Turtucaia - trezirea la realitate
„Există la noi părerea veche, încă din secolul trecut, consolidată în anii comunismului național și persistentă și astăzi că nimic din ceea ce nu este convenabil imaginii exaltat-pozitive a neamului românesc și a trecutului său nu trebuie lăsat să pătrundă în manuale și scoală. Ocultarea, cenzurarea, exagerarea au făcut ca prezentarea-standard a istoriei noastre să fie o succesiune de victorii și acte de eroism, săvârșite de viteji și de înțelepți fără niciun cusur. Participarea României la Primul Război Mondial – pentru a da doar un exemplu – înseamnă Mărăști, Mărășești, Oituz, dar nu și Turtucaia! Pentru înfrângeri există întotdeauna «alibiuri perfecte»: superioritatea dușmanului sau complotul forțelor ostile nouă. Răspunderile interne, carențele, calculele meschine ale politicienilor, lașitățile lor, acestea nu sunt niciodată dezvăluite și analizate. Cine îndrăznește să o facă este privit sau denunțat public drept un adversar și denigrator al nației!” Sunt cuvintele regretatului academician Florin Constantiniu și ele exprimă o atitudine des întâlnită în opinia publică.
Discutăm cu însuflețire despre momentele eroice ale națiunii, vorbim în șoaptă și fără tragere de inimă (dacă o facem) despre înfrângeri și umilințe. După expresia istoricului Petre Otu, „Turtucaia a devenit, din chiar momentul consumării ei, simbolul nepregătirii, al neputinței, al lucrului făcut de mântuială, al lașității. Într-un cuvânt, un eveniment rușinos, de umilință națională, ce a intrat în limbajul comun ca semn peren al nevredniciei noastre”.
Prin așezarea sa, Turtucaia a reprezentat încă din antichitate un punct de interes în cadrul campaniilor militare, fiind inițial o tabără romană și ulterior cetate turcească. Situată la extremitatea vestică a Dobrogei, localitatea era poziționată precum un ghimpe în teritoriul bulgar. Prin Tratatul de pace de la București (28 iulie/10 august 1913), România a obținut zona de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, denumire ce avea în vedere un teritoriu delimitat de patru cetăți – Rusciuc, Silistra, Şumla, Varna, din care doar Silistra a revenit statului român.
În iulie 1914, la o ședință a consiliului inspectorilor de armată la care au participat principele moștenitor Ferdinand și primul ministru Ion I.C. Brătianu, s-a ridicat problema fortificării noii frontiere și s-a hotărât formarea unei comisii pusă sub conducerea generalului Constantin Hârjeu, inspector general al fortificațiilor și comandantul Cetății București.
Proiectul propus de comisie prevedea organizarea în localitățile Turtucaia și Silistra a unui cap de pod, o denumire pe care generalul Gheorghe Dabija, autorul unei apreciate istorii a participării armatei române la Primul Război Mondial, o considera ca fiind improprie, deoarece un cap de pod are drept misiuni fie asigurarea trecerii directe a unor trupe dincolo de el, fie intrarea lor în sau dincoace de el. Sau, după formula istoricului Constantin Kirițescu, „era un cap de pod fără pod”, deși tot el afirmă că eventuala construire a unui pod ar fi fost riscantă, găsindu-se sub bătaia artileriei inamice, cu puține șanse de a rămâne operațional și împiedicând în egală măsură manevra forțelor fluviale.
Rol tactic, concepție, dotare
Autoritățile au demarat lucrările în chip alert, beneficiind și de sprijinul unor ingineri militari belgieni, până la declanșarea războiului capul de pod Turtucaia fiind operativ, deși nu toate fortificațiile fuseseră finalizate. Existau două linii concentrice de apărare, în formă de semicerc, sprijinite pe Dunăre și o linie de avanposturi. Aliniamentul principal, situat la aproximativ 7 km de mărginimile orașului, cuprindea 15 centre de rezistență (forturi), numerotate de la Vest la Est, dezvoltarea frontală fiind de 28 km. Aceste redute aveau șanțuri adăpost cu o adâncime de cel mult doi metri, destinate tragerii din picioare, distanța dintre ele fiind de 1,8-2 km unul de altul.
Erau unite printr-o întreită centură de tranșee apărate prin linii de sârmă ghimpată, care însă aveau o înălțime atât de mică, „încât un cățeluș putea trece peste ele”. Pentru a facilita manevra trupelor și susținerea reciprocă a acestor centre de rezistență, au fost construite „bretele” formate din șanțuri de comunicație, iar imediat în spatele aliniamentului principal, la 100 – 300 metri, au fost construite două „linii de reculegere”, care aveau menirea de a permite subunităților respinse din linia întâi să se refacă, să reziste până la sosirea rezervelor și eventual să contraatace. În interiorul acestei centuri fortificate, la 2-3 km de oraș, se găsea un al doilea aliniament de rezistență, format doar din tranșee și rețele de sârmă ghimpată, fără artilerie.
