⬆

De ce a fost imposibilă apariția unei „națiuni iugoslave“?

Anul 1918 a reprezentat, odată cu sfârșitul războiului, și manifestarea unor deziderate naționale ale statelor învingătoare. Potrivit lucrării nou apărute a istoricului elvețian Oliver Schmitt, din moștenirea marilor imperii au apărut în Balcani două imperii mici, Regatul Sârbo-Croato-Sloven și România Mare. Cele două state aveau de-a face cu o problemă a integrării într-un stat național a unor regiuni având o evoluție culturală, socială și economică diferite.

De mult existau clivaje între fostele elite cu o educație austro-ungară și cele moștenitoare ale unui balcanism post-otoman de secol al XIX-lea. Spre deosebire de România, diferențele între populațiile constitutive ale Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929, Iugoslavia) s-au resimțit într-o măsură mult mai mare, pe de-o parte pe fondul unor diferențe mai accentuate între populațiile constitutive (religie, cultură și aspecte lingvistice), iar pe de altă parte, printr-o mai largă participare antebelică la viața politică a croaților din Imperiul Habsburgic.

Cea mai mare problemă o reprezenta imposibilitatea apariției unei „națiuni iugoslave” ce urma să unească popoare cu orizonturi istorice și religioase diferite. Cele mai acerbe dispute au fost cele între sârbi și croați. Lupta croaților de sub coroana habsburgică pentru o administrație autonomă nu putea fi lăsată deoparte după 1918 atunci când s-au unit cu sârbii. În același timp, liderii sârbi se considerau eliberatorii întregului teritoriu și cei care suferiseră cel mai mult în timpul războiului.

La data de 28 iunie 1921 a fost proclamată Constituția de Vidovdan (zi ce amintea de lupta de la Kosovo Polje, dar și de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo). Legitimarea Constituției era discutabilă, deoarece ea era promulgată cu o majoritate simplă formată în principal din partide sârbe, și a fost contestată de partidele de opoziție. Noul stat era organizat după modelul Serbiei din 1914, puterea fiind centralizată la Belgrad. Prin Legea administrativă din 1922, teritoriul Regatului Sârbo-Croato-Sloven era împărțit în 33 de departamente, conduse de prefecți numiți de rege, neținând cont de tradiția și de istoria vechilor regiuni.

O personalitate în jurul căreia s-a centrat o puternică opoziție a fost reprezentată de croatul Stjepan Radić. Acesta, dintr-un luptător pentru drepturile slavilor din fostul imperiu, a devenit forța principală de opoziție față de dorințele de centralizare sârbești. Opiniile sale erau inițial republicane și federaliste. Aflându-se în fruntea unui Partid Țărănesc Croat, a oscilat între aderarea la Internaționala Roșie Țărănească (fapt ce i-a adus la început acuzații de trădare) și o colaborare în cele din urmă cu Casa Regală sârbă. Intransigența sa în decizii, dar și acuzațiile de colaborare cu Moscova (Partidul Comunist fiind scos în afara legii) au determinat în 1924 arestarea sa.

După mai puțin de un an, în 1925, partidul său a câștigat alegerile, astfel că s-a produs o surpriză de proporții. Lui Radić, aflat în închisoare, i s-a făcut oferta de a forma un nou guvern alături de mai vechiul său inamic, liderul Partidului Radical (sârb) Nikola Pašić. Radić a fost scos din închisoare și pus direct în fruntea Ministerului Educației. Deși colaborarea celor doi dădea speranțe susținătorilor iugoslavismului, caracterul ferm al lui Radić, cât și retragerea lui Pašić din guvern în urma unui scandal de corupție al fiului său au determinat sfârșitul acesteia.

Alegerile din 1927 au adus de această dată o colaborare între Radić și liderul sârbilor din Croația, Svetozar Pribičević, susținător la rândul său al federalizării. Acest lucru evidenția faptul că disputele politice nu au fost întotdeauna de natură națională sau religioasă, iar conflictele regionale erau de multe ori la fel de intense.

