Dezvoltarea industrială intensivă a României Mari

S-a scris mult în perioada comunistă că numai atunci a fost industrializare și românii chiar știu că numai în epoca lui Nicolae Ceaușescu au fost ridicate fabrici de mari dimensiuni și oamenii aveau locuri de muncă din belșug. Tot atunci erau producții record și statul oferea locuințe în cartierele de blocuri cenușii. Ideile au cam rămas un fel de adevăr științific și se prezintă perioada interbelică drept o eră a statului agrar-industrial și de primitivism. Nu se ține cont că acumularea de tehnologii se face treptat și că salturile bruște pot avea consecințe devastatoare asupra societății.

Datele statistice ale perioadei interbelice demonstrează că statul și patronii au făcut eforturi deosebite pentru a crește producția și erau ridicate fabrici mari după standard românești în timp ce meșteșugarii sporeau și ei livrările de bunuri către o piață în extindere.

Dacă în anul 1921 erau livrate pe piață numai 37.706 t de oțel, livrările au ajuns la 128.419 t în 1930 și la 213.086 t în 1935. Era nevoie de aliaj de calitate în toate domeniile de activitate și la producția furnalelor interne se adăugau importurile, mereu existând credința că tot ceea ce este străin este de calitate superioară.

Afacerile se desfășurau în moneda națională și stabilitatea acesteia era asigurată și prin stocurile de aur fin. Dacă au fost obținute 1.104 kg în anul 1921, s-a ajuns la 4.435 kg în 1933, an ce este inclus în Marea Criză Economică. Era rafinat și argintul, cel care a cunoscut o creștere de la 2.872 kg în 1921 la 10.995 kg în 1933. Mineritul și topitoriile pentru rafinare s-au dezvoltat în perioada interbelică, dar mai era mult loc pentru obținerea de metal de calitate pentru industrie și finanțe.

Munții începeau să fie sfărâmați în căutarea de bogății ale subsolului, dar încă nu era potențial financiar pentru aducerea de utilaje de mare capacitate. Dezvoltarea se făcea treptat și nu se folosea forța de muncă a deținuților politici sau a militarilor precum în perioada comunistă.