Nu existau fortificații permanente, cu zidărie de piatră, beton sau cărămidă, cu cazemate și cupole; lucrările erau mai degrabă pasagere, cu șanțuri adânci, protejate pe flancuri și camuflate, iar în redutele centrelor existau adăposturi blindate, cu grinzi și sanțuri de apărare. Per total, fortificațiile erau destul de puternice și capabile de rezistență îndelungată, evident dacă erau bine apărate.
Soldați din infanteria română. În ciuda versiunii oficiale, soldații au fost slab dotați și pregătiți
Frontul a fost împărțit în trei sectoare, fiecare cu propriul comandant: sectorul 1 „Staroselo”, la vest, cuprindea centrele 1-5; sectorul 2 „Daidir”, aflat la sud, avea în componență centrele 6-9; sectorul 3 „Antimovo”, aflat la est până la Dunăre, cu centrele 10-15. Cel mai întărit a fost sectorul 1, acolo existând și un aliniament de apărare înaintat, deoarece probabilitatea cea mai mare de atac era aici. Majoritatea artileriei se găsea în linia principală și era compusă din tunuri de calibru mic (37, 55 mm). Cele de calibru mare, scoase în mare parte din forturile din jurul Bucureștiului, erau imobile, depășite tehnologic sau nu puteau trage spre flancuri sau în spate. Exista însă sprijinul monitoarelor românești care controlau această porțiune a Dunării.
Turtucaia avea o certă valoare operativă, fiind situată la doar 60 km de București și constituind punctul de legătură între Silistra și Rusciuc. În plus, se găsea la joncțiunea a două importante căi de comunicație, una care venea de la Rusciuc, iar cealaltă de la Razgrad (Târnovo). În eventualitatea declanșării unor acțiuni ofensive în Bulgaria, Turtucaia oferea posibilitatea trecerii Dunării de către trupele române în condiții de relativă siguranță, înlesnind astfel atacul din flanc al inamicului. În consecință, eforturile diplomatice de a obține Turtucaia la la Conferința de Pace de la București din 1913 și cele logistice de fortificare ulterioare au fost firești.
Dar concepția defensivă pusă în aplicare de comandamentul român la Turtucaia ignora complet lecțiile câmpurilor de luptă din perioada 1914-1916: vulnerabilitatea fortificațiilor fixe în lipsa unei forțe de susținere mobile, necesitatea absolută a artileriei grele și pericolul concentrării tuturor resurselor într-o singură linie de apărare. Poziția, la rândul ei, era extrem de vulnerabilă: izolată la capătul vestic al Dobrogei, departe de forțele ruso-române aflate mult spre est, cu un fluviu lat în spate, fără o legătură cu restul teritoriului. Două elemente puteau îmbunătăți apărarea acestui cap de pod: capacitatea de luptă a apărătorilor și legătura strânsă cu Silistra, unde se găsea o puternică garnizoană românească și pe unde se putea organiza și o eventuală retragere.
Planul de campanie al armatei române pentru anul 1916
Dar, așa cum avea să constate ulterior mareșalul Mackensen, slăbiciunea Turtucaiei nu consta în primul rând în fortificațiile acesteia, ci în soldații români care o apărau și în special comandanții lor. Garnizoana cetății era formată din trupele Diviziei 17, organizată cu câteva luni înainte de începerea războiului, comandată de generalul Constantin Teodorescu, care se pregătise la Şcoala Superioară de Război de la Viena, fiind apoi profesor de geografie la instituția similară din București.
Era considerat unul dintre teoreticieni militari români de până în Primul Război Mondial, iar superiorul său direct era generalul Mihail Aslan, comandantul Armatei a 3-a, al cărui cartier general se găsea la București. Totalul forțelor se ridica la 17 batalioane: 511 ofițeri, 25.086 trupă. Din păcate, Divizia 17 avea în componență mulți recruți neinstruiți, iar corpul de cadre era neadecvat, compus în cea mai mare parte din ofițeri rezerviști cu pregătire sumară. Moralul era destul de scăzut, trupele din garnizoană simțindu-se izolate.
Ipoteza Z, aliații și inamicul
În planul de campanie al comandamentului român (Ipoteza Z), operațiunile de pe frontul de sud urmau să se desfășoare în două etape. Astfel, o primă fază defensivă prevedea ca trupele Armatei a 3-a, concentrate pe malul stâng al Dunării (din Oltenia și dintre râurile Olt și Argeș) să se opună unor eventuale încercări de trecere peste Dunăre, distrugând forțele care ar fi pătruns pe teritoriul național. În același timp, diviziile de pe malul drept al fluviului (diviziile 17, 9 și 19) trebuiau să reziste atacurilor bulgare, acoperind, totodată, debarcările și concentrarea forțelor ruse la sud de linia Cernavodă – Medgidia. Faza ofensivă urma să se declanșeze după intrarea în linie a trupelor ruse destinate a opera în Bulgaria și când forțele româno-ruse erau în măsură, spre a zecea zi de mobilizare, să desfășoare operații ofensive în Dobrogea de Sud și ulterior chiar în Bulgaria răsăriteană.
