Despre hiclenie în timpul lui Vlad Țepeș
Dacă am analiza chestiunea trădării în Evul Mediu românesc – sau hiclenia, după cum era numită trădarea în epocă – am putea concluziona că ea reprezenta o practică destul de răspândită, atât în cazul relației dintre boierime și domnitor, cât și în relațiile externe dintre vasali și suverani. Pe plan intern, în cazul celor mai longevivi domnitori români putem observa o politică de limitare a influenței boierimii, manifestată deseori prin masacre ale acestora. O mare parte dintre domnitorii Evului Mediu românesc au recurs la această măsură, având ca scop întărirea puterii centrale, în dauna unei fragmentări a clasei politice. De cealaltă parte, boierimea a încercat frecvent să aducă la tron domnitori de tip marionetă, în scopul unui control mai lesnicios al domeniilor pe care le avea în folosință, cât și a aparatului de stat. Adesea divizările s-au putut observa și în cadrul conflictelor dintre marile familii boierești, susținute, la rândul lor, de puterile vecine (Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman). Un caz relevant în relația domnitor vs. boierime este acela al lui Vlad Ţepeş. Provenind din familia Drăculeștilor, el se dovedește a fi un adversar remarcabil al partidei Dăneștilor.
Conflictul dintre cele două familii, Drăculeştii şi Dăneştii, poate fi considerat – așa cum afirma istoricul Gheorghe Brătianu – o prelungire a conflictului extern, între unguri și turci. Încă din prima domnie, cea din 1448, Vlad urcă pe tron cu ajutorul boierilor care îl trădau pe domnitorul Vladislav; acesta – fiind plecat în fruntea unui corp militar, din ordinul lui Iancu de Hunedoara, în cea de-a doua bătălie de la Kossovopolje. Țepeș nu reușește totuşi să se mențină la domnie o perioadă mai lungă de două luni, pentru că Vladislav, reîntors cu sprijin din Moldova, își reia tronul.
„Deci câți au fost oameni mari, bătrâni, pre toți i-au înțepat de au ocolit cu ei tot târgul...”
Cea mai reprezentativă domnie a lui Vlad Țepeș, cea dintre 1456-1462, debutează cu o aprigă campanie împotriva partidei adverse. După relatările lui Laonic Chacocondil: „Mai întâi și-a făcut o gardă personală, nedespărțită de el duă aceea, chemând câte unul din boierii săi despre care putea crede că ar putea fi în stare să ia parte la trădarea pentru schimbarea domnilor îi sluțea și-i trăgea în țeapă cu toată casa, pe el, pe copii, femeie și slujitori” .
Unul dintre pericolele cele mai mari pentru Vlad Țepeș era reprezentat de existența unui număr de nu mai puțin trei pretendenți la tronul Țării Românești, aflați în sudul Transilvaniei: Vlad Călugărul, Dan – fiul lui Vladislav al II-lea şi Basarab, tot un membru al dinastiei Dăneștilor, cunoscut mai târziu în istorie cu numele de Basarab cel Bătrân . Conflictul se suprapune unuia cu sașii din zona Sibiului, inițiat din rațiuni de ordin economic, tot saşii transilvăneni fiind şi cei care i-au adus crudul renume. Un izvor german ne relatează momentul în care, invitând toți boierii din țară la un ospăț, Ţepeş îi interoghează cu privire la numărul domnitorilor pe care i-a avut Țara Românească. Din moment ce nici unul nu ar fi precizat clar numărul de şapte, (Vlad și linia sa ascendentă), toți boierii au fost trași în țeapă, ajungându-se astfel la un număr de nu mai puțin 500 de persoane ucise, după cum relatează sursa. Cifrele sunt evident exagerate. După calculele lui N. Stoicescu, dintre cei 23 mari dregători, câți a avut sfatul domnesc în timpul lui Țepeș, dispar un număr de 11.
Un alt episod relevant în materie de relații cu boierimea a fost expus de Laconic Chacocondil în lucrarea sa Expuneri istorice: „Vlad vodă Țepeș... Mai mult făcut-au un lucru cu orășanii den Târgoviște, pentru o vină mare ce au fost făcut unui frate al Vladului vodă. Când au fost ziua Paștilor, fiind toți orășenii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără veste, pre toți i-au cuprins. Deci câți au fost oameni mari, bătrâni, pre toți i-au înțepat de au ocolit cu ei tot târgul, iar câți au fost tineri cu nevestele lor și cu fete mari, așa cum au fost împodobiți în ziua Paștilor, pre toți i-au dus la Poenari de unde au tot lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele dupre ei și au rămas toți dezvăscuți în pieile goale” .
Episodul Matei Corvin: între alianță și trădare
Pe plan extern sunt demne de evidențiat relațiile domnitorului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Venirea la tron a lui Vlad Țepeș, în 1456, se făcuse cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, tatăl lui Matia. Relația lor era continuată cu una de rudenie, cea de-a treia soție a lui Vlad fiind înrudită cu regele ungar.
Începutul ostilităților între Țara Românească și Imperiul Otoman din timpul lui Vlad Țepeș pot fi puse în legătură directă cu organizarea unei cruciade antiotomane de către Papa Pius al II-lea. În planurile acesteia, Ungaria urma să joace un rol important. Sprijinul papalității în vederea organizării unei astfel de campanii era reprezentat de o remunerație consistentă pentru regele maghiar. Alianța îl include printr-o serie de tratative secrete și pe domnul muntean. Țepeș deschide ostilitățile, dejucând un complot ce urma să îl prindă la Giurgiu, bazându-se pe sprijinul lui Matei Corvin. În iarna anilor 1461-1462, inițiază o campanie importantă la sud de Dunăre, pustiind întreg teritoriul situat pe malul drept al fluviului. Conform unei scrisori trimise lui Matei Corvin, atacul se cifrează la nu mai puțin de 23.883 de turci uciși. Evident că replica sultanului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, nu a întârziat să apară.
