea nu sunt suficiente pentru ca Hannibal să-şi continue succesele, lipsindu-i spirjinul Carthaginei.

În Hispania, unde este numit comandant cu puteri proconsulare P. Cornelius Scipio, se lichidează între 210 şi 206 a.Hr. dominaţia pună. Hannibal nu mai are succes nici în Italia, unde pierde Capua, în plus, fratele său Hasdrubal este înfrânt, la fel ca şi celălat frate, Mago. Scipio debarcă în Africa în 204 a.Hr., iar doi ani mai târziu, la Zama, romanii se răzbună pentru dezastrul de la Cannae. Tratatul impus de romani conţinea prevederi moderate:cedări de teritorii, plata a 200 de talanţi anual, purtarea războiului în Africa doar cu acordul Romei. Cu alte cuvinte, se sfârşea independenţa politică a Carthaginei, dar acesteia i se permitea existenţa ca aliat. Al treilea război punic s-a rezumat la asediul Carthaginei, între 149 şi 146 a.Hr., din cauza pretenţiei aberante de a transfera oraşul în interior. La finele războaielor punice, Roma scapă probabil de cel mai mare competitor din întreaga sa istorie.

Expansiunea nu se opreşte însă aici, pentru că urmează orientul elenistic. Implicarea efectivă a Romei în politica lumii elensitice datează de la finele secolului al III-lea, când în vremea războiului cu Hannibal acesta încheie alianţa cu Macedonia. Romanii se războiesc cu macedonenii, eveniment  finalizat cu pacea de la Phoinike din 205 a.Hr. Acuzată că nu respect prevederile tratatului, Roma întreprinde un al doilea război, între 200 şi 197 a.Hr., în care atacă direct regatul. La Kynoskephalai legiunea romană câştigă în faţa falangei macedonene. Pacea de la Elateia prevedea autonomia cetăţilor greceşti din Asia şi Europa, retragerea garnizoanelor macedonene din teritoriile din afar Macedoniei, predarea transfugilor romani. Generalul Quinctius Flaminius proclaim la Corinth libertatea oraşelor greceşti.

Dar lucrurile nu se rezolvă. Regele Siriei Seleucide, Antiochos al III-lea Megas, intervine în Grecia în 192 a.Hr., erijându-se în eliberatorul grecilor aflaţi în fapt sub protectorat roman. Înfrânt la Thermopylai în 191 a.Hr., Antiochos se retrage în Asia, unde mai suferă o lovitură la Magnesia, în 189 a.Hr. Ce prevedea pacea de la Apameea? Cedarea posesiunilor din Asia Mică, obligaţia de a-l preda pe Hannibal, predarea flotei, despăgubirea de război, interzicerea recrutării de marcenari. Practic Roma are de acum rolul de arbitru al lumii elenistice. Mai există încercări de răsturnare a hegemoniei acesteia, cum este cazul celui de-al treilea război macedonean (171-168 a.Hr.) Perseus, fiul lui Filip, pierde însă în confruntarea de la Pydna, iar regatul său se împarte în state tributare Romei. O revoltă a unui presupus fiu al lui Perseus, Andriscos, duce la transformarea Macedoniei în provincie romană (148 a.Hr.).

Ascensiunea Romei nu se opreşte aici, evenimentele următoare aducându-I statutul de singura putere din lumea mediteraneeană. În 146 a.Hr. Grecia este anexată Macedoniei, tot acum este fondată provincial Africa, regatul Pergamului, nucleul viitoarei provincii Asia, rămâne moştenire Romei, mai sunt anexate Gallia (58-52 a.Hr.), se creează provinciile Pont, Bithynia, Siria şi Cilicia în urma campaniilor împotriva lui Mithridates al VI-lea. Cel care va cădea ultimul este Egiptul, în 30 a.Hr., când Octavian îl învinge pe Marcus Antonius în războiul civil.