Aliatul rus a fost departe de ceea ce promisese prin Convenția militară. În locul celor 50.000 de soldați așteptați nu au venit mai mult de 30.000: o divizie de cavalerie cazacă cu efectiv insuficient, o divizie de infanterie deja sleită de puteri și o divizie sârbă, formată din prizonieri austro-ungari, ce nu primise încă botezul focului, dar care se va dovedi redutabilă în luptă. Cazacii s-au ridicat la înălțimea reputației pe care o aveau, devastând o serie de proprietăți și restaurante. Un observator britanic a precizat ulterior că „rușii au început să bea toată băutura pe care puteau pune mâna”; relațiile cu sârbii erau mult mai bune.
Starea de tensiune și neînțelegere era menținută și de comandantul Corpului XLVII, generalul Andrei Zaioncikovski. Acesta încercase din răsputeri să evite numirea în această funcție, pe care a considerat-o, într-un stil mistic specific creștinismului oriental, ca o cruce pe care trebuie să o poarte, o pedeapsă divină pentru un păcătos. „A face armata română să lupte într-un război modern”, obișnuia să spună cu ironia ce-l caracteriza, „e ca și cum ai cere unui măgar să danseze un menuet”. A refuzat cu obstinație să se supună comandamentului român, explicându-i șefului statului major al armatei ruse, generalul Mihail Alekseev, că nu intenționează „să scoată din foc castanele românești”.
Panica a cuprins întreaga linie de apărare de la Turtucaia. În imagine, soldați români în tranșee
Generalul Averescu avea să afirme mai târziu că era o „persoană iritabilă” care trebuia tratată ca un „buboi copt”. S-a opus trimiterii Corpului XLVII atât de departe și pare evident că obiectivul său era de a se retrage cât mai repede pe teritoriul rus. Aprecierile sale cu privire la armata română au fost folosite ulterior, cu larghețe, de propaganda sovietică, având în vedere că s-a alăturat Armatei Roșii în 1918, devenind șef de stat major, în 1919, al Armatei 13. Din 1922 și până la moartea sa în 1926 a predat la Academia Militară Frunze, cea mai cunoscută instituție de profil a Uniunii Sovietice.
În tabăra inamică, deși mareșalul August von Mackensen avea opinii diferite față de cele ale comandamentului bulgar, a acceptat planul de operații întocmit de generalul Ştefan Toșev, comandantul Armatei a 3-a bulgare. El prevedea atacul concomitent al capetelor de pod Turtucaia și Silistra, cu lovitura principală spre primul; ulterior, forțele bulgaro-germane trebuiau să se îndrepte spre Dobrogea, trecerea Dunării nefiind o prioritate.
Ofensiva asupra Turtucaiei urma să fie purtată de Divizia 4 infanterie, alături de două brigăzi din Divizia 1 infanterie și coloana maior Hammerstein (un batalion german, 7 plutoane de mitraliere, 3 escadroane și două baterii). Cu comanda atacului a fost însărcinat generalul Pantalei Kiselov, erou al războiului bulgaro-sârb din 1885, care urmase un stagiu de pregătire de stat major în Franța, de unde și apetența sa pentru ofensivă. Superioritatea numerică era doar de 1,4 la 1; prin concentrarea forțelor în zona principală a atacului (zona de sud), s-a realizat un avantaj local de 2,25 la 1. Spre deosebire de trupele române din capul de pod, diviziile bulgare folosite pentru ofensivă erau cele mai bune unități operative, iar artileria, numeroasă și modernă, era foarte bine aprovizionată.
Inamicul mai dispunea de un balon captiv și de numeroase aeroplane care-i înlesneau recunoașterile și reglarea tirului artileriei, trupele din capul de pod fiind complet lipsite de aceste dotări necesare într-un război modern. Pentru ca tabloul să fie complet, Armata a 3-a bulgară organizase un excelent serviciu de spionaj; prin folosirea cu predilecție a populației locale, inamicul a aflat cu mare precizie organizarea capului de pod și componența forțelor destinate să-l apere. Moralul soldaților bulgari era la cote maxime; „ceasul răfuielii” sunase.
„E o simplă demonstrație”
La 15/28 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei; în aceeași zi, Germania a rupt relațiile cu România; la 17/30 august, Imperiul Otoman a declarat război României, urmată la 19 august/1 septembrie de Germania și Bulgaria. În septembrie 1915, Bulgaria încheiase cu Puterile Centrale un tratat de alianță, în care se prevedea ca în schimbul intrării în acțiune să obțină teritoriile macedonene și parte din teritoriul sârb până la Morava. În cazul în care va fi atacată de România sau aliații ei, i se promiteau teritoriile anexate de România în 1913, precum și revizuirea graniței vechi a Dobrogei stabilită în 1878, prin Tratatul de la Berlin. În schimb, Bulgaria se obliga ca în cazul în care Austro-Ungaria, fără nicio provocare, ar fi fost atacată de vreun stat vecin, să intre în acțiune contra atacatorului, de îndată ce i se va cere.
