De la catastrofă la victorie: Cum a fost reconstituită Armata Română după campania din 1916
Cum poți reface o armata care în doar trei luni de zile a pierdut 60% din efective și două treimi din teritoriul pe care îl apăra? La această întrebare au fost nevoiți să răspundă factorii de decizie din statul român, dar și aliații Regatului României la începutul anului 1917. O sarcină deosebit de complexă, dar mai ales ingrată atâtă vreme cât războiul continua, iar posibilitățile de aprovizionare erau extrem de limitate. Cât despre moralul soldaților și al populației, ce se afla la o cotă extrem de scăzută, orice discuție era la acel moment de prisos. Și, totuși, cei de atunci s-au achitat cu bine de această sarcină și aveau să scrie în vara anului 1917 un episod glorios din istoria poporului român.
După trei luni de lupte dure, rămășițe din armata română care intrase în război la 28 august 1916 se retrăgeau spre Focșani și Siret, unde se va stabiliza frontul pe perioada iernii, Armata a II-a română avea să fie intercalată între armatele ruse.
Frontul român pleca din munții Moldovei pe următorul aliniament: secțiunea Vatra Dornei – Cașin era acoperită de Armata a IX-a rusă; de la Cașin până la Irești, în valea Putnei, se aflau amplasate trupele Armatei a II-a române. De la Irești, de-a lungul Putnei, Siretului și Dunării erau amplasate armatele a IV-a și a VI-a ruse.
Puterea de luptă a armatei române era aproape anihilată. Dintre cei 505.000 de soldați și ofițeri ai armatelor de campanie mobilizați în august 1916, numai 194.945 (39%) s-au prezentat la unitățile din Moldova. Statul român era redus la 1 ianuarie 1917, la o treime din teritoriul său în regiunea mai puțin prosperă. Pe lângă locuitorii din Moldova, în zonă au venit refugiații din Oltenia, Muntenia, București etc, dar și peste un milion de soldații ruși. Cazarea și hrănirea tuturor acestora avea să fie o adevărată provocare pentru autoritățile române.
Dacă sprijinul militar rusesc avea să se lase îndelung așteptat de România în campania din 1916, Moldova era acum sufocată de prezența trupelor rusești. Și mai dificilă era aprovizionarea Moldovei. Transportul feroviar era aruncat într-un haos total. Cele mai multe trenuri veneau cu provizii și armament pentru armata rusă, iar trenurile cu armament pentru armata română ajungeau cu mari întârzieri. Și cum toate acestea nu ar fi fost suficiente, un nou coșmar s-a abătut asupra Moldovei.
Epidemia de tifos exantematic avea să producă ravagii atât în rândul populației civile, cât și în rândul cadrelor armatei. Măsurile disperate întreprinse pentru combaterea acestui flagel aveau în timp să își dovedească eficacitatea. S-au înființat infirmerii pe lângă unitățile de luptă la care aveau acces atât soldații cât și populația, s-au creat spitale, băi de aburi și cuptoare de deparazitare, măsurile fiind implementate sub coordonarea și asistența Misiunii Militare Franceze.
În
tot acest haos al retragerii aveau să se remarce în mod negativ
pentru partea română propunerile rușilor. Prima care a ridicat
semne de întrebare în privința adevăratelor intenții ale
guvernului rus a fost solicitarea Marelui Cartier General rus ca
toate căile ferate române să fie puse sub autoritatea forțelor
ruse. Cererea a fost respinsă de autoritățile române, dar rușii
au continuat cu sugestiile. Poate cea mai șocantă a fost insistența
cu care guvernul și Marele Cartier general rus au propus evacuarea
în Rusia a guvernului român, a parlamentului, a armatei române
aflate în reorganizare, a spitalelor, dar și a populației civile
refugiată în Moldova.
Și pentru a fi și mai „convingătoare”,
autoritățile ruse opreau în dese rânduri trenurile cu provizii
pentru România sub diferite pretexte. O altă formă de presiune
asupra autorităților române era dată și de numărul însemnat de
români „influenți”, care formaseră un adevărat „partid ale
evacuării”, cu sediul la Odessa și care exercitatu adevărate
campanii pentru retragerea autorităților statului român în Rusia.
Guvernul român a rezistat acestor presiuni uriașe, doar membrii
Parlamentului, refugiați din Muntenia, au fost evacuați la Cherson,
oraș situat la gura Niprului; unii s-au oprit din drum la Odessa.