Reacția unei mari părți a boierimii românești a fost de a se apropia imediat de sultanul otoman și de noul pretendent la tron în persoana lui Radu cel Frumos, fratele domnitorului. Un număr semnificativ de boieri a păstrat însă o poziție de expectativă din pricina fricii ca sultanul să nu transforme Țara Românească în pașalâc. De asemenea, în cazul unei victorii împotriva turcilor, boierii ar fi putut avea posibilitatea de a trata din poziții avantajoase pentru înlocuirea lui Țepeș .
Campania din 1462 a lui Mahomed a fost pentru sultan un eșec. Aplicând tactica pământului pârjolit și hărțuirea inamicului, Vlad Țepeș a fost la un pas de a-l ucide pe sultan în atacul de noaptea din 16 iunie. Nu putem vorbi însă nici despre o victorie certă a voievodului muntean, din moment ce, la trădarea boierilor, Radu cel Frumos ocupă tronul Țării Românești, iar Țepeș este nevoit să se retragă spre Transilvania, în speranța unui ajutor de la Matia Corvin. Regelui ungar îi sunt necesare nu mai puțin de trei luni pentru strângerea unei armate și deplasarea ei până la Brașov, viitoare bază de plecare a unei campanii antiotomane. În continuare avem de-a face cu o decizie surprinzătoare chiar și pentru cronicarul lui Matia Corvin, italianul Antonio Bonfini: „Pornind într-acolo, nu știu din care cauză, căci aceasta nimănui nu i-a fost destul de lămurit, l-a luat prins pe Dracula în Transilvania. Cât despre celălalt Dracula (Radu cel Frumos), orânduit de turci peste acea țară, împotriva părerii tuturor, l-a confirmat”. Capturarea domnului muntean are loc la trecerea graniței dinspre Transilvania spre Țara Românească, cel mai probabil în punctul numit Königstein, sau în zilele noastre Cetatea Orația, (aflată pe Culoarul Rucăr-Bran în apropierea localității Podul Dâmboviței).
A treia domnie a lui Ţepeş şi o nouă trădare
O analiză importantă a acestui eveniment o face istoricul Ștefan Andreescu. Cheia rezolvării enigmei s-ar afla într-un alt pasaj al cronicii lui Bonfini, în care se evocă primirea unei solii a locuitorilor revoltați din Viena, prin care aceștia se ofereau să-i dea lui Matia pe mână atât orașul, cât și pe împăratul Frederic al III-lea asediat. Arestarea și întemnițarea lui Vlad Țepeș a avut loc la 26 noiembrie 1462, moment în care Matia își orientase politica externă nu către războiul antiotoman, ci spre reglementarea relațiilor cu statele creștine din vestul regatului. Așteptând însă soarta asedierii rivalului său Frederic al III-lea de Habsburg, Matia are neplăcuta surpriză de a constata o eliberare a Vienei și o repunere în drepturi a împăratului german . Arestarea și întemnițarea lui Vlad Țepeș au loc și în contextul justificării sumei mari de bani primite de la Papă. Sașii ardeleni măsluiesc un număr de trei scrisori ce ar fi aparținut domnitorului muntean. Una dintre ele ar fi reprezentat o corespondență cu sultanul, prin care Vlad i-ar fi propus o alianță, în vederea unei campanii comune împotriva Ungariei. Conținutul exact al scrisorii nu ni s-a păstrat; s-a păstrat doar o copie a papei după testul comunicat lui de la curtea din Buda.
Nu știm exact data eliberării lui Vlad Țepeș din prizonierat, însă prima mențiune despre prezența sa în Transilvania datează din 4 august 1475 . Eliberarea survine unei noi orientări a regelui ungar spre refacerea frontului antiotoman. Aducerea la tronul Țării Românești a fost precedată de o campanie în Bosnia, unde s-a putut observa aplicarea unor tactici specifice voievodului muntean (tragerea în țeapă aplicată celor prinși, pătrunderea în orașul Srebrenica cu soldați costumați în ieniceri). Preluarea tronului Țării Românești și repunerea în drepturi a lui Vlad Țepeș se face printr-o dublă campanie a lui Ștefan cel Mare și a conducătorului de oști ungur Ștefan Bathory. Sunt cucerite, pe rând, orașele Târgoviște și București, iar Vlad Țepeș devine pentru a treia oară domnitor.
Cea de-a treia domnie a fost la fel de efemeră ca și prima, pentru că, din nou, Țepeș cade victimă unei trădări a boierilor. Aceștia fraternizează cu rivalul său Laoită Basarab, omul turcilor. Circumstanțele uciderii domnitorului nu sunt clare, însă sursele slave ne vorbesc despre uciderea sa de către un apropiat, cu mare viclenie. Necunoscut cu certitudine a rămas şi locul mormântului său, unii istorici afirmând că acesta se află pe insula lacului Snagov.
Descoperă campaniile militare ale lui Vlad Țepeș, dincolo de mituri și legende, în numărul 220 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 27 mai - 26 iunie 2020, dar și în format digital pe paydemic.com.