La momentul declarației de război a României contra Austro-Ungariei, Bulgaria nu s-a grăbit să declare la rândul ei război, având majoritatea forțelor concentrate asupra trupelor aliate de la Salonic. Conform Convenției militare semnată cu România, Antanta își luase obligația să preceadă cu 8 zile intrarea țării noastre în război printr-o ofensivă viguroasă a armatelor aliate de la Salonic, cu scopul de a fixa forțele bulgare, asigurând astfel mobilitatea și concentrarea armatei române.
Dar ofensiva de la Salonic, proiectată să înceapă la 7/20 august, nu a mai avut loc, deoarece bulgarii au atacat ei cei dintâi la 2/15 august, îndreptând efortul asupra celor două aripi extreme ale frontului aliat, pentru a-l scurta și a disponibiliza unități pentru preconizata ofensivă împotriva României. Atacul bulgar a fost stopat la 15/28 august, dar în acel moment își atinsese obiectivele și îl forțase pe generalul Sarrail, comandantul forțelor aliate de la Salonic, să-și consume o mare parte din rezerve.
Când a devenit limpede că pe acest front se va menține acalmia, comandamentul bulgar a decis mutarea centrului de greutate al viitoarelor operațiuni spre nord. La 19 august/1 septembrie, ministrul român la Sofia a primit declarația de război motivată de o pretinsă, dar inexistentă încercare de trecere a românilor peste Dunăre, la Cladova. De fapt, încă din noaptea de 18 august/30 august spre 19 august/1 septembrie trupele bulgare atacaseră frontiera Dobrogei.
Atacul propriu-zis asupra Turtucaiei a fost declanșat la 20 august/2 septembrie, cu lovitura principală dată de Divizia 4 bulgară în sectorul de sud. Apărarea a reacționat inert și s-a retras din avanposturi pe linia principală de apărare În sectorul 3 rezistența a fost și mai slabă. Deși nu au fost atacate de inamic, ci numai bombardate, unitățile române cuprinse de panică au părăsit pozițiile și s-au retras spre Dunăre. Întoarse pe front, doar o parte și-au reocupat pozițiile; restul au rămas pe linia a doua de rezistență, înlesnind pătrunderea inamicului între Silistra și Turtucaia, ceea ce însemna tăierea legăturii între cele două capete de pod.
În ciuda alarmismului manifestat de generalul Teodorescu, inițial liderii români nu au dat atenție ofensivei. Când a aflat de atac, Brătianu a replicat: „Este o simplă demonstrație... Ei [bulgarii] nu au acolo decât o brigadă, generalul Teodorescu are o divizie”. Acesta însă telegrafiase Armatei a 3-a și Marelui Cartier General că trupele sunt deja epuizate, nu au muniție și provizii și a sugerat o retragere spre Silistra.
Dar Marele Cartier General a decis că Turtucaia trebuie „să reziste cu orice preț”, garnizoana urmând să fie întărită cu trupe din rezerva generală. Într-adevăr, începând cu noaptea de 22/23 august – 3/4 septembrie au început să sosească întăririle, în total aproximativ 17 batalioane, un divizion de obuziere de 105 mm și un divizion de tunuri de 75 mm, pe fondul unei relative acalmii a frontului, forțele germano-bulgare regrupându-se pentru atacul principal. Rezervele au avut probleme în a se îmbarca în trenuri, deoarece gările erau blocate din cauza congestiei generale adusă de declanșarea ostilităților și a confuziei care însoțea mobilizarea.
Pentru a soluționa problema, au fost folosite vehicule cu motor, inclusiv automobile particulare și taximetre rechiziționate de pe străzile Bucureștiului, analogia cu bătălia de pe Marna oprindu-se însă aici. Printre cei trimiși drept rezerve la Turtucaia s-au numărat și frații Octavian și Eugen Goga; dacă Octavian nu a trecut Dunărea, fiind doar martor de la Oltenița al scenelor teribile care s-au derulat la căderea cetății, fratele său Eugen a luptat cu mult curaj, fiind grav rănit și rămas de atunci infirm de un braț.
Modul de utilizare al întăririlor a fost complet neproductiv, ele fiind introduse în luptă succesiv și fără o minimă familiarizare cu terenul și situația operativă. Cele câteva zile de calm au fost pierdute de apărători: nu s-au făcut recunoașteri prin care să se determine dispozitivul și intențiile inamicului, nu s-a stabilit sistemul de foc, nu au fost constituite rezervele. Lipsa de informații și de viziune strategică s-a reflectat în modul în care a fost întărit sectorul 1, deși era evident că artileria flotilei de Dunăre oferea un sprijin suficient.