Reorganizare și refacerea armatei române
O sarcină extrem de dificilă în acele zile a fost reorganizarea și refacerea armatei. Soldații români obosiți de atâtea lupte, de retragerea forțată și extenuantă spre Moldova, soseau în satele din nordul României dezorganizați. La toate aceste s-au suprapus și condițiile atmosferice deosebit de dure din acea iarnă. Evacuarea s-a făcut pe o distantă de sute de kilometri, pe drumuri troienite pe un ger și un viscol năprasnic.
Resturile armatei de operații ce au reușit să se retragă spre Moldova au fost împărțite în două. O parte, aproximativ, șase divizii au format Armata a II-a, rămânând pe frontul de luptă, în regiunea Vrancei, fiind intercalată între unități rusești. Cealaltă parte, compusă din restul diviziilor ce se aflau în dezorganizare, a fost scoasă de pe câmpul de luptă și dusă spre Nordul Moldovei pentru refacere și reorganizare.
Unitățile aceasta aveau să constituie noua Armată I. Însă pentru a organiza și reconstitui armata au fost necesare câteva săptămâni, doar pentru ca soldații împrăștiați, înfometați și înghețați de prin Moldova să fie adunați și trimiși spre zonele de reorganizare a armatei. Acest lucru s-a terminat abia la începutul lunii februarie a anului 1917.
Reorganizarea a ținut cont de resursele momentului, dar și de faptul că se anunța o campanie lungă. Astfel s-a redus numărul de divizii la 15 de infanterie și două de cavalerie. Diviziile au fost grupate în corpuri de armată, cu unități de comandament propriu. Pentru durata refacerii s-au organizat cinci corpuri de armată, constituite din câte trei divizii. Corpurile de armată erau grupate în armate, numărul corpurile ce compuneau o armată era dat de cerințele operative. Armatele mai primeau în compunere: cavalerie, artilerie grea, pontonieri, aviație, etc. În Armata I au fost grupate corpurile I, III, V, iar în Armata a II-a corpurile II și IV.
Numărul regimentelor de infanterie a fost fixat la 80. Regimentele 1-40 erau regimente întregi, iar cele de la 40 la 80 erau combinate două câte două. Cele 60 de regimente care rezultau, erau compuse din 3 batalioane fiecare, la care se adăugau încă 10 regimente de vânători a două batalioane și o brigadă de grăniceri a două regimente. Diviziile erau alcătuite din patru de regimente de infanterie, grupate în câte două brigăzi. Fiecare divizie mai primea câte un batalion de pionieri și unul de artilerie.
Artileria era constitută din câte 15 regimente, formate din câte nouă baterii a patru turnuri, și din 15 regimente de obuziere a patru baterii, dar redus la două (105 mm și 120mm) din cauza nesosirii întregului material. Artileria grea a fost atașată direct corpurilor de armată, fiind compusă din patru regimente cu câte două divizioane de tunuri lungi de 120 mm și un divizion de 150 mm. În cadrul artileriei mai activau două divizioane de artilerie de munte și artileria antiaeriană. Majoritatea tunurilor primite erau din Franța și reprezentau un armament modern, net calitativ peste cel cu care începuse armata romană războiul.
Cavaleria a format două divizii compuse din șase regimente fiecare. La trupele de cavalerie erau detașamente de cicliști și motocicliști. Un regiment de escortă regală completa cavaleria.
În domeniul aviației s-au făcut cele mai mari progrese. Aproape inexistentă la începutul războiului în armata română, aviația era acum compusă din 12 escadrile, echipată cu avioane Farman, Nieuport, Caudorn și o escadrilă de bombardament compusă din avioane Breguet-Morane. Personalul era atât francez, cât și român pregătit de membrii ai Misiunii Militare Franceze.
Cel mai greu de reorganizat a fost Armata I. La fiecare divizie s-au adunat rămășitele tuturor unităților ce făcuseră parte din ea în ziua mobilizării, la care s-au adunat contingentele de recruți 1917 și 1918. Diviziile au fost grupate în corpuri de armată și fiecare a primit o regiune de staționare și refacere.
Corpul III de armată, compus din diviziile 5, 13, 14, era staționat în Botoșani și în împrejurimile orașului. A fost reorganizat cel mai repede fiind gata de luptă la începutul lui iunie.
Corpul V armată, diviziile 9, 10, 15, a fost încartiruit în regiunea Vaslui și fost apt operațional la sfârșitul lunii iunie.