Dezbaterile din Parlament au devenit din ce în ce mai acerbe pe tema autonomiei croate, degenerând într-un incident care a pus capăt scurtei democrații. La data de 20 iunie 1928, în urma unor discuții aprinse, Radić împreună cu alți patru deputați ai Partidului Țărănesc Croat au fost împușcați în plină ședință de către un reprezentant al Partidului Radical din Muntenegru. Deși inițial a fost rănit, liderul croat al opoziției avea să moară o lună mai târziu. Neînțelegerile permanente l-au determinat însă pe regele Alexandru I să impună un nou regim de monarhie autoritară. Evenimentul a fost văzut în istorie însă din mai multe perspective: în timp ce unii istorici au văzut gestul ca pe un act salvator al Iugoslaviei, alții l-au criticat ca pe un pas important în apariția Serbiei Mari. Însă, spre deosebire de liderii naționaliști sârbi, Alexandru I s-a sprijinit în timpul domniei sale pe o serie de personalități croate, până la moartea sa. Deși republican, Stjepan Radić a fost unul dintre aceștia, iar un alt sfătuitor important a fost sculptorul croat Ivan Mestrović, care nu se ferea să îi aducă monarhului critici directe în privința deciziilor luate.

Iugoslavia după asasinarea lui Alexandru I

Asasinarea lui Alexandru I din 1934 (foto sus), pusă la cale de gruparea teroristă macedoneană VMRO alături de gruparea croată Ustaša (cel mai probabil și cu implicarea serviciilor italiene), avea să zguduie din nou temelia statului iugoslav, dezmembrarea lui fiind socotită adeseori drept doar o chestiune de timp.

Sfârșitul anilor ’30 a fost dominat de activitatea regenței conduse de prințul Pavle alături de prim-ministrul Milan Stojandinović. Bazându-se pe o colaborare economică cu Germania, Iugoslavia avea să înregistreze o serie de progrese remarcabile în domeniul industriei și agriculturii.

Luna august a anului 1939 avea să aducă și un compromis între oamenii politici sârbi și croați prin „Acordul Cvetović-Maček”, cunoscut și sub numele de „Sporazum”. Acesta acorda o autonomie mult mai mare regiunii cunoscute sub numele de „Banovina Croația”, creată special pentru a include cât mai mulți etnici ai acestei națiuni. Având în vedere iminența noului război, noua realitate politică nu avea să influențeze prea mult viața statului iugoslav.

Dacă pe plan politic Iugoslavia interbelică a fost măcinată de numeroase tensiuni, pe plan cultural se poate observa un progres remarcabil, în special prin zelul de formare a unei națiuni noi. Ivan Mestrović a fost creatorul unui stil nou care îmbina în operele sale formele artei apusene catolice cu teme tradiționale sârbești. Stilul arhitectural „Secession” avea să aibă o influență deosebită asupra Belgradului, dar și a Zagrebului, a căror concurență în materie de clădiri monumentale amintea cumva de rivalitățile antebelice între Budapesta și Viena. Pe planul literaturii, un scriitor important care avea să ilustreze realitățile regiunii a fost Ivo Andrić, care, născut în Bosnia într-o familie catolică, avea să își petreacă o mare parte din viață la Belgrad, unde s-a identificat drept „iugoslav”. Creațiile sale literare aveau să îi aducă mai târziu Premiul Nobel (pentru o scurtă perioadă a fost și atașat cultural al Iugoslaviei la București).

Evenimentele majore au fost cele care au pus întotdeauna la încercare fragilitatea internă a statelor, iar Iugoslavia nu a făcut excepție. Debutul celui de-al Doilea Război Mondial punea Iugoslavia în situația unui stat care se bucura de legături economice intense cu Germania, însă cu o clasă politică apropiată de o alianță tradițională cu Franța și Anglia. Acordul Cvetović-Maček a intervenit mult prea târziu pentru a schimba soarta noului stat. Deși el mulțumea reprezentanții Partidului Țărănesc Croat și o minoritate a sârbilor, a fost criticat intens la nivelul societății. Între timp, reprezentanții mișcării fasciste Ustaša îl vedeau doar ca pe un pas în manifestarea independenței depline a Croației.