Mai grav, lipsa de activitate a inamicului, care își muta de fapt artileria grea, a fost apreciată drept renunțare la atacul asupra Turtucaiei. Comandantul Armatei a 3-a aprecia în ziua de 22 august/4 septembrie că situația era „îmbunătățită” și că renunță la ofensiva forțelor ruso-române din Dobrogea asupra Turtucaiei, sugerându-i generalului Zaioncikovski să ia măsuri în acest sens, acesta neavând oricum intenția de a răspunde cererilor comandamentului român; chiar dacă ar fi făcut-o, cei 100 de kilometri care îl despărțeau de capul de pod nu puteau fi parcurși în timp util.
Ofensiva finală asupra Turtucaiei
În dimineața zilei de 23 august/5 septembrie, generalul Kiselov a lansat asaltul final asupra Turtucaiei. În sectorul de sud, soldații bulgari au înaintat cu un „zel arzător”; două regimente au înaintat cântând „O, Dobrogea, tu ești paradisul nostru pământesc”. Punctul de efort a fost în zona forturilor 6-9, apărată de Regimentul 79 infanterie, care a pierdut trei sferturi din efective, fiind retras în rezervă pe poziția a doua de apărare. Retragerile s-au făcut în panică și dezordine.
Maiorul Ulrich von Henning, ofițerul de legătură al germanilor, a observat mai târziu șiruri de români morți, zăcând cu fața îndreptată spre Turtucaia, împușcați în spate în timp ce fugeau. Dar au existat și unități care au luptat bine, inclusiv amintitul Regiment 79, care, deși decimat (mai avea doar 400 de oameni), s-a regrupat și a contraatacat. Servanții tunurilor au rezistat cu înverșunare, inclusiv în lupte corp la corp. Dovada faptului că destule unități române s-au luptat cu tenacitate se regăsește în cifrele pierderilor suferite de bulgari, care au ajuns până la 50% în unele unități din sectorul de sud.
Nici în celelalte sectoare lucrurile nu au evoluat prea bine pentru apărători. Sectorul 1 a fost atacat de gruparea Hammerstein, iar apărarea a cedat. În ciuda acestui fapt, comandantul Regimentului 36 infanterie a raportat că a respins în acea zi zece atacuri ale inamicului. Pentru a recompensa această faptă de arme, Marele Cartier General l-a trimis pe maiorul Toma Dumitrescu la Turtucaia să decoreze, în numele regelui Ferdinand, drapelul unității. Delegatul a constatat însă că regimentul nu numai că nu luptase eroic, dar mare parte din subunitățile sale părăsiseră pozițiile fără luptă. Din proprie inițiativă, nu a mai conferit decorația.
Armament și muniție ale armatei române capturate de trupele bulgare
la Turtucaia
Generalul Constantin Teodorescu, aflând că a fost înșelat, a dispus ca locotenent-colonelul Nicolicescu, comandantul regimentului, să ia drapelul în mână și să contraatace inamicul în fruntea unității, ceea ce s-a dovedit, evident, un fiasco. Tot Toma Dumitrescu aprecia în Jurnal că „șeful de stat major [al generalului Teodorescu n.a.], obosit și descurajat, încetase de a mai gândi”.
Şi în sectorul de est, deși atacul nu a fost atât de violent, situația s-a deteriorat rapid. Nesusținut de flancuri, Regimentul 76 infanterie, deși atacat pe o singură direcție, a intrat în debandadă, angrenând în retragerea precipitată și alte subunități. La sfârșitul zilei, supraviețuitorii regimentului, care își pierduse aproape complet capacitatea de luptă (majoritatea soldaților renunțaseră la arme), ajungeau pe malul Dunării, la pontoane, cu intenția de a traversa cât mai repede fluviul.
Până la căderea serii, 13 din cele 15 forturi ale liniei principale de rezistență căzuseră în mâinile trupelor bulgaro-germane, spre mulțumirea colonelului Gerhard Tappen, noul șef de stat-major al lui Mackensen, sosit în acea seară în inspecție. În urma deteriorării rapide a situației de la Turtucaia, generalul Mihail Aslan, comandantul Armatei a 3-a, a cerut din nou grupului de est al generalului Zaioncikovski să ocupe localitatea Bazargic, iar cu forțele rămase să vină în marș forțat spre Turtucaia, în timp ce Divizia 9 infanterie comandată de generalul Ioan Basarabescu urma să lase 4 batalioane la Silistra, iar cu restul să atace energic spre Turtucaia. Măsuri firești, dar tardive; pe deasupra, generalul Basarabescu era complet depășit de situație, iar Zaioncikovski, așa cum am precizat, nu era dispus să urmeze ordinele primite de la comandamentele române.
Confuzia și disperarea au domnit în tabăra românească în noaptea de 23 august/5 septembrie – 24 august/6 septembrie. Doar două forturi din 15 se mai găseau în mâinile apărătorilor, artileria fusese practic pierdută, aproape toate unitățile aveau pierderi de circa 50%. Mulți soldați încercau deja să treacă Dunărea. Cu toate astea, Marele Cartier General nu a renunțat la ideea conform căreia garnizoana trebuia să lupte până la ultimul om, sperând că mai multe întăriri și un ajutor primit dinspre est vor putea salva capul de pod. Deși în ziua și seara de 23 august/5 septembrie au ajuns o bună parte din rezerve, ele au fost aruncate în luptă la nimereală, fără nici un obiectiv concret. Majoritatea unităților au intrat în capul de pod doar pentru a fi capturate.