Corpul I de armată, diviziile 2, 4, 11, reorganizat în împrejurimile Iașilor, măcinat de boli, și-a terminat cel mai târziu refacerea, doar în ceea ce privește infanteria.
Reorganizarea armatei a II-a s-a făcut chiar pe front, în împrejurări speciale, și sub atenta coordonare a generalului Averescu. Armata era alcătuită din două corpuri de armată: Corpul II, compus din diviziile 1,3,12 cu cartierul la Coțofănești și Corpul IV, compus din diviziile 6, 7, 8 cu cartierul la Onești. Multe dintre diviziile ei aveau însă o forță combativă extrem de redusă. De exemplu divizia 12 mai avea după retragere în componență doar 2000 de soldați. Pentru refacere, unitățile erau retrase o lună de zile, prin rotație în spatele frontului, pentru completare, echipare, instruire și odihnă. Însă, unele trupe, și în special artileria, au fost reorganizate chiar pe front, sub focul inamicului
Tot în prima perioada a anului 1917 s-a făcut și o reorganizare ierarhică la nivelul superior de conducere a armatei române și ruse pe frontul din Moldova. Regele Ferdinand era conducătorul de căpetenie al „frontului român”, al armatelor aliate, ce cuprinde totalitatea forțelor române și ruse din Bucovina până la Marea Neagră. El avea două ajutoare: un general rus și un general român. Generalul rus avea comanda trupelor ruse. În luna aprilie la conducerea trupelor ruse de pe frontul din România a venit generalul Șcerbacev, un militar care a cooperat strâns cu autoritățile române.
Generalul român era Constantin Prezan, șeful de Stat Major al armatei române, militar care își demonstrase calitățile deosebite în fruntea Armatei de Nord și apoi al Grupului Armatelor de Sud. S-a procedat de asemenea la o remaniere în rândul comandaților de unități. Au fost schimbați aproape toți comandanții de divizie, fiind înlocuiți cu ofițeri care s-au distins în campania din 1916. După reorganizarea armatei române, forțele combatante a ajungeau la aproape 400.000 de oameni.
Instrucția și echiparea
Poate ce mai grea misiune în procesul de reorganizare a armatei române în 1917 a fost cea de instrucție a ofițerilor și soldaților, pentru familiarizarea cu noile tehnici de luptă și cu noul echipament etc. Pe lângă fiecare comandament de divizie au fost create centre de instrucție cu școli de cadre, de mitraliere, de grenadieri, de telefonie, fortificații, de patrule etc. La Bacău, unde era sediul Armatei a II-a s-a organizat un mare centru de instrucție, pe unde treceau toți soldații înainte să ajungă pe front.
La Huși se organizase un centru pentru școală de fortificații, unde erau școliți comandanții de brigăzi de regimente și ofițerii de stat-major. Numeroase conferințe se țineau cu comandanții diviziilor. Instrucția individuală era urmată de instrucția pe mari unități. Se făceau manevre cu unități mari la care luau parte trupe numeroase și arme de toate tipurile.
Infanteria a primit cea mai mare atenție în procesul de organizare și instrucție. Regimentele de infanterie au fost reconstituite pe trei batalioane a câte patru companii fiecare, dintre care una de mitraliere echipată cu opt piese. Companiile aveau un efectiv mai mic față de 1916, fiind alcătuite din 180-190 de oameni, în loc de 260. Deși mai mică numeric o companie dispunea în 1917 de o putere de foc mai mare față de 1916.
Astfel în 1917, fiecare regiment dispunea de 24 mitraliere, 96 puști mitralierele și aproape toți soldații erau și grenadierii. Dacă în 1916, armata română era echipată cu grenade care erau manipulate deosebit de greu, în 1917 soldații români au primit grenade de mână din Franța, ce erau foarte ușor de utilizat de către ostașului român. Pentru protecție, ofițerii și soldații români au primit căști de metal, model francez, apărători împotriva gloanțelor și măști de respirat care să facă față gazelor asfixiante folosite de inamic.
La eforturile de reorganizare și refacere au contribuit decisiv membrii Misiunii Militare Franceze în România. Numai puțin de 277 de ofițeri, 37 de piloți și observatori, 88 de medici, farmaciști și veterinari, patru ofițeri de marină, opt ofițeri de intendență și 1150 de subofițeri, printre care numeroși specialiști, completau misiunea. Toți aceștia erau coordonați de generalul Berthlot, ce era atașat pe lângă Marele CarConstantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. III, partea a V-a, editor Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas, 1995.tier General român și consilier al regelui Ferdinand. Ofițerii francezi au fost detașati pe lângă toate comandamentele trupelor române.
