Dizidență și psihiatrie în Epoca de Aur
Într-un regim totalitar nici o profesie nu este imună la instrumentalizare. Psihiatria, prin puterea sa de a defini „normalitatea” și „patologia”, a fost deosebit de vulnerabilă. Ideea fundamentală, care trebuie mereu avută în vedere, este că protejarea demnității umane și a libertății individuale trebuie să fie mai presus de orice comandă politică.
Pe măsură ce represiunea directă (arestări, procese publice) devenea tot mai greu de justificat în context internațional, regimul Ceaușescu a căutat metode mai subtile. Una dintre acestea era recurgerea la expertiza medicală pentru a decredibiliza contestatarii. Psihiatria, cu aura ei de știință obiectivă, oferea un instrument ideal: declararea dizidenților drept „bolnavi psihic” îi transforma din opozanți legitimi în pacienți care aveau nevoie de tratament, eliminând astfel nevoia unui proces politic zgomotos, scrie Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), pe pagina de Facebook a instituției..
O acuzație la adresa psihiatriei românești din epocă este aceea că unii medici au etichetat manifestările politice critice drept simptome ale unei boli psihice. Astfel, „atitudinea ostilă față de societatea socialistă”, „fixația pe drepturile omului” sau „convingerile mistico-religioase exagerate” puteau fi interpretate ca semne de paranoia sau schizofrenie. În mod oficial, asemenea formulări nu apăreau în manualele medicale, dar, în practica de zi cu zi, jargonul politic și cel medical se intersectau periculos.
Securitatea se baza pe rapoarte medicale pentru a justifica internarea forțată a unor opozanți. În acest fel, responsabilitatea era transferată de la organul represiv către instituția medicală, ceea ce conferea o aparență de legalitate și „umanitate” acțiunii.
Experiența anilor ’70–’80 arată cât de fragilă poate fi autonomia medicală într-un regim autoritar și cât de ușor poate fi deturnată știința în scopuri represive. Pentru societatea actuală, aceste lecții rămân relevante: protejarea eticii medicale, garantarea drepturilor pacienților și menținerea unei distanțe clare între medicină și puterea politică sunt imperative permanente.
În documentul din 1983, descoperit în arhiva CNSAS, în dosarul de problemă “Justiție”, se intersectează, în mod dramatic, două dintre domeniile instrumentalizate de regimul comunist: justiția și psihiatria.
Un procuror refuză să îi condamne pe cetățenii care, pentru a-și putea duce traiul zilnic, sunt siliți să încalce reglementări legale absurde. O problemă acută de conștiință și revolta împotriva regimului comunist sunt transformate în internare la psihiatrie cu diagnosticul “interpretări paranoide”.
Notă: Informatorul “MORARU EUGEN” era medic psihiatru. Nota informativă dată poate fi interpretată drept dublă încălcare a deontologiei profesionale: furnizarea de informații dintr-un act medical confidențial (examenul psihologic) și stabilirea unui diagnostic neconform cu realitatea.
Utilizarea psihiatriei ca instrument de control politic nu a existat doar în România comunistă, modelul brevetat de sovietici fiind folosit, cu anumite caracteristici specifice, de toate regimurile totalitare din spatele Cortinei de Fier.
În acest link, decretul care permitea intervenția mascată a Securității prin intermediul procurorilor în actul medical.
Foto sus: Nicolae Ceauşescu (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 44/1977)
Mai multe pentru tine...