Căderea
În timp ce haosul domnea în tabăra română, generalul Kiselov a dat ordin trupelor sale să atace în zori, „pentru a-l zdrobi pe dușman și a-l arunca în Dunăre”. La orele 4.30 în dimineața zilei de 24 august/6 septembrie, artileria bulgaro-germană a executat o violentă pregătire de foc asupra sectoarelor 2 și 3, tirul fiind condus prin observație aeriană de către un dirijabil, lansat deasupra flancului dintre cele două sectoare. A urmat atacul soldaților bulgari la baionetă și cu strigăte de „ura!”. Unele unități au cedat fie de la violentul atac de artilerie, fie ulterior în fața asaltului infanteriei inamice.
Puținele unități care au urmat ordinul de a rezista cu orice preț au contraatacat către ora 11 din ordinul generalului Teodorescu, dar atacul a fost lipsit de eficiență, mai mult contribuind la amestecarea subunităților și la amplificarea derutei. La 11.30, comandantul capului de pod a raportat telefonic Marelui Cartier General că situația e disperată și că nu este nicio speranță de ajutor din partea forțelor de la Silistra. Reprezentantul MCG i-a cerut ca în nici un caz statul major al Diviziei să nu cadă în mâinile inamicului.
În sectorul de est s-a produs o altă dezinformare gravă care a amplificat ulterior panica. Un aeroplan românesc (singurul pus la dispoziția unităților din capul de pod) a adus comandantului vestea că dinspre Silistra sosește o armată rusească. Monitoarele de pe Dunăre au încetat focul în acea direcție. Pe când trupele aflate pe sectorul estic așteptau apariția „fraților ruși” în spatele dușmanului, soldații bulgari au ieșit brusc din porumbiște și au pornit la atac. Confuzia fusese cauzată de asemănarea uniformelor, în special a șepcilor.
O panică teribilă a cuprins trupele române. La ora 12, automobilul blindat al generalului Teodorescu trece în viteză prin mijlocul ostașilor. Puțin după ora 13, pe când trupele inamice erau pe cale să pătrundă în oraș, bravul comandant al garnizoanei traversează Dunărea pe la Oltenița, la bordul unei vedete, împreună cu statul său major. În urma sa începe tragedia. Buimăciți, lipsiți de conducere competentă, terorizați de perspectiva căderii în mâinile bulgarilor dornici de răzbunare, majoritatea soldaților români nu erau animați decât de un singur gând: să scape.
Tun românesc capturat de armata bulgară
Pe drumurile și ulițele orașului se învălmășesc soldați care se năpustesc de-a valma la vale, spre Dunăre, amestecându-se cu unități ce nu apucaseră încă să intre în luptă și care sunt târâte în haosul general. Pe urmele lor, uneori chiar din mijlocul lor, soldații bulgari își potrivesc artileria și mitralierele cu care deschid foc asupra valului nestăpânit de soldați. Un automobil blindat mărește panica, atunci când pătrunde în mulțime trăgând cu mitralierele. Din casele orașului, localnicii deschid focul asupra cetelor de fugari, iar pe fețele locuitorilor bulgari se citește bucuria.
Cei care au încercat să meargă pe lângă fluviu spre Silistra sunt împinși înapoi de artileria inamică și atacați de comitagii bulgari și de localnici. Majoritatea se deplasează în amonte, spre docuri, căutând ambarcațiuni cu care să fugă. Bărcile sunt însă încărcate până la refuz și multe se răstoarnă, ocupanții lor înecându-se. Unii soldați se aruncă în apă și încearcă să înoate, agățându-se de bucăți de lemn pentru a pluti. Puțini sunt cei care reușesc să străbată cei 800 de metri ai fluviului și să ajungă teferi pe malul românesc.
Când trupele bulgare au pătruns în oraș, soldații români, de frica represaliilor, au început să strige „ne predăm”, „depunem armele”: „bucăți de pânză albe, ștergare și batiste fluturau deasupra multor capete”. La 16.30, corpul de ofițeri ai garnizoanei, adunat la cercul militar, decide predarea orașului. Colonelul Nicolae Mărășescu, singurul ofițer român de rang înalt rămas în zonă, îi trimite generalului Kiselov o notă în germană: „Predau fără condiții toți ofițerii, soldații și muniția mea”. După o oră, propunerea a fost acceptată.
Pierderile suferite de trupele române au fost însemnate, bulgarii luând 28 500 de prizonieri, dintre care 480 de ofițeri. Totalul forțelor care au luptat în capul de pod s-a ridicat la 39 000 de oameni (fără marină). Circa 7000 au reprezentat pierderile, morți și răniți, în timp ce 3500 au reușit să scape. Regimentul 79 infanterie, care a luptat în sectorul 2, a avut 76,8% pierderi din efectivul inițial, ceea ce demonstrează că în acel sector rezistența trupelor române a fost acerbă. Bulgarii au pierdut 7 950 de militari, răniți și morți, 70% din total fiind contabilizate în dreptul Diviziei 4 infanterie.