Au înființat școli pentru toate specializările de luptă, experiența lor fiind decisivă în instrucția, reorganizarea și reînarmarea armatei române. La sfârșitul lunii martie 1917 au început să sosească în România mari cantități de muniție franceză: 220.000 de puști, 4.500 de puști automate, 2700 de mitraliere, 1.945.000 proiectile de artilerie, 1.370.000 de grenade, 101.500.000 cartușe de pușcă, 600.000 măști gaze, 200 de tunuri de diverse calibre. Aprovizionarea era dificilă și din cauza rutei deosebit de lungi. Navele cu armament plecau din Franța până la Arhanghelsk, prin Oceanu Arctic, cale tot mai periculoasă din cauza submarinelor germane. De la Arhanghelsk, materialul trebuia să mai parcurgă încă 2000 de km pe căile ferate ruse tot mai deteriorate.
Un nou soldat român
Odată cu reorganizarea unităților, cu echiparea lor, cu însușirea unor noi tehnici de luptă încrederea și moralul soldaților a început să crească treptat. Condițiile grele prin care treceau atât ei, cât și țara, cimenta încet și sigur în sufletul și mintea lor faptul că interesele țarii și ale populației sunt identice și sunt strâns legate de victoria ce trebuia obținută.
Îmbunătățirea dotării cu armament a fost simțită și de soldatul român. Mai mult, ea permite aplicarea unor noi tactici, cu accent pe puterea de foc. În locul asalturilor executate de infanteriști cu mâinile goale, artileria, mitralierele și puștile automate aveau să joace un rol determinat în atacurile viitoare ale soldaților români.
Poate și mai important a fost rolul jucat de regele Ferdinand în acele clipe dramatice, în fața soldaților și promisiunile pe care le-a făcut: „Vouă, fiilor de țărani, care ați apărat cu brațul vostru pământul unde v-ați născut, unde ați crescut, vă spun, eu, regele vostru, că, pe lângă răsplata cea mare a izbânzi, care vă asigură fiecăruia recunoștința neamului nostru întreg, ați câștigat totodată dreptul de stăpâni într-o măsură mai largă pământul, pe care v-ați luptat. Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă. Vi se va da și largă participare la trebile statului”.
Acesta a fost mesajul care avea să îl transforme pe soldatul român înfrânt în 1916, în soldatul care nu mai avea nimic de pierdut, ci din contră, totul de câștigat. A fost formula prin care patriotismul a căpătat o valoare reală și accesibilă tuturor soldaților.
Moralul crescut al trupelor române de după refacere și reorganizare a fost constat și de generalul rus Monkevitz, șeful de Stat Major al Armatei a IV-a ruse de pe frontul român. El descria în vara anului 1917, situația tristă a trupelor ruse în raport cu cele române: „În schimb printre regimentele române, care se pregăteau de atac în același timp cu ale noastre, lucrurile mergeau cu totul altfel. Un măreț elan războinic însuflețea armata reînviată și consolidată: ofițerii și soldații așteptau cu nerăbdare bătălia, spre a se răzbuna de eșecurile neîntrerupte și spre a libera teritoriul cotropit”.
Printre pericolele care au pândit armata română în primăvara anului 1917 a fost și virusul revoluționar care cuprinsese Rusia și armata rusă. Din fericire, armata română s-a dovedit a fi imună ideilor revoluționare ce acaparaseră tot mai mulți soldați ruși. Din nefericire, forța combativă a armatei ruse scădea treptat, iar acest lucru avea să aibă largi repercusiuni și asupra României, care în vara anului 1917 se pregătea de o ofensivă majoră, pentru a spăla rușinea campaniei din 1916.
Acest text a fost publicat în nr. 18 al revistei Historia Special, disponibil pe platforma paydemic.com.
Bibliografie
Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, București, Institutul de arte grafice „România Nouă”, 1922.
Glenn E. Torrey, România în primul război mondial, București, Meteor Publishing, 2014.
I.G. Duca, Memorii volumul III. Războiul partea I (1916 – 1917), Ediție și indice de Stelian Neagoe, București, Editura Machiavelli, 1994.
Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. III, partea a V-a, editor Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas, 1995.
Mai multe pentru tine...