Prima dintr-o serie de erori și înfrângeri
Victoria de la Turtucaia a fost ca o gură de oxigen pentru Puterile Centrale. Soldații bulgari erau „copleșiți de bucurie”; datorită acestei „victorii de la Cannae” crescuse încrederea în propriile forțe și devotamentul față de cauza războiului. Generalul Toșev declarase disprețuitor presei bulgare că „dacă ar fi luptat femei la Turtucaia și tot ar fi rezistat 5 zile”. Pe străzile Sofiei era o atmosferă de sărbătoare, în timp ce prizonierii români erau purtați prin fața mulțimii. Premierul Radoslavov plănuia să-i batjocorească pe diplomații români înainte de plecarea acestora, punându-i pe ofițerii capturați să mărșăluiască prin fața ambasadei lor, dar a renunțat la idee când ambasadorul austriac a ridicat obiecții.
În cazul liderilor germani și austrieci, vestea cuceririi Turtucaiei a produs un entuziasm neobișnuit printre temperamente de obicei rezervate. Kaiserul Wilhelm, care la intrarea României în război (despre care fusese informat în cursul nopții, în timpul unui joc de cărți) „și-a pierdut pe de-a-ntregul cumpătul” și „a declarat războiul categoric pierdut”, s-a refăcut după depresia inițială, sărbătorind cu o petrecere cu șampanie dată în cinstea reprezentantului bulgar. „Trăiască felmdareșalul [Mackensen]!” ar fi exclamat generalul Seekt, fost șef de stat major al acestuia și pe atunci șef de stat major al Armatei 7 austro-ungare aflată în Galiția.
În România înfrângerea a produs consternare. În timp ce susținătorii intervenției suspinau, adversarii războiului adoptaseră atitudinea lui „noi v-am avertizat”, unele voci cerând deja o pace separată. Brătianu, artizanul participării României de partea Antantei, era cuprins de deznădejde; profund abătut, a plâns cu fața în palme la o ședință de cabinet. În memoriile sale, I.G. Duca mărturisea că
„Brătianu a căzut într-un adevărat marasm. Vreo 15 zile nu a mai fost el, nu îl mai recunoșteam, rătăcea de dimineața până seara din odaie în odaie, nu mai primea aproape pe nimeni, când îi vorbeai parcă nu auzea ce îi spuneai, cu greu puteai obține să rezolve chestiunile care cădeau direct în sfera lui de atribuțiuni. [...] Aliații îl înșelaseră și cu acest gând nu se putea împăca. Nu putea să le-o ierte nici lor, nu putea să și-o ierte nici lui însuși. I se părea monstruos ca Aliații să-i fi dat anumite făgăduieli precise și solemne, pentru ca să-l îndemne să intre în război, pentru ca tot ei să nu fi împlinit pe urmă aceste făgăduieli”.
Vestea căderii Turtucaiei a venit ca un trăsnet peste opinia publică, care se bucura de înaintarea în Transilvania, iar la București toată lumea discuta îngrijorată despre posibilitatea ca armata bulgară să treacă Dunărea.
Cauzele înfrângerii de la Turtucaia sunt pe de-o parte specifice și țin de pregătirea armatei în vederea intrării în război, de concepția strategică generală și cea care a stat la baza creării capului de pod, organizarea și coordonarea comandamentului, peste care se suprapun alte cauze profunde, ce țin de o anumită evoluție a societății românești în ansamblul ei pe o perioadă îndelungată. În opinia istoricului Petre Otu, una din cauzele importante ale eșecului de la Turtucaia a constituit-o valoarea și modul de exercitare al comandamentului.
Având un stat major redus, generalul Teodorescu nu a avut posibilitatea să cunoască exact situația și să urmărească modul de transmitere și mai ales de îndeplinire a ordinelor date, în condițiile în care parte dintre comandanții de unități și subunități s-au dovedit slab pregătiți. În general, comandantul Diviziei 17 și subordonații săi au avut o atitudine pasivă. Eșaloanele superioare au fost la fel de responsabile, Marele Cartier General și Armata a 3-a, insuficient informate, reacționând la evoluția rapidă a situației cu întârziere și deseori neadecvat.
Folosirea rezervelor s-a dovedit un adevărat dezastru, fiind introduse în luptă succesiv și fără niciun plan coerent. I.G. Duca s-a arătat scandalizat de comportarea generalului Mihail Aslan, comandantul Armatei a 3-a, „care s-a dovedit de o incapacitate și o lipsă de conștiință scandaloase, juca cărți la Jockey Club, făcea pe grozavul și spunea imbecilități, de pildă că «Turtucaia c´est notre Verdun, qui s´y frotte s´pique»”. Marele Cartier General a cerut rezistență până la ultimul om, neavând planificată o retragere a trupelor din capul de pod. La toate aceste probleme s-a adăugat și lipsa de reacție a aliatului rus, care a ignorat toate cerințele comandamentelor române.
Un alt argument îl reprezintă lipsa de omogenitate a trupelor. La mobilizare, armata română a avut două tipuri de divizii, active și de rezervă, cu structuri și dotare neomogenă. Pentru a asigura efectivele necesare, Marele Stat Major decisese ca batalioanele teritoriale, în număr de 80, câte unul de fiecare regiment activ și de rezervă, să constituie al patrulea batalion al regimentului de infanterie. Pe lângă acestea, s-au mai creat și batalioane de milițieni, cu slabă capacitate operativă și care în mod normal nu trebuiau utilizate în acțiuni de luptă.
Cele trei categorii de trupe s-au regăsit și la Turtucaia și, în mod surprinzător, comportarea lor a fost contradictorie: de exemplu Regimentul 36, activ, a rupt-o la fugă la primele atacuri, în timp pe Regimentul 79, de rezervă, a luptat extraordinar. În general, a existat o relație directă între valoarea comandamentului și capacitatea de luptă a trupelor. Deși înfrângerea de la Turtucaia era dureroasă în plan tactic, ea nu avea o importanță strategică deosebită. Din păcate, impactul la nivelul opiniei publice a fost atât de mare, moralul populației și armatei a scăzut atât de dramatic, încât la nivelul comandamentului superior al armatei a avut loc o gravă criză, cu consecințe mult mai tragice decât înfrângerea de la Turtucaia.
La propunerea primului – ministru Ion I.C. Brătianu, regele Ferdinand a convocat la Periș, la 2/15 septembrie, un consiliu de război la care au participat comandanții de armate și generalul Dumitru Iliescu, șeful Marelui Cartier General. Cu excepția generalului Prezan, care s-a pronunțat pentru continuarea ofensivei în Transilvania, majoritatea a decis stoparea acțiunilor ofensive la nord și organizarea unei mari acțiuni la sud de Dunăre pentru înfrângerea trupelor bulgaro-germane din Dobrogea, misiune încredințată generalului Averescu, care l-a înlocuit pe generalul Aslan la comanda Armatei a 3-a. Această manevră, susținea Averescu, avea să ne aducă o victorie prin care să se refacă moralul armatei și să liniștească temerile de la București.
Soluția generalului Prezan, de atingere a liniei Mureșului, ceea ce ar fi scurtat foarte mult frontul și ar fi oferit condițiile unei apărări eficiente, era cea firească din punct de vedere strategic, rămânând fidelă planului de operații inițial, Ipoteza Z. Dacă varianta lui Averescu, un adversar declarat al Ipotezei Z, ar fi fost pusă în practică de la început, în momentul intrării României în război, probabil că anul 1916 ar fi arătat din punct de vedere militar cu totul altfel. Dar o schimbare atât de radicală a planului de operații în acel moment – „o schimbare a cailor în mijlocul râului” – s-a dovedit dezastruoasă.
Turtucaia nu reprezenta decât o poziție de ordin tactic; chiar dacă inamicul se găsea la 60 km de București, capitala nu era în pericol, de vreme ce Dunărea reprezenta un obstacol de valoare strategică. Panica și incapacitatea de a gestiona o înfrângere, alături de divergențele de opinii și animozitățile dintre înalți lideri militari au transformat Turtucaia „într-un început al înfrângerilor”.
Pentru istoricul Constantin Kirițescu, Turtucaia „ne-a făcut de batjocura dușmanilor și ne-a compromis în fața prietenilor [...] și nu numai că ne-a pălmuit obrajii și ne-a însângerat inimile, dar a influențat adânc desfășurarea ulterioară a războiului. Ea este cauza inițială a nenorocirilor și dezastrelor ce au urmat”. Inegalabilul memorialist Constantin Argetoianu aprecia că „Turtucaia înseamnă o dată mare în situația politică a țării noastre. Odată cu căderea Turtucaiei au căzut și solzii de pe ochii celor mai mulți, s-a prăbușit întreaga schelărie politică ridicată de regele Carol I, în lunga sa domnie, în jurul statului român”.
Bibliografie
România în războiul mondial 1916 – 1919. Vol I, capitolele I – VIII, Serviciul Istoric al Armatei, București, Imprimeria națională, 1934.
Petre Otu, Turtucaia. Sfârșitul iluziilor, începutul dezastrului, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, nr. 1-4/2006.
Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, București, Institutul de arte grafice „România Nouă”, 1922.
Glenn E. Torrey, România în primul război mondial, București, Meteor Publishing, 2014.
I.G. Duca, Memorii volumul III. Războiul partea I (1916 – 1917), Ediție și indice de Stelian Neagoe, București, Editura Machiavelli, 1994.
Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. III, partea a V-a, editor Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas, 1995.
Toma Dumitrescu, Războiul național (1916). Jurnal, ediție îngrijită, studiu introductiv note și indice de Petre Otu și Maria Georgescu, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,1